vineri, 28 decembrie 2012

Melinda, păpuşa fermecată


       Copiii nu pot trăi în afara exemplului. Ar fi neproductiv să descoperi de fiecare dată roata, totuşi nu trebuie să pierdem din vedere posibilitatea de a acţiona liber, deschis, degajat, creativ în situaţii date. Exemple sunt multe şi se ştie că puterea unuia este mare, darămite a mai multora. Cum să împaci două direcţii opuse?

                 ... păi, ridicându-te deasupra lor şi cuprinzând totul dintr-o privire!

   Povestea de faţă oferă copilului exemple de comportament corespunzător aşteptărilor avute de adulţi. Or se ştie că adulţii au reguli stricte în ceea ce priveşte felul copiilor de a se purta, ferească Dumnezeu de luat vreun nas la purtare, imediat acesta este retezat, cât mai de timpuriu cu atât mai bine, cum ar veni din faşă. Nu iau apărarea copiilor sunt ei destul de pricepuţi în a-şi cere drepturile, faptul ca uneori nu sunt urechi de adult responsabil prin preajmă, este o cu totul altă poveste. Nu iau apărarea nici a adulţilor, vin ei cu poveştile lor în spinare, să le mai pun şi eu altele ar însemna să dau frâu liber afecţiunilor de coloană. Adult – Copil, o ecuaţie vie, a cărei soluţie nu poate fi doar o prescripţie comportamentală. Pentru mine creativitatea în relaţie reprezintă o garanţie a autenticului acelei relaţii. Nimic împins la extrem, sunt conