sâmbătă, 19 decembrie 2015

Lungul drum către Santa Cruz

            E luni, afară plouă, ai treisprezece ani şi trebuie să pleci la şcoală. La prima vedere s-ar părea că este mai bine să stai acasă, dar nu-i aşa! Aici nimeni nu te înţelege, nimeni nu mai aude ceea ce spui, eşti de acum deja băiat mare care trebuie să aibă responsabilitatea faptelor sale. Trebuie să ajungi la şcoală la timp, să-ţi faci lecţiile, să fii respectuos şi să o laşi pe sora ta cea mică în pace, să nu-i mai sâcâi pe părinţii tăi pentru tot feluri de nimicuri…a! şi vezi de mănâncă tot, nu irosi mâncarea.

            Dificilă situaţie, şi Hermann, eroul acestei povestiri, este fix în mijlocul ei. Aşa cum se întâmplă în viaţă, în astfel de momente sunt posibile două acţiuni, fie o apatie totală (asta dacă putem socoti apatia o acţiune), fie intrarea în funcţiune a pilotului automat, care ne permite să ne derulăm activităţile zilnice în virtutea deprinderilor dobândite. Hermann alege pilotul automat, trântind totuşi o t-uşă personală la ieşirea din apartament.

            Ce bun este pilotul acesta automat! Îl punem în funcţiune şi ne vedem de ale noastre, sigur! mai aruncăm din când în când câte un ochi să vedem pe unde suntem, poate trebuie să rulăm şi alte programe, nu-l putem lăsa pe el la manşă, aşa într-o manieră necondiţionată.

            Pilotul lui Hermann este setat să urmeze drumul către şcoală aşadar, paşii urmează drumul ştiut, dar gândurile lui Hermann sunt cu totul într-altă parte. Sentimentul acesta de a fi un nimeni, de a nu reprezenta decât suportul unui trebuie spus cu orice ocazie, obsesiv, îl face pe Hermann să-şi dorească să le arate el adulţilor cine este cu adevărat, de ce este el în stare. Şi ce poate să facă un băieţel de treisprezece ani? Păi, să-şi imagineze, să-şi ducă bătăliile pe plan mental, în virtualitatea sa proprie, acolo unde administratorul de sistem este chiar el. Aici, plecând de la elemente reale (în astfel de bătălii, elementul real este foarte important deoarece el asigură validitatea faptelor imaginate) cum ar fi, o maşină de pompieri care trece în goană pe lângă el, un om-sandviş care face reclamă la un circ, un semafor şi o bătrânică care se încăpăţânează să pornească, toate acestea îi prilejuiesc lui Hermann derularea unor scenarii de erou. Or, conform poveştilor citite până la treisprezece ani, se ştie că eroii sunt răsplătiţi regeşte. Astfel, maşina de pompieri nu se îndreaptă spre un incendiu oarecare, ci spre incendiul care a cuprins clădirea şcolii, unde toţi adulţii sunt paralizaţi de frică şi numai spiritul civic al lui Hermann şi cunoştinţele lui în materie de coridoare şcolare salvează situaţia. Dar cum ar fi ca şarpele din reclama omului sandviş să fi scăpat de cuşca lui şi chiar acum să intre într-un apartament, unde o fetiţă mică este lăsată fără apărare, dar şi de data aceasta Hermann salvează situaţia. Iar bătrâna nu este altceva decât o contesă deghizată care testează bunătatea şi cinstea trecătorilor (se poate citit despre astfel de făpturi în diverse poveşti), iar Hermann trece cu brio acest test şi devine unicul moştenitor al unei averi colosale. Acum, toată lumea i se adresează cu alteţă, chiar şi părinţii, care se vor căi amarnic, dar Hermann îi va ierta căci este mărinimos şi-i va lăsa să locuiască la castel, e! nu chiar în cele mai bune camere ci în camera portarului şi chiar! ce atâta mărinimie când ei o au pe Carla, odorul lor şi sora mai mică a lui Hermann, să doarmă aşa cum şi-au aşternut, ce! în camera portarului nu e cald.

            Şi sunt multe crâmpeie de realitatea care pot fi răstălmăcite… a! vi s-a întâmplat ca stând la semafor să vă spuneţi în gând că dacă se face verde până număraţi la douăzeci, atunci vă va merge bine… haide, douăzeci şi unu şi, uite număr şi mai încet de la nouăsprezece, şi mai e şi bătrâna asta, uff, fir-ar să fie! Astăzi toate îmi merg anapoda… da, poate mai prind un semafor şi echilibrez situaţia.

            La un moment dat Hermann se întâlneşte cu Einstein, un vagabond care are posibilitatea de a călători în timp după bunul plac. Este un episod care mie îmi place tare mult deoarece accentul se mută pe o altă lume de poveste… sigur, putem fi reci şi detaşaţi şi să spunem că Hermann cade într-o capcană clasică căci asemănător lui Pinocchio se încrede în mirajul multor bani câştigaţi cu uşurinţă. Nu este vorba aici de sădirea unui pom care să facă bani, la treisprezece ani nu poţi crede una ca asta, este vorba de o chestie ştiinţifică, de posibilitatea de a călători în timp şi imaginaţi-vă că aţi depus la bancă o sumă de bani acu’ 100 de ani, cam care ar fi dobânda în prezent, e?! Aşadar, Hermann se decide să-i dea toţi banii lui Einstein, urmând ca să-l aştepte aici, în casa asta dărăpănată, călare pe cufărul acesta vechi, pe care-l crezuse mai devreme ca fiind păstrătorul unei mari comori.

            Afară plouă şi va continua să poluă şi peste jumătatea de oră necesară lui Einstein pentru a se întoarce… ceva nu a mers cum trebuia în această călătorie, neprevăzutul a dat peste cap un plan garantat ca un împrumut la bancă, Hermann nu mai poate aştepta şi îi lasă prietenului să un mesaj




            Partea care îmi place la acest episod vine acum căci odată coborât la metrou, Hermann îl zăreşte pe Einstein escortat de doi poliţişti, mai bine spus târât deoarece nu se mai putea ţine pe picioarele lui şi la un moment dat privirile celor doi se intersectează. Acesta ar putea fi momentul în care realitatea dă năvală şi surpă castelul de iluzii, momentul în care îţi accepţi imensitatea mică… dar nu! Einstein amână acest moment pentru altădată căci bolboroseşte către poliţişti o întrebare „În ce secol suntem domnilor?” şi Hermann, eroul nostru are o revelaţie.

            Temă: Ce scenariu rulaţi în secret cu privire la ziua de mâine?

Autor: MICHAEL ENDE (12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen, Germania – 28 august 1995, Germania)
Copertă şi ilustraţii: REGINA KEHN
Traducere: DRAGOŞ DINULESCU
Titlu original: Der lange Weg nach Santa Cruz (1992)
Editura: Allfa, 2003
ISBN 973-8407-31-1










marți, 1 decembrie 2015

Ceasul

           Această carte poate fi o bucurie pentru copiii cărora nu le dă ghes la citit aproape nimic. Este subţire, are multe ilustraţii şi pe deasupra este şi o poezie. Atunci când trebuie să-ţi mulţumeşti părinţii căpcăuni care te pun să citeşti întruna cartea aceasta se potriveşte la fix.

            Dacă ar fi să povestim ideea în mai multe cuvinte decât conţine cartea, atunci ar trebui să vorbim despre momentele zilei şi despre acţiunile specifice fiecărui moment în parte. Ar trebui să ne gândim la o motivaţie pentru această succesiune de activităţi, de ce nu ne jucăm înainte de a face treabă, de ce trebuie să ne spălăm după ce ne trezim, de ce trebuie să facem înviorarea, de ce trebuie să mâncăm, de ce trebuie să ne odihnim. Răspunsurile date pot fi din sfera fiziologicului sau din sfera lui aşa trebuie/aşa e bine. Nu insistăm asupra acestor chestiuni, ele pot fi găsite sub diferite forme în mediul înconjurător al copilului. Mult mai interesant mi s-ar părea o investigare a tuturor ceasurilor care apar în paginile acestei cărţi. Vă provoc să priviţi imaginea de mai jos şi să încercaţi să numiţi felurile ceasurilor, sunt aproape convins că fiecare poartă un nume şi a existat un moment în care puteai cumpăra un fel de ceas sau altul.



            Este cert, astăzi, ceasul nu mai este ce a fost odată. Câţi dintre noi au grijă să întoarcă ceasul ? Câţi mai dau cu perna în cucul din perete ? Câţi mai trag de contragreutăţile unei pendule ? Îmi vine să cred că expresia „ai potrivit ceasul să sune” a fost înlocuită cu „programează alarma”. E un timp pe care nu-l mai avem la îndemână, mă simt cam ca-n Muzeul Satului, atunci când stau în faţa unor obiecte şi mă întreb la ce le-or fi folosit oamenii pe vremuri.

            E, să lăsăm patetismele pe altădată căci această carte ascunde şi o enigmă, dar până acolo vreau să vă mai arăt o ilustraţie care mi se pare straşnică. Este momentul mesei, ia priviţi ce mănâncă fiecare, mi se pare delicioasă ideea de a servi fiecărui comesean felul de mâncare preferat. Mă întreb de ce-o fi copanul din care vulpea mănâncă aşa cu poftă ? Să sesizăm că nu a fost muşcat încă, ceea ce face posibilă forţarea unei interpretări şi anume îl dă la o parte şi cere altceva, dar o ştim noi pe cumătra vulpe, dovada chiar aici.



            Acum este momentul pentru un strop de mister deoarece această carte se află într-o situaţie pe care eu nu am mai întâlnit-o şi nici nu reuşesc să-i dau o explicaţie convenabilă. Să vă spun ce am descoperit.


            Cartea apare la noi cel mai devreme în anul 1982 (cartea nu are o casetă tehnică aşa cum ne-am fi aşteptat), presupunerea mea este că anul apariţiei este după 1982. Autorul, aşa cum este el indicat pe prima copertă, este  V. Suslov, în rusă asta ar veni В. Суслов. Am găsit pe net o poză a unei ediţii din 1983 apărută la Moscova. Nimic special până aici, numai că sărind din site în site am dat peste o ediţie din 1978 al cărei autor este Ге́нрих Вениами́нович Сапги́р. Nu înţeleg, aceeaşi carte cu doi autori ? Tind să cred că autorul real este acesta din urmă deoarece, anul acesta, a fost reeditată această carte, iar pe copertă apare numele lui. E, dacă nici asta nu este mister, atunci nu ştiu ce să zic !

















Temă: Care vă sunt mijloacele preferate pentru a da timpul înapoi?


Autor (sau nu): В. Суслов
Copertă şi ilustraţii: Андрей Андреевич Брей
Titlu original: ЧАСЫ
Traducere: PASSIONARIA STOICESCU
Tipărit în U.R.S.S.