Abecedar 1949 - 1952

            E ceva timp de când mă moşmondesc cu treaba aceasta. Mă tot gândesc ce formă i s-ar potrivi mai bine, nu găsesc nimic care să-mi convină, care să-mi placă din prima. Până la urmă aleg să procedez ca în desen, tuşa potrivită va ocupa spaţiul potrivit doar încercând să-l găseşti, nu este nevoie de nici un criteriu ştiinţific care să confirme această potrivire, lucrul acesta se simte instinctiv. Prin urmare nu-mi rămâne decât să scriu câte ceva despre acest subiect al abecedarelor şi să sper că unele dintre idei vor avea parte de o potrivire exactă. N.B. liniile sunt flexibile şi se poate lucra cu ele.

            După o călătorie în perioada 1949 – 1967 m-am gândit să grupez abecedarele după desenul copertei. Da, ştiu, un criteriu superficial, dar mi se pare numai bun dată fiind lipsa mea de intenţie ştiinţifică. Aşadar, putem vorbi de următoarele etape 1948 – 1952; 1953 – 1954; 1955 – 1962; 1963 – 1964 şi o etapă care se deschide în 1965 şi se întinde cel puţin până în 1967. Până aici am avut bilet de călătorie, sper însă la o excursie şi dincolo de acest moment, dar cine ştie când voi mai prinde un loc la geam.

            Mici repere istorice:

- la 3 august 1948, prin decretul 175 publicat în Monitorul Oficial se face cunoscută noua reformă a învăţământului. Această lege va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 1968;

- la 30 decembrie 1947 are loc abdicarea regelui Mihai şi se instaurează Republica Populară Română;

- stema României suferă de-a lungul timpului o serie de modificări. În perioada martie 1948 – 1952 ea este aceasta şi se regăseşte la începutul abecedarului;

- planul din martie 1945 cu cele zece porunci către Ana Pauker din care reţinem două. Desfiinţarea gospodăriilor ţărăneşti pentru a deschide calea sistemului colectivist. Îndreptarea populaţiei rurale spre industrie; 

- în 1948 circa 75% din populaţia României trăia la sate;

-cravata de pionier începe să apară prin şcoli şi pe străzi de prin aprilie 1949, dar în ilustraţii ceva mai târziu.

            Deşi nu am avut acces la abecedarul din 1948, ştiu aproape sigur că din punct de vedere al copertei este identic cu cele apărute până în 1952. Abecedarul din 1951 beneficiază de reproducerea identică a copertei din 1950, asemănarea mergând până la reproducerea fidelă a anului 1950. Nici unul din abecedarele acestei etape nu prezintă o casetă tehnică deci nu am găsit date despre tirajul ediţiilor. Se pare că s-au tipărit la diferite imprimerii şi tipografii. Am găsit câteva referinţe în acest sens care fac trimitere spre Imprimeria Naţională, spre tipografia Breiner Bela – Oradea, Helicon – Timişoara, Luceafărul – Bucureşti. Cel mai probabil nu se ajunsese încă la o standardizare, din 1953 lucrurile se vor schimba.

            Ilustraţiile pentru aceste abecedare îi aparţin lui Dem. Numele ca atare nu este precizat niciunde, dar se poate descifra semnătura acestuia pe unele planşe. Ulterior se poate constata că această semnătură dispare de pe unele planşe, cel mai probabil din raţionamente tipografice, altfel ar fi dispărut de pe toate planşele, nu doar de pe unele. Oricum, această recunoaştere a muncii prin semnătură este un aspect care ţine de o modestie specifică vremurilor, vom observa la un moment dat că Otilia Cazimir şi A. Toma vor avea şi ei parte de un acelaşi tratament.

            Şi de acum încolo albumul cu poze, cu ipoteze şi comentarii:

- şcolarul trebuie familiarizat cât de repede cu simbolurile lumii noi. Astfel, abecedarele se deschid şi pe prima pagină stă mândră noua stemă a ţării. Îmi imaginez că nu poţi să nu te încânţi, copil fiind, la culorile ei frumoase. Nu cred că putem merge mai departe de nivelul coloristic la această vârstă, mă întreb totuşi, dacă la clasă, pe vremea aceea, se trecea repede la pagina următoare sau se purta vreo discuţie pe marginea acestui simbol. La pagina 16 alte două simboluri iconice – secera şi ciocanul. Realitatea este că trebuie să muncim tovarăşi şi este prezentă până la ediţia din 1954 (inclusiv). De altfel, din punct de vedere al conţinutului abecedarele perioadei 1948 – 1954 sunt relativ asemănătoare. Apar nuanţări, corectări, rectificări care ţin de actualizarea conţinutului la realităţile vremii atât la nivelul ilustraţiilor, cât şi la nivelul textelor.

- câte ceva despre ilustraţii. Dacă la început ele tind să reflecte realitatea în adevărul ei, de la un anumit moment dat adevărul realităţii începe să fie înlocuit cu adevărul ideologic, iar ilustraţiile ţin pasul şi încep să ne fie arătate lucrurile aşa cum ar trebui să fie, nu cum sunt. Dar suntem încă în prima etapă şi realitatea anului 1948 este una preponderent rurală şi lucrul acesta se vede peste tot în abecedar. Se văd animale, porturi populare, relaţiile dintre oameni se desfăşoară în câmp, pe uliţă, într-un spaţiu natural, neamenajat, sunt prezente activităţi specifice vieţii la ţară: muls, cosit, spart / tăiat lemne, sunt prezente unelte: sapă, coasă, topor, ferăstrău, capră de tăiat lemne. Aspectul urban nu lipseşte şi este reprezentat prin oameni care lucrează la fabrică, uneori prin îmbrăcăminte (asta dacă socotim un sacou ca fiind mai degrabă reprezentativ pentru oraş), apare şapca şi costumul specific acelor timpuri, un singur automobil în tot abecedarul şi acela văzut din spate. Oraşul cu străzile şi fabricile lui este prezent mai degrabă la nivelul textului, ulterior, cu trecerea timpului şi apariţia noilor tehnologii, el începe să fie ilustrat – vezi marota epocii, filatura de bumbac, uzina de tractoare.

            Îmi place foarte mult povestea tractorului românesc şi o voi spune aşa cum am înţeles-o eu din ilustraţiile abecedarelor, nu voi ţine cont în acest moment de împărţirea pe etape făcută mai sus. În 1946 fabrica IAR Braşov îşi schimbă specificul producţiei. Sub comanda sovieticilor producţia de avioane este abandonată, iar în locul ei începe producţia de tractoare. Primul tractor românesc iese pe poarta fabricii la 26 decembrie 1946 şi poartă numele de IAR – 22. Numărul vine de la anii scurşi de la înfiinţarea societăţii în 1925. Să revenim la tractoarele noastre şi la dorinţa comuniştilor ruşi de a proiecta un tractor pe şenile mai performant. Apare astfel proiectul „Kiroveţ KD-35” în perioada 1946 – 1949. Se începe producţia acestuia la uzina de tractoare din Minsk la 4 noiembrie 1950. Se renunţă la producerea acestui model după nouă luni, iar fabricarea lui trece în sarcina uzinei din Lipeţk şi se continuă până în 1958. România primeşte licenţa de producţie pentru aceste tractoare în 1949, cu recomandarea ca acest model să fie produs în Braşov, oraş care din 1950 (timp de 10 ani) se va numi oraşul Stalin. Urmează chiar ca în 1951 ruşii să livreze o linie de asamblare pentru aceste tractoare, dar până atunci oamenii muncii trebuiau să se descurce cu ce aveau la dispoziţie. Bineînţeles că acest lucru devine aproape imposibil, urmează o anchetă şi arestări sub acuzaţia de sabotaj.

            În 1949 Miron Constantinescu pe atunci membru în CC al PMR, preşedinte al Comisiei de Stat a Planificării, afirmă pe 4 octombrie într-o şedinţă că tractorul IAR este un tractor bun, dar este scump. Este sesizată chiar o posibilă competiţie între tractoarele IAR şi KD-35, care urmează să intre în producţie în 1951.

            În 1952 Gheorghe Gheorghiu Dej afirmă că tractorul KD-35 asamblat la Braşov este cu mult mai scump decât cel asamblat la Lipeţk.

            În 1953 se recunoaşte faptul că tractorul KD-35 produs la Braşov este de trei ori mai scump decât cel produs în Lipeţk, ceea ce-l determină pe N. Hruşciov să afirme la 8 iulie 1953 că „tractorul vostru este un tractor de aur”. Urmează o răscumpărare a cotelor de participaţie deţinute de Uniunea Sovietică şi o perioadă de negociere (1955-1956) asupra preţului acestor acţiuni.

            Acest moment tensionat din istoria tractorului românesc este vizibil şi în paginile abecedarelor din acea vreme. Se poate observa felul cum evoluează ilustraţiile în ceea ce priveşte reprezentarea tractorului. Dacă în perioada 1948 – 1951 este prezent un tractor schiţat (nu am reuşit să identific modelul, dar ceva cu roţi metalice prevăzute cu ghimpi. Sigur, au fost mai multe tractoare de felul acesta dar nici măcar pe aproape nu sunt cu sursa de inspiraţie a desenului, deci mă abţin), în perioada următoare 1952 – 1954, tractorul nostru începe să semene cu KD-35. Între 1955 – 1958, avem clar de a face cu KD-35, între 1959 – 1960 apare timid tractorul UTOS-26 (cel mic), urmând ca din 1961 tractorul UTOS-26 să se ocupe singur de desţelenit litera Ăă. [ UTOS = Uzina de Tractoare a Oraşului Stalin ]

- singular vs plural. La pagina 61 probabil şi în ediţia din 1948, dar sigur în cea din 1949, 1950 această pereche este ilustrată folosindu-se cuvântul steag. Observăm că steagul României îşi schimbă locul, lăsăm la o parte stema care apare pe steag, mi se pare necesară o astfel de actualizare a simbolurilor naţionale atunci când este cazul. Interesant este faptul că dacă până în 1950 steagul României exemplifica singularul din 1951 el intră în formarea pluralului, probabil mergându-se pe ideea că Uniunea Sovietică este unică şi că de la ea se pleacă în formarea pluralului prin înfrăţirea între popoare.

- se plantează (involuntar) seminţele unor idei de lecţie, care de-a lungul timpului vor avea dezvoltări interesant de urmărit.

                        - punctăm aici ilustraţia literei Rr, această relaţie dintre pisică şi câine, care în 1949 este ceva normal, viaţa desfăşurându-se la ţară se transformă de-a lungul timpului într-un subiect de controversă vizibil la nivelul ilustraţiilor care vor însoţi această lecţie;

                        - tema bunicului cu barbă albă care sparge lemne şi este ajutat de către nepot, va avea şi ea o evoluţie spectaculoasă, dar suntem încă în 1949 şi ne încălzim cu lemne care trebuie sparte. Facem abstracţie de faptul că şi mult după aceea tot cu lemne ne-am încălzit, dar intrăm în perioada în care ilustraţiile reflectă adevărul ideologic, nu pe cel al realităţii;

                        - tema la masă şi ea prezentă încă din 1949 suferă modificări, cel mai probabil din cauza regimului;

                        - o lecţie care îmi imaginez că a născut vii controverse, este lecţia „Chiţ, Chiţ”. Întâlnim aici un comic deconcertant şi mi se pare că totul pleacă de la grupul de litere chi. Ce cuvânt mai la îndemână decât chibrit să-ţi vină în minte şi care să facă lumină în mintea copiilor. Mergând pe firul logic al evenimentelor constatăm că dacă e necesară lumina, acţiunea ar trebui să se desfăşoare în întuneric. Când este întuneric? De obicei seara, noaptea. Ce faci când este întuneric? De obicei dormi. Ce faci dacă dormi şi te trezesc nişte zgomote suspecte? De obicei te sperii. Ei bine, nu şi Zoica, care din 1949 nu cunoaşte frica. Dar staţi să vedeţi câte nu păţeşte Zoica de-a lungul anilor. Noi avem date despre ea până în 1963 când probabil creşte suficient de mult pentru a o interesa alte lucruri decât să mai apară în abecedar;

                        - sunt şi lecţii care sunt atât de reuşite încât deşi trec o mulţime de ani peste ele, ele rămân neschimbate. Sigur, se primenesc la nivelul ilustraţiilor, dar textul rămâne oarecum constant. Amintim aici pe „Fănică şi fulgul”. Iată textul lecţiei din 1950 „E iarnă. Brr! E tare frig. Cade câte un fulg alb şi uşor. Fănică e în drum spre şcoală. Un fulg cade pe faţa lui. Fănică vrea să ia fulgul în mână. Pune mâna pe faţă. Dar unde e fulgul? Pe faţă e doar o picătură de apă. Fănică râde. Unde eşti fulg uşor? Unde ai plecat?” În această categorie mai intră şi lecţia „Ariciul” sau „Moş Martin”;

                        - „La magazinul de stat” cred că este prima lecţie despre minciună. Iată texul aşa cum apare el în 1949 „Petru şi Florea se duc la Magazinul de Stat. La Magazinul de Stat se găsesc de toate: unt, ouă, zahăr, peşte, pâine şi fructe. Tovarăşul Tudor vinde. Florea spune: [-]Tovarăşe, eu vreau să cumpăr un kilogram de carne, un kilogram de peşte şi o pâine. [-]Eu vreau două kilograme de peşte, spune Petru. Petru şi Florea plătesc. Ei spun „bună ziua” şi pleacă.” Să vedeţi ce de schimbări se petrec la magazin, dar niciodată rafturile nu vor fi goale.

- evoluţia traiului în comunism şi simbolurile acestuia.

                        - la pagina 25 avem un grup de copii care pleacă la război. În 1949, 1950 ei flutură steagul României, în 1951 steagul dispare, iar din 1952 acest grup de copii războinici este înlocuit cu un grup de copii mai paşnic, mai organizat, care şi-au schimbat hainele între timp, iar în mâini ţin steaguri roşii pe care le flutură cu încântare;

                        - la pagina 30, în 1949, 1950, 1951 vedem că recoltarea grâului se face cu secera, din 1952 apare mecanizarea;

                        - la pagina 35, în 1949 şi 1950 un băieţel bate într-o tobă. Din 1951 nu mai este un băieţel oarecare, este un pionier – apare cravata roşie;

                        - la pagina 47, ilustraţia lecţiei „Un soldat” ţine pasul cu moda, lucrul acesta se vede din 1952;

                        - la pagina 49, lecţie pentru litera Ţţ. Iată textul din 1949, 1950, 1951 „Badea Ion e ţăran. La ţară sunt mulţi ţărani. Munca lor dă roade pentru toţi. Lelea Maria e ţărancă. Ea ţese mult” În 1952 textul lecţiei se modifică „Maria Ţintea e ţesătoare. Ea ţese repede. La ţesătorie, ea arată altor ţesătoare cum să ţeasă mai bine. Pentru munca ei, Maria Ţintea a primit o decoraţie.” Lucrul la filatura de bumbac este o temă recurentă.

                        - la pagina 50, lecţia „La piaţă” În 1949, 1950, 1951 iată cum stau lucrurile „Voicu e cu mama la piaţă. Au venit mulţi ţărani cu căruţele. Ei au venit dela ţară. Ţăranii au adus: lapte, unt, ouă, raţe, mălai. Mama lui Voicu a cumpărat 10 ouă, o raţă, mere. Voicu ţine raţa. [-]Mamă, multe ne mai aduc ţăranii! spune Voicu. Un ţăran cumpără o sapă. Badea Ion cumpără o coasă. Lelea Maria cumpără aţă.” În 1952 situaţia este alta „Voicu e cu mama la piaţă. La piaţă se cumpără: lapte, unt, ouă, raţe, mălai. Mama lui Voicu a cumpărat 10 ouă, o raţă, mere. Voicu ţine raţa.[-]Mamă, multe se pot cumpăra de la piaţă! spune Voicu. Badea Ion cumpără o coasă. Badea Marin cumpără aţă.” Vă provoc să numiţi instrumentele folosite de ţărani pentru a cântări produsele, cred că de aici vine superioritatea farmaceutică a celui din 1952;

                        - la pagina 54, lecţia „Păpuşa Lenuţei” în 1949, 1950, 1951 Lenuţa este o fată obişnuită care se joacă cu o păpuşă de cârpă. Din 1952 Lenuţa se saltă, devine o fetiţă cu codiţe, este îmbrăcată elegant, iar păpuşa pare a fi una de calitate;

                        - la pagina 59, lecţia „La joacă” în 1949, 1950 vedem patru copii în şir, în frunte cu o fetiţă care duce steagul României. În 1951 aceeaşi copii doar că steagul are stemă. În 1952 copii îşi schimbă hainele şi steagul dispare. Dacă până în 1951 acţiunea pare a se petrece în câmp deschis, în 1952 acţiunea pare a se muta în parc;

                        - la pagina 64, lecţia „Zaharia vinde ziare”, în 1949 el vinde Scânteia, Vestea Satelor, în 1950 – 1951 el vinde Scânteia, Scânteia Satelor. Din 1952, Zaharia nu mai vinde ziarul ci îl cumpără, el cumpără Scânteia Tineretului;

                        - la pagina 74, lecţia dedicată literei Xx, în 1949 sunt reproduse portretele lui Marx şi Engels după o fotografie, în 1950, 1951 aceste portrete sunt desenate, iar din 1952 dispar cu totul. Iată textul lecţiei „Xenia şi Alexe” aşa cum apare el în 1949 – 1951 „Xenia şi Alexe sunt lucrători la o fabrică mare. Acolo se fac multe maşini. Seara, lucrătorii se adună cu toţii în sala de adunare. Pe pereţi sunt tablourile lui Marx şi Engels. Ei au fost mari învăţaţi şi luptători.” În 1952 iată ce fac Xenia şi Alexe după terminarea programului „Xenia şi Alexe sunt lucrători la o fabrică mare. Seara, lucrătorii se adună cu toţii, în sala de adunare. Acolo, ei se sfătuesc cum să muncească mai mult şi mai bine.”

                        - la pagina 77, lecţia despre Lenin, în 1949 portretul reproduce o fotografie, în 1950, 1951 portretul este desenat, în 1952 se revine la portretul din 1949. Textul lecţiei rămâne identic până în 1952 „Lenin a fost prietenul muncitorilor şi ţăranilor. El a vrut ca toţi cei ce muncesc să trăiască bine. Lenin iubea copiii. El a avut totdeauna grijă de ei. Lenin vroia ca toţi copiii muncitorilor şi ţăranilor să trăiască mai bine, ca toţi aceşti copii să înveţe. Toţi cei ce muncesc îl iubesc şi îl ţin minte pe Lenin. Vladimir Ilici Lenin, marele conducător al celor care muncesc, a murit la 21 ianuarie 1924. Învăţătura lui Vladimir Ilici Lenin călăuzeşte pe toţi oamenii muncii.”

                        - la pagina 78, lecţia despre Stalin, portretul lui rămâne constant, apar schimbări la nivelul textului. Astfel în 1949 – 1951 se vorbea despre Stalin în felul următor „ Iosif Vissarionovici Stalin este marele conducător al Uniunii Sovietice, marele conducător şi învăţător al tuturor celor care muncesc. Pe tovarăşul Stalin îl cunosc toţi muncitorii şi muncitoarele, tărani şi tărăncile, bătrâni şi tinerii. De tovarăşul Stalin a auzit toată lumea. Toţi cei ce muncesc îl iubesc nespus de mult pe tovarăşul Stalin. I. V. Stalin este cel mai bun prieten al copiilor. Trăiască marele conducător al Uniunii Sovietice.” În 1952 a doua propoziţie din acest text devine „Pe tovarăşul Stalin îl cunosc toţi oamenii muncii, femeile şi bărbaţii, tinerii şi bătrânii.”

            Abecedarul se termină la pagina 79 cu poezia

Am şapte ani

De ce toţi zic

Că sunt mic?

Şapte ani

Am împlinit

Asta nu e

De glumit!

Vezi? Încetul

Cu încetul

Învăţai

Tot alfabetul

De acum

Eu pot citi

Glume, basme, poezii

Tot ce şcoala ne învaţă,

Prinde bine apoi în viaţă.

Temă: Vă previn, data viitoare vă ascult!

Familia mea

               Portrete asemenea unei linii drepte, scurte, ale cărei capete sunt mărginite şi în spaţiul acesta mic şi-ngust găsim esenţa acelor vremuri. Portrete care dezvăluie oamenii aşa cum ar trebui să fie, putem cu uşurinţă identifica: mama, bună şi frumoasă; bunica cu părul alb care spune poveşti frumoase; tata, cel mai harnic om din lume; bunica de la ţară care te lasă să te joci pe deal, prin grădină şi prin sat; bunicul care povesteşte de pe vremea lui; sora mai mare care ştie să spună multe poezii frumoase; mătuşa care locuieşte la Ploieşti; unchiul Grigore, inginer la rafinăria Brazi; verişorii cu aspiraţii înalte. Toţi aceştia formează o familie.

              Dar familia se extinde şi în parcul cu nisip, unde cu prietenii Dan şi Mihăiţă se construiesc castele cu turnuri şi ziduri groase şi steaguri.

            Şi în familie mai este un loc ocupat de Grişa, pisica mare, mamă a cinci pisoi. Cum se va-nţelege oare cu Lăbuş, Ursei sau Bursuc, căţelul pe care l-a adus unchiul Grigore cu maşina… şi care acum a intrat sub pat de d-abia l-am scos. Nu, o să-i spunem Bobiţă şi împreună cu bunicul vom face un coteţ mic.

            Dar în familie au loc şi evenimente. Verişoara Doina s-a îmbolnăvit de scarlatină, dar se va însănătoşi căci este bine îngrijită. Învăţăm acum că trebuie să ne spălăm bine pe mâini, să spălăm fructele şi să bem apă numai din pahare curate. În altă zi, tata de la fabrică aduce o bucurie, o cutie pătrată, mică, roşie scrisă cu litere de aur… „E Ordinul Muncii, dragii mei. Ea e decoraţia noastră, a întregii familii, pentru că fără voi, fără grija măicuţii voastre, fără liniştea de care avem nevoie, mai mult ca sigur că nu puteam face această invenţie”

            Dar în familie au loc şi petreceri şi-ntotdeauna-i masă mare. Se cântă „Mulţi ani trăiască!”, se spun poezii şi se fac promisiuni.

            Dar în familie se învaţă şi lucruri, cum se aleg zarzavaturile, cum trebuie să arate merele ca să fie bune, cum poţi să recunoşti ouăle proaspete după coaja lor. Pe toate acestea le ştie bunica, iar mersul la cumpărături prin piaţă şi prin magazine e un prilej numai bun de a învăţa.

            Se mai petrec şi alte lucruri în familie? Probabil că da, dar nu în aceasta.

Temă: Amintiţi-vă de bunici!

Autor: BARUŢU T. ARGHEZI (28 decembrie 1925, Bucureşti – 26 august 2010, Arad)

Copertă şi ilustraţii: ???

Editură: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules: 23.12.1967. Bun de tipar:

05.04.1968. Apărut: 1968. Comanda nr. 7378

Tiraj: 17140. Hîrtie: off A de 100 g/m²

540 x 840/12. Coli editoriale: 1,75. Coli de

Tipar: 2. A.: 16579. C.Z. pentru bibliotecile

Mici: 8 R = 93

Mănuşa

            Ştiţi care este asemănarea dintre o mănuşă şi o şosetă? Nu, nu  mă gândesc la faptul că ambele acoperă degetele ci la faptul că ambele au tendinţa de a se pierde, de a se rătăci. Dacă în cazul şosetelor s-au făcut studii serioase de către cercetătorii britanici, studii în urma cărora s-a stabilit clar, fără putere de tăgadă, că şosetele sunt mâncate de maşina de spălat, în cazul mănuşilor lucrurile sunt mai puţin clare. Unele cercetări au încercat să descopere asemănările dintre pierderea unei mănuşi şi pierderea unei umbrele. Rezultatele acestui tip de cercetări sunt modeste deoarece în cazul umbrelei nu se poate demonstra precis posesiunea, nu există nici un element care să ateste deţinerea ei de către proprietar. În cazul mănuşii, lucrurile sunt clare, existând jumătatea se poate face dovada imediată a întregului. Totuşi, s-a descoperit că este prezentă tendinţa ca acestea – atât umbrela cât şi mănuşa –  să se piardă mai degrabă în condiţii meteo nefavorabile, decât pe vreme frumoasă.

            Alte cercetări au plecat de la premisa că această pierdere este imanentă mănuşilor şi s-au axat pe găsirea de soluţii pentru a o preîntâmpina. O bunică cu spirit practic a propus legarea mănuşilor cu un fir şi petrecerea lui prin mâneca hainei. Această soluţie a fost în mare parte abandonată deoarece punea aceeaşi problemă cu pierderea umbrelei.

            Să nu credeţi că astăzi nu se mai pierd mănuşi, se pierd ! şi încă multe. Uite, am să vă povestesc păţania unui moşneag care în drum spre casă şi-a pierdut mănuşa, poate reuşim să tragem împreună câteva concluzii care ne vor fi de folos la iarnă.

            Omul nostru mergea prin pădure urmat de căţelul său şi fără să-şi dea seama şi-a pierdut mănuşa. În continuare lucrurile se petrec cam ca-n Pădurea cu alune unde-şi aveau casa doi pitici şi vine şi pupăza, şi vine şi broscuţa, şi vine şi şoricelul şi toţi trăiesc bine merci.

            E! nu e chiar aşa, mintea mea sucită trăieşte cu impresia că vede un filigran al unei realităţi specifice – este vorba de komunalka. Păi cum să explici altfel prezenţa a şapte personaje care se înghesuie într-un spaţiu redus. Ştiu, vor fi unii care vor spune că este vorba despre generozitate, ospitalitate că acestea sunt cele care permit spaţiului să se dilate, poate că au dreptate, dar mintea mea sucită ar vrea să-i întrebe câte ceva.

            Primo, mi se pare că această chestiune a ospitalităţii poate ascunde un schepsis. Nu este o atitudine gratuită şi asta dintr-un calcul foarte simplu, dacă suntem mai mulţi, proprietarului îi va fi mai greu să ne scoată afară. Cele 7 personaje îşi dau seama că nu pot dovedi în nici un fel proprietatea, simt şi ele că o încalcă şi atunci încercă să-şi unească forţele, pe principiul unde-s mulţi puterea creşte şi proprietatea nu sporeşte.

            Secundo, cum se explică deosebirea dintre cele 7 personaje şi felul în care îşi anunţă prezenţa şi dorinţa lor de a locui în mănuşă şi felul în care căţelul reia în stăpânire mănuşa. Dacă cele 7 animale sunt politicoase şi roagă frumos rând pe rând să fie primite în mănuşă, căţelul nici nu stă de vorbă, începe imediat să latre şi-i sperie pe locatari care vor fugi iute. Ei îşi dau seama cu nu sunt proprietari de drept, deci nu pot revendica nimic. Ia imaginaţi-vă acum dacă animalele şi-ar fi găsit adăpost sub o umbrelă pierdută, prin câte procese ar fi trecut omul nostru pentru a dovedi că umbrela era a lui.

            Dar na! aşa-i cum mintea sucită, inventează sensuri doar de dragul provocărilor la joacă, căci ce-i mai straşnic de-atât: să ai prieteni şi să tragi cu mingea în poarta vecinului până ce acesta vine acasă şi ne pune pe fugă. Dar lasă că ne-om face noi mari şi ne-om face propria noastră poartă la care prietenii pot trage, important e s-o lăsăm deschisă.

Temă: Vorbim de generozitate atunci când relaţia se duce de la egal la egal, atunci când relaţia se duce de la mic la mare sau atunci când relaţia se duce de la mare la mic?

Autor: poveste populară ucraineană

Ilustraţii: VALENTINA MELNICENKO

Traducere: RADU LEVÂRDĂ

Titlu original: РУКАВИЧКА

Editura: Ion Creangă – 1988

ISBN 5-301-00098-5

Redactor: Sandu Singer

Tipărit în U.R.S.S.

Tema pentru acasă cu Dan Doman

Dan Doman, un geolog căruia îi plac prospecțiunile pe tărâmurile copilăriei, prospecțiuni ce au drept rezultat povestea Laurei în ținutul pădurilor, o poveste duioasă despre care puteți citi câte ceva aici. V-am stârnit? Ei bine, povestea este pentru voi, aici o provocare ce se lasă cu recompensă. Dar cine este Dan Doman? Să fie un geolog? Să fie un maestru al poeziei de tip haiku? Să fie un autor de povești? Să fie un fotograf?

Letea 1977

Exercițiul 1

Pentru cei care nu vă cunosc vă provoc la un joc de-a cuvintele. Imaginați o poveste în care să folosiți următoarele: copilărie, inspirație, Baba-Lupoanea, natură, cuvinte, inocență, melancolie, Japonia, ramă, instantaneu, spirit, părinte, cămilă, munte, surpriză, premiu, ochi deschiși.

Povestea mea e scurtă :

  

                                                               dan doman

E drept că ramă şi cămilă n-au mai intrat în ea!

Am o nelămurire, este ceva ce nu înţeleg. Eu văd doar numele dumneavoastră într-un dreptunghi, nu-mi dau seama dacă asta aţi dorit sau este doar o eroare de deschidere a documentului?

Ceea ce ai văzut nu-i o greşeală, ci o aluzie la un haiku renumit, scris în zilele noastre şi alcătuit dintr-un singur cuvânt:

tundra

Restul trebuie să ţi-l imaginezi singur. E o aserţiune celebră în haiku, să ţi-o spun şi pe aceasta, deşi are doar tangenţial legătură cu răspunsul meu:

 “În haiku jumătatea este mai mare decât întregul: împlinirea haikuului constă în ceea ce el omite.“ (Robert Spiess)

Aha, am găsit!

https://musingsofaliterarydilettante.wordpress.com/2010/03/19/the-one-word-masterpiece-the-friday-haiku/

Exercițiul 2

Cât de importantă este experiența de viață în scrierea unei cărți pentru copii? Este necesară această experiență sau este suficient să existe o imaginație bogată.

