joi, 28 mai 2015

Spiriduşii pădurii

            Cu ceva timp în urmă am făcut o vizită virtuală într-un parc de distracţii nemaiauzit de mine până atunci. Parcul se află în Olanda şi se numeşte Efteling. Ei bine, cu această ocazie m-am întâlnit cu Himpelchen şi Pimpelchen, mai bine spus mi i-am reamintit. Nu mai ştiam nimic de ei, exceptând faptul că unul este pitic, iar celălalt este spiriduş, dar nu eram în stare să vă spun care cum sunt. A! şi mai ştiam că piticii şi spiriduşii pot fi deosebiţi după felul scufiilor pe care le poartă, acestea au culori diferite. Aş fi pariat că aceste culori sunt albastru şi roşu... aş fi pierdut, sunt albastre şi albe. Piticii poartă scufiile albastre şi spiriduşii pe cele albe. Acum pot să vă spun că Himpelchen este spiriduş, iar Pimpelchen este pitic, primul are 111 ani şi prietenul său 110 ani... şi sunt încă tineri! În anii oamenilor asta ar veni 21 respectiv 20 de ani, transformarea îmi aparţine şi am făcut-o ţinând cont de felul lor de a fi.

            Nu voi exagera cu detalierea trăsnailor făcute de cei doi, în principiu faptele se petrec în jurul unei tabere de pionieri aşezată la poalele muntelui unde eroii noştri îşi au căsuţa. Doar un singur episod pentru că mi se pare nostim şi surprinde tonul întâmplărilor. Este vorba de ziua în care Himpelchen şi Pimpelchen s-au hotărât să mergă că culeagă ciuperci şi să-şi facă rezerve pentru iarnă. Numai că în acea zi şi pionierii au avut aceeaşi idee, fapt pentru care nu este greu să ne imaginăm că la un moment dat mâinile tuturor s-au întins spre aceeaşi ciupercă, un spectaculos burete galben care strălucea în soare…fraged, bun, gustos şi aşaaaa de mare. Mâna pionierului se retrage brusc asemeni unui melc speriat, buretele îi vorbeşte şi îi spune că este otrăvitor şi că ar trebui să-l lase în pace. Pionierul nu-i iepure fricos şi mai face o încercare, buretele îşi face din nou cunoscută puterea de a-i otrăvi pe cei care îl privesc ca pe o gustare. Pionierul îi spune iepurelui, leneş şi duce cu el în tabăra din vale întâmplarea cu buretele vorbitor. Mâinile lui Himpelchen şi Pimplechen dau măsura hărniciei lor şi îi schimbă buretelui domiciliul, din poiană în cămara lor. După acest renghi H şi P se aleg nu numai cu rezerve îndestulătoare pentru iarnă ci şi cu mustrări de conştiinţă, fapt pentru care hotărăsc să se revanşeze faţă de pionieri, prilej de alte peripeţii.

            Mă ţin de cuvânt şi nu spun o vorbă despre războiul furnicilor, despre vânătoarea care are loc în pădure, despre întâmplarea cu ochelarii de la care lui H şi P li se trage un perdaf straşnic de către  Spannenhansel, şeful cel mare peste aceşti mici mărunţei. Vreau totuşi să fac o dare de seamă asupra tuturor lucrurilor pe care le-am aflat despre viaţa piticilor şi spiriduşilor din această carte. Sigur, dacă vor fi consultate alte cărţi se vor găsi alte referinţe legate de viaţa acestora, dar nu cred că o întrebare de genul unde stă adevărul îşi are locul în acest context, dat fiind faptul că ambele se petrec în afara realităţii, una în zona de fantezie candidă a acesteia, iar cealaltă în zona ei de supranatural. Să nu mai lungim pelteaua...

- ne putem face o idee despre mărimea piticului plecând de la faptul ca la un moment dat el este purtat în zbor de către puful unei flori de umbreluţă – păpădia de munte;

- cum am zis, piticii poartă scufii albastre, spiriduşii scufii albe;

- la vârsta de 111 ani, respectiv 110 ani sunt consideraţi tineri;

- de obicei trăiesc în adâncurile munţilor;

- au obiceiul ca diferiţi membrii ai comunităţii să fie trimişi periodic, să trăiască vreme de un an, într-un alt mediu decât acela în care s-au născut – este un mijloc de a studia lumea, de a învăţa o sumedienie de lucruri, de a-şi îmbogăţi experienţa;

- expresia spiriduşilor „o luăm la ciorap” este echivalentă cu expersia oamenilor „o luăm din loc”. Expersia spiriduşilor provine din faptul că atunci când pleacă undeva, pe vreme frumoasă, ei îşi încalţă de obicei frumoşii lor papuci din pâslă cu buline;

- articolul 1 din legea de bază prevede „Fereşte-te de om, căci este egoist şi mândru şi îşi supune lui toate fiinţele vii.”

- când un spiriduş spune despre el că este un „purice de apă” aceasta înseamnă că recunoaşte că este un măgar;

- au acces la tehnologie deoarece la vremea respectivă aveau în posesie aparate Talki-Walki;

- spiriduşii şi piticii dorm numai pe burtă şi probabil aşa se „explică ştiinţific cum în decursul mileniilor, nasurile (înainte ascuţite) li s-au tocit.” – de aceea spiriduşii şi piticii sunt cârni;

- spiriduşii şi piticii au doar un singur conducător, acesta fiind ales rând pe rând din neamul piticilor şi spiriduşilor. Căpetenia poartă în semn de recunoaştere o scufie cu moţ de două ori mai lungă decât a celorlalţi şi este colorată în dungi albastre şi roşii;

- când un spiriduş îşi duce degetul la nas este semn că acesta a căzut pe gânduri;

- toţi spiriduşii au câte o bătătură la degetul mic de la picior, fie că este stângul sau dreptul, uneori au la ambele picioare. Dacă se întâmplă ca bătătura să fie la degetul mare de la picior acest fapt este privit ca o minune – în ultimii 5000 de ani acest fenomen curios s-a petrecut doar de trei ori;

- articolul 13 din legea de baza prevede „Ajută oriunde şi de câte ori îţi stă-n putinţă, dar nu pentru a primi laude şi a te bucura de mulţumiri.”

- dacă vreodată aveţi de ales între a găsi acul în carul cu fân şi a găsi un spiriduş, alegeţi acul, aveţi mai multe şanse;

- unul din cinematografe se numeşte „Raza Lunii”, iar o editură se numeşte „Conul de brad”;

- spiriduşii nu fac niciodată din noapte zi oricât ar avea de învăţat, de muncit sau de distrat. Revelionul constituie singura excepţie, dar în momentul povestirii noastre era în lucru un proiect de lege care prevedea ca revelionul să aibă loc la orele amiezii.


Temă: Imaginaţi un exerciţiu numit „Fuga Spiriduşului”.

Autor: HEDI HAUSER (HEDWIG MARGARETE HAUSER, 26 ianuarie 1931, Timişoara)
Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU-ŞEINESCU
Traducere: AL. MITRU
Titlu original: Himpelchen, Pimpelchen und die Riesen (1974)
Editura: Ion Creangă



Dat la cules 10.XII.1974. Bun de tipar 10.III.1975.
Apărut 1975. Comanda nr. 957. Tiraj 16400 ex.
Coli de tipar 5.
























duminică, 3 mai 2015

Micul scamator

            Nu încape îndoială, copiii nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului, fie că vorbim de un copil născut în urmă cu 200 de ani, fie că vorbim de un copil născut ieri, alaltăieri, tot de un copil vorbim, bineînţeles nu de acelaşi. În sprijinul afirmaţiei mele se pot aduce unele argumente cum ar fi, acu 200 şi mai bine de ani copiii erau născuţi mici, astăzi la fel, personal, nu cunosc nici un copil care să fi fost născut deja mare. Copiii n-au putut vorbi, merge sau să-şi procure hrana de unii singuri, au avut nevoie de la bun început să fie asistaţi şi în această privinţă lucrurile sunt neschimbate. Copiii trebuie să înveţe, cred că asupra acestui argument nu este necesar să insistăm, toţi adulţii sunt de acord cu această necesitate. Or dacă de-a lungul timpului copilul nu s-a schimbat de ce vrem noi să schimbăm modul de relaţionare cu el, sigur, s-au găsit unii care să propună tot felul de sisteme, vezi Waldorf, Montessori, nu insistăm asupra lor, suntem adepţii formulei conform căreia, dacă s-a pornit pe un drum să se meargă până la capăt, or se ştie că la început a fost bătaia. Faptul că ea este prezentă în zilele noastre în şcoală nu trebuie demonstrat, ar fi totuşi de dovedit că şi în vechime ea a fost prezentă în şcoli.

            Pentru a demonstra prezenţa acestui model educaţional se poate recurge la două tipuri de izvoare informaţionale şi anume, mărturiile bătrânilor, dar acest demers este limitat în timp cam la o generaţie în urmă, totuşi nu trebuie ignorat deoarece coloratura afectivă din momentul povestirii este trăită direct şi poate fi înregistrată pe viu. Cel de-al doilea izvor îl reprezintă mărturiile cuprinse în diferite cărţi apărute cu mult timp în urmă. Uite, de exemplu, bucata  La ora de religie scrisă pe la 1900 şi ceva de către Jaroslav Hašek în care este descrisă metoda preotului Horáček de predare a religiei. Era preotul acesta un adevărat scamator în felul cum punea întrebările, copiii trebuiau să ştie să spună cele zece porunci de la coadă la cap sau de la a şaptea poruncă spre prima sărind-o pe a treia şi a doua „era o aritmetică religioasă, care se sfârşea, drept trist rezultat religios, cu o ciomăgeală.” şi vicarul avea mâna grea şi încercată. Copiii au încercat ungerea ciomagului cu usturoi, circula vorba că loviturile n-ar mai fi aşa dureroase, ba mai mult, există posibilitatea ca ciomagul să plesnească… şi a plesnit cu vârf şi-ndesat. Nu mai exista nici o speranţă, asta până în ziua în care Melhuba a descoperit importanţa hârtiei vârâte în pantaloni şi se ştie hârtia suportă orice, preia asupra ei suferinţa şi face ca loviturile primite să fie resimţite mai cu blândeţe (se poate discuta ca temă adiacentă de eliberarea prin scris). Dar vicarul avea şi un ochi straşnic şi a văzut că de la o vreme copiii nu mai sunt aşa de simţitori, fapt pentru care a schimbat ciomagul cu un retevei mai sănătos. Cum orice acţiune are şi o reacţiune, copiii au trecut la carton, ciclul continuă, vicarul trece la baston. Copiii şi-au dat seama că era o bătălie pierdută, numai Vepǐrek zâmbea tainic… şi a venit şi rândul lui la ciomăgeală, contactul ciomagului cu fundul lui a produs un sunet ţimbal. Vicarul fulgera şi scânteia, fundul lui Vepǐrek tuna căci era apărat de o plăcuţă de tinichea pe care scria:

            Orice s-ar spune copiii sunt croiţi pentru a inerva (nu săriţi, mă explic imediat) omul. Se ştie că adultul este mai tot timpul un car cu nervi, iar copilul acţionează ca un impuls electric care se transmite continuu, or nu se poate acumula le nesfârşit tensiune, ea trebuie şi descărcată. Bucata care dă titlul acestui volum de povestiri umoristice este plină de nerv, Tomáš, un băieţel despre care circulă vorba că scuipă broaşte pe gură este lăsat în grija autorului de către un bun prieten de-al acestuia, care întinde prea mult coarda prieteniei. Tomáš are doar nouă ani, ştie multă chimie şi provoacă cu uşurinţă reacţii din cele mai spectaculoase celor din jur, a! şi se pricepe şi la scamatorii, fapt pentru care a şi fost închis deoarece nu mai reuşea să dea banii înapoi odată ce aceştia au dispărut la el în buzunar. La secţie le toarnă poliţiştilor o poveste lacrimogenă despre unchiul care îl surghiuneşte şi nu-i dă nimic de mâncare, fapt care se soldează cu o teribilă lecţie de morală primită de prietenul devenit tutore pentru jumătate de an. Pe drum, Tomáš primeşte făgăduiala unei sfinte bătai, ajuns acasă plusează cu spargerea a două vase veneţiene în încercarea de a introduce un ou prin gura lor strâmtă. Nu joacă la cacealma ci aruncă o piesă de cinci coroane de la etaj dorind să verifice dacă în golul produs de căderea ei, o bucăţică de hârtie o poate urma îndeaproape. Drept pedeapsă este închis în bucătărie, unde încearcă cu ajutorul ceasului deşteptător să observe cum se formează cristalele, fapt pentru care dizolvă într-o oală mare o cutie plină cu zahăr şi cufundă ceasul în soluţia rezultată, tot acum distruge şi chibriturile căci se ştie odată înmuiate în soluţie de piatră acră şi lăsate să se usuce, acestea nu se vor mai aprinde în veci vecilor. Intenţia de a face un tun „de casă” din ţevile de la baie a fost curmată la timp. Şi nu doar prietenul a avut de tras de pe urma puştiului ci şi proprietarul imobilului care venind să inspecteze sobele s-a murdărit şi a cerut un prosop pentru a se şterge, a primit unul preparat cu praf de gogoaşă de ristic amestecat cu sulfat verde de fier, or combinaţia asta ştie oricine că te face negru… la suflet şi orice urmă de bunăvoinţă a dispărut precum mercurul din barometru atunci când piciul a încercat să facă un ou magic.

            Risc să mă întind prea mult povestindu-vă cum au salvat copiii un negrişor din sclavie şi l-au creştinat sau despre neînţelegerile astronomilor germani sau despre ajutorarea săracilor din localitate sau despre măreţia lui Dumnezeu atunci când buzunarele tale de popă sunt burduşite cu friptură de iepure, sticle cu vin de scoruş şi ţigări de foi şi afară este cald şi plăcut sau despre necazurile unui educator cu un dog căruia îi plăceau poveştile spuse cu glas tare. Toate acestea şi altele sunt secvenţe de viaţă în care deşi realul pare exagerat, el este la locul lui, este aşa cum nu ar fi trebuit să fie. D-aia zic că această carte îmi pare mai mult a fi destinată celor mari decât celor mici deoarece adulţii pot vedea consecinţele felului lor de a fi. Doar un singur exemplu, tatăl lui Tomáš povesteşte de fiecare dată cu lux de amănunte şi plin de încântare felul în care fiul său a făcut să explodeze motanul cel negru al vecinilor.

Temă: Imaginaţi o situaţie în care o palmă să fie asemenea unui pansament.

Autor: JAROSLAV HAŠEK (30 aprilie 1883, Praga – 3 ianuarie 1923, Lipnice)
Copertă: DONE STAN
Ilustraţii: JAN BRYCHTA
Titlu original: Terciánská vzpoura a jiné povídky (1960)
Traducere: I. PELTZ şi TR. IONESCU-NIŞCOV
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: ALEXANDRINA ŢIMPĂU
Tehnoredactor: MARIANA PUŞCAŞU
Dat la cules 06.10.1964. Bun de tipar 23.02.1965. Apărut 1965.
Comanda nr. 6420. Tiraj 30120. Hârtie semivelină de 63 g/m2,
700 x 1000/16. Coli editoriale 9,02. Coli de tipar 9,5. A. T. 12730.
C. Z. pentru bibliotecile mici 885 – 93=R