Fiecare o face altfel, vorba unui cântec de demult. Sunt copii de zece ani şi chiar mai mici care au scris poveşti cu mare succes la cei de vârsta lor. Probabil că experienţa de viaţă nu avea un rol important în scrierea acestora. Dar şi cei cu multă experienţă de viaţă fac apel la fantezie din plin; să-l numim doar pe Alexandre Dumas-tatăl.

În cazul meu, dacă în haiku percepţiile sunt de obicei spontane şi experienţa are loc chiar în momentul scrierii, în cărţile pentru copii experienţele de viaţă sunt,de obicei sublimate şi apoi amplificate de fantezie.

Exercițiul 3

Așezați față în față un filon geologic și unul artistic, care este mai dificil de descoperit. Dar de exploatat?

Ce pot să-ţi spun e că încerci o bucurie imensă atunci cînd descoperi un filon sau atunci când o structură interpretată de tine este confirmată de foraje. Exploatarea descoperirilor nu mai ţine de prospector. Îmi dau seama că oarecum la fel e şi în cazul “filonului artistic”.

E drept, multe haikuuri de-ale mele au fost remarcate şi premiate în decursul anilor, dar ceea ce am scris pentru copii a rămas într-o zonă de clarobscur (mai mult în părţile neluminate!). Ceea ce, într-un fel, e bine: conferă un aer misterios cărţilor mele pentru copii, dintre care, de altfel, n-am publicat decât una.

Exercițiul 4

Dacă în vechile povești se vorbește de zmei, zâne, balauri – probabil realități ale unor timpuri stravechi, atunci în poveștile de astăzi ar trebui să se vorbească despre ce? Dar în poveștile de mâine oare despre ce va fi vorba?

Se discută mult despre aceşti zmei şi feţi-frumoşi, consideraţi azi desueţi de majoritatea cititorilor. Totuşi, unii mai scriu despre ei, şi dacă au har, reuşesc să-i facă interesanţi. Nu mă refer la genul fantasy, că acolo balaurii şi dragonii abundă, ci la poveştile pentru copii mai mici. O zână e ceva deosebit, ea poate să intervină în orice povestire, cu condiţia să fie inteligentă şi să aibă şarm! Cel puţin, aşa am văzut-o eu pe Zâna Stelelor într-o scriere de-a mea cu subiect contemporan.

Dacă poveştile de azi pot amalgama tot ce a descoperit omenirea cu spaimele ei medievale, atunci putem considera că oamenii sînt imprevizibili. Cred că şi în poveştile de mâine vor fi o mulţime de spaime, de fiinţe rele şi de colţuri obscure, deşi cunoaşterea se va mai apropia cu doi-trei metri de infinit.

Exercițiul 5

Se spune că viața în natură are o mulțime de beneficii. Când anume ne dăm seama de aceste beneficii și care ar fi cele mai importante dintre ele?

În principiu, cînd le pierdem. Dacă putem să trăim măcar o parte din an în natură, e bine. Noi trăim prea mult la oraş, iar celor care îngrijesc animale la ţară degeaba le spui despre beneficiile vieţii în natură! Poate că ar vrea şi ei să meargă iarna la o piesă de teatru sau vara la mare.

Pentru mine a fost o mare plăcere să lucrez pe munte şi în păduri, să adun vara date de pe teren şi iarna să le prelucrez la oraş. Mulţi zic că geologia e o meserie grea. Sunt de acord cu ei, dar eu nu-i simţeam povara, fiindcă o făceam cu pasiune. Vara eram un fel de boss at self, propriul meu şef (şi al echipei de prospecţiune pe care o conduceam), cu condiţia să realizăm lună de lună programul de lucru, planul cum i se spunea. Cercetarea ştiinţifică, şi noi făceam aşa ceva, deşi nu lucram în cadrul unui institut de cercetare, îţi oferă mari satisfacţii.

Dincolo de beneficii, cred că toţi oamenii ar trebui să iubească Pămîntul şi să încerce să-l cunoască. Bineînţeles, cunoaşterea o ia mereu înainte, dar rămâne iubirea.

Exercițiul 6

Care au fost titlurile copilăriei dumneavoastră? Cum era pe atunci interacțiunea carte / copil?

Învăţătoarea mea de la Reşiţa, iubita doamnă Maria Ivanov, ne-a sugerat în clasa a doua să notăm într-un caiet cărţile citite. Încă mai am acel caiet, completat din clasa a doua şi până într-a patra. Sigur, lecturile mele, în special cărţi împrumutate de la bibliotecă, erau amestecate. Iată cum arată primele cărţi notate de mine la opt ani, deci prima pagină din caiet:

Pe malurile Sevanului, Vahtang Ananian

Izvorul fermecat, Călin Gruia

Poveşti din ţara poveştilor, Ştefan Tita

Poveştile lui Moş cocoş cocoloş, Victor Eftimiu

Meşterii din fundul apelor, C. Zolotovski

Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, Nikolai Nosov

Tony şi portiţa fermecată, Howard Fast

O bunicuţă italiană povesteşte, Ginetta Lupi Dall’Orto

Omuleţul de cristal, Ioan Ionescu

Dumbrava minunată, Mihail Sadoveanu

Ala bala portocala, Octav Pancu-Iaşi

Floarea de piatră şi alte povestiri din Ural, Pavel Bajov

Basmele omului, Vladimir Colin

Basme, Wilhelm Hauff

Basme, Vladimir Colin

Basme, Petre Ispirescu

Rici-rici, Al. Şahighian

O fetiţă îşi caută tatăl, Eugeniu Rass

Paloşul neînfrînt, Mehes Gÿorgy

Poveşti de la fereastra mea, Mihai Stoian

Povestiri alese, Fraţii Grimm, partea întâia

Povestiri alese, Fraţii Grimm, partea a doua

Ce-i drept, am beneficiat de o televiziune deficitară din constrângeri politice. Am zis beneficiat, fiindcă mi-a lăsat timp să citesc şi să fac sport, mai precis, înot. Pe deasupra, bunicii mei, la care am trăit cât eram copil şi adolescent, nu aveau televizor, ca să nu mai pomenesc de calculator sau internet, care se pare că încă nu se inventaseră :)  Ca să văd emisiunile îndrăgite, cum ar fi Daniela şi Aşchiuţă sau Aventurile echipajului Val-Vîrtej, mă duceam la prieteni. La fel a fost, ulterior, la unele evenimente remarcabile (Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico, 1968; aselenizarea, 1969).

Acum îmi dau seama că am citit mai târziu decât am crezut cărţi pentru copii importante pentru mine: Cireşarii lui Constantin Chiriţă (întâi Castelul fetei în alb, apoi Drum bun, cireşari!, urmate de Cireşarii, ediţia a doua, Roata norocului şi de ciclul complet), Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, După douăzeci de ani de Al. Dumas, Doi căpitani de Veniamin Kaverin. Unele le-am citit în vacanţa mare de după clasa a patra, altele imediat după aceea, într-a cincea sau a şasea. Mărturisesc că le-am recitit de nu ştiu câte ori!

Exercițiul 7

Surprindeți în câteva cuvinte – poate trei versuri – imaginea eternă a copilului.

Dacă spui versuri, la mine înseamnă haiku. Fiecare ştie câte ceva despre haiku (să mărturisim, uneori eronat, fiindcă poezia evoluează!), există însă şi poeme-în-lanţ în care haikuurile se leagă între ele. Cel mai simplu dintre ele are şase legături şi se numeşte rengay. Iată unul nepublicat, cu băiatul meu cînd era mic:

Lumina zorilor

Gipsul scos –

băiatul pare firav

în lumina zorilor

          pe talpa dezvelită

          un bănuţ de soare

curăţenie –

ce jucării voi găsi

azi sub fotolii?

copilul pune

o capcană pentru şerpii

din bretele

          cutie muzicală

          păianjenul saltă pe zid

plecând la drum

pe şina înierbată –

băiatul şi tata

Am greşit, există o formă şi mai scurtă de înlănţuire, numită tanrenga; reproduc una:

de-a buşilea

pe cartea cu dinozauri –

fără nicio teamă

          cei mari îşi spun de-acum

          Rhabdodon şi Variraptor

Voi transcrie în continuare un senryu (poem comic în stil haiku), în care eroină e fiica mea cea mică:

statuie ecvestră –

fetiţa-mi arată furnicile

de pe dale

Problema cu imaginea eternă a copilului e greu de rezolvat în haiku. Totuşi, iată două poeme în care transpar sentimentele mele privind copilăria:

nostalgia primăverii –

mirosul ierbii strivite

sub jocuri de copii

*

cobor de pe casă –

înăuntru miros uitat

de copilărie

Exercițiul 8

Se pot compara emoțiile, trăirile furnizate de lectură cu cele furnizate de natură? Sunt unele în prelungirea celorlalte sau putem vorbi de artificial vs natural?

Pentru mine, cred că s-au împletit. Citeam multe cărţi de călătorii; altele erau ceea ce aş numi azi romane în aer liber (cum ar fi Aventurile lui Huckleberry Finn). Deci emoţiile lecturii nu erau deloc îndepărtate de sentimentul naturii. Am copilărit într-un oraş cu împrejurimi minunate, aşa cum sunt munţii şi dealurile României (azi sunt declarate trei parcuri naţionale în judeţul Caraş-Severin, dintre care unul chiar lângă Reşiţa mea natală, numit Semenic-Cheile Caraşului). Dar nu era nevoie să ne deplasăm până în Semenic sau la Prolaz, era suficient să alegem dealul pe care să hălăduim în ziua respectivă: cel din faţă, abrupt şi calcaros, numit Dealul Golului, cel din spate, cu cireşi şi o plantaţie de salcîmi, eventual valea pe care să bărzăunim: a Domanului, a Stârnicului… Sunt şi multe lacuri în jur, în care înotam. Dar mare nu aveam, aşa că mi-am imaginat-o din lecturi până pe la 15 ani, când am văzut-o.

Acum îmi dau seama că în cărţile mele aventurile au loc în natură: sunt romane în aer liber!

Exercițiul 9

Care credeți că este rolul fanteziei la copil?

Esenţial.

Exercițiul 10

De ce scrieţi literatură pentru copii?

Poate fiindcă mi-a plăcut foarte mult, copil fiind, să o citesc; și apoi, student deja, am constatat că încă îmi plăcea să cumpăr și să citesc cărți pentru copii, unele pentru frumusețea lor grafică – superbe cărți cu poezii și desene despre anotimpuri -, descoperind la altele mult umor, subtilitate, inteligență, bogăție sufletească. Dintre descoperirile târzii, îmi amintesc de cărți ale lui Eduard Uspenski, Otfried Preussler, Roald Dahl, Astrid Lindgren (pe care o știam, totuși, dintr-o carte tradusă în anul 1962), Serghei Goliţîn, Klara Jarunkova, Kir Bulîciov, Erich Kästner,  Fazil Iskander, Spiridon Vangheli, de un album de pictură suprarealistă al scriitorului și ilustratorului pentru copii Dr. Seuss, de celebrele cărți ale lui J.K. Rowling sau ale lui J.R.R. Tolkien, de filmele cu Veronica ale Elisabetei Bostan, devenite și ele mai târziu carte. De asemenea, îmi amintesc de șapte caiete cu traduceri din germană, făcute special pentru mine în anul 1993, cu multă răbdare, de mama unei prietene din Reșița – e vorba de importanta carte de povești și legende din Banatul Montan culese de Alexander Tietz, Wo in den Tälern die Schlote rauchen, adică Acolo unde în văi fumegă coșurile, precum şi de o emoţionantă culegere de legende din Munții Apuseni, Cartea vâlvelor de Maria Ioniță, din care le citeam seara - cu accent ardelenesc! -copiilor mei, într-o casă de la marginea satului pierdut în Munţii Apuseni pe unde lucram în vara anului 2003.

De ce scriu literatură pentru copii? Scrii în primul rând cărțile pe care ai fi vrut să le trăiești, copil fiind. Cărțile pentru copii sunt mai optimiste decât cele destinate adulților, iar eu caut să îmbin în ele dragostea pentru planeta noastră cu un localism, poate desuet, integrat însă în lumea mondializată în care trăim.

Apoi am încredere  în faptul că până la 10-12 ani, nu şi mai târziu, copiii sunt printre cei mai fideli cititori ai zilelor noastre. Ştiu că sunt mulţi cititori și printre adulți, îi întâlnesc toamna la Târgul Gaudeamus; adulţii sunt în special femei, dar nu numai: spre plăcuta mea surpriză, fiul meu citește cărți în metrou, în drum spre serviciu ! La adulţi intri, bineînţeles, şi dumneata, Cititorule de cărţi din copilărie, pe care am avut surpriza şi plăcerea să te cunosc în primăvara aceasta!

Scriu şi pentru că literatura mea pentru copii, câtă va fi ea, va putea fi citită și de oamenii mari care o merită, așa cum am meritat și eu să citesc, la vârsta adultă, excelente cărți pentru copii.

Îmi imaginez că pentru copiii de astăzi nu scriu, poate, decât cel mult scenarii ale unor virtuale jocuri pe calculator, care nu vor fi realizate niciodată ; dar, totuși, las o mărturie despre lumea prin care am trecut, care a fost ceva când m-am născut și acum se îndreaptă cu viteză spre altceva.

Exercițiul 11

Vorbiţi-ne despre întoarcerea poetului în copilărie şi în locurile copilăriei sale

Vibraţiile de odinioară, din timpul demolării cartierului meu natal, Valea Domanului şi a casei bunicilor , în care m-am născut şi am copilărit,  azi au dispărut. Nu aș mai putea scrie Laura în Ținutul Pădurilor, cel puțin nu în forma în care am scris-o în 1988 pentru fiica mea mai mare, reluată după zece ani, când o pregăteam pentru tipar.

Într-un sfârșit ploios de mai 2002, am refăcut traseul miniautogirului Brândușa, mergând ca umbra unui nor prin oraș, de la pâlcul de duglași bătrâni de pe Valea Stârnicului (înainte erau cinci ; rămăseseră doar doi), trecând pe lângă stadion și prin cartierul meu de odinioară, împănat cu blocuri, apoi pe lângă fântâna cinetică a lui Constantin Lucaci, traversând Bârzava și mergând paralel cu ea până dincolo de podul Stavila, acum mascat complet de un pasaj denivelat. Ca de fiecare dată când mă întorc acasă, la Reșița, periplul meu s-a încheiat în cimitirul de pe dealul de lângă Casa Muncitorească, ajunsă și ea, între timp, o amintire, ca și bunicii mei, înconjurați de tot mai mulți cunoscuți, oameni în floarea vârstei pe când eram eu copil.

Trist de moarte

în inimă cu amintirea

trecutului, și

nimeni cu care

s-o poată împărți

(Eifuku Mon’in, 1271-1342;

traducere de Constantin Abăluță)

Dar în aceleași zile am fost invitat, mulțumită scriitorilor Nicu Cramanciuc și Marc Deleanu, la Școala generală nr. 10 din Reşiţa, unde mi-am lansat cartea Laura în Ținutul Pădurilor în prezența unui public fermecător, format din copii de clasa a patra și chiar mai mici, cu care am avut plăcerea să discut. A avut loc o lansare și la librăria Vestala, organizată de bunul meu prieten de-o clipă înaintea veșniciei, talentatul poet de haiku Marc Orheianu (Nicu Cramanciuc). Am cunoscut la un cenaclu câțiva scriitori şi oameni de cultură reșițeni: Iacob Roman, Liubița Raichici, Dana Bălănescu, Steva Pantelici și l-am reîntâlnit pe vechiul coleg de universitate clujeană, istoricul Valeriu Leu. Astăzi Valeriu Leu și Steva Pantelici sunt trecuți și ei în lumea umbrelor.

Exercițiul 12

Ce proiecte de viitor aveţi ?

Am în manuscris o a doua carte de fotohaiku, după O cărare prin ierburile toamnei/ A Path through Autumn Grasses, publicată în anul 2012, la Editura Limes din Cluj-Napoca. Mă gândesc că o s-o public odată și odată – nu-i nicio grabă! Datorită reproducerilor color şi a hîrtiei de calitate, se pare că e prea scumpă pentru buzunarul meu de tânăr pensionar. Poate o s-o pun pe internet, deşi sunt dintre aceia care iubesc mirosul de hârtie şi cerneală tipografică.

În privinţa literaturii pentru copii, mi-am completat încet-încet dosarele de fișe și anul trecut am reluat scrierea altei poveşti, începută mai demult – o continuare a romanului Laura în Ținutul Pădurilor, folosind vechile personaje, dar având și multe altele noi. Părăsind prozaicele vremuri de tranziție românești, povestea alunecă în timpul altei ere, în care va fi vorba despre putere brută și inteligență, despre ironie și absurd (umor românesc, nu-i așa ?), ecologie și, peste toate, despre prietenie între ființe foarte deosebite între ele, dar posibilă, totuși. Cartea e aproape gata şi se va numi Zaranzania sau Laura în Arhipelagul Dinozaurilor. Între timp. ea așteaptă un ilustrator talentat şi un editor care să o publice.

 

Dan Doman - 2014

 Vă mulțumesc domnule Dan Doman!

Cireşe de mai (13)

M-am întâlnit aici cu Baba Lupoanea, o bătrână cu un simţ al umorului foarte tânăr. Ne-am distrat teribil la un concurs de ghicitori. Şi cum ştiu că vă plac ghicitorile năstruşnice vă provoc imaginaţia cu două cimilituri de-ale babei. Vă previn, răspunsurile date de babă sunt furnizate de imaginaţie folosind un procedeu numit aglutinare sau amalgamare. Acum, după cum mi se pare mie că o cunosc pe babă, cred că se va încânta şi la alte răspunsuri... şi nu vă lasă baba să plecaţi cu mâna goală, primiţi în dar povestea Laurei în ţinutul pădurilor.

- Dar luaţi loc, luaţi loc... vreau să facem un mic test - o să vă spun câteva ghicitori. Dar să vă gândiţi bine ce răspunsuri îmi daţi, altfel aici au să vă putrezească ciolanele. Hi-hi! Prima: ce-i mic, negru şi cu două puncte albe? Secundo: ce-i mic, alb şi cu două puncte negre? A, ia să vă vadă baba acum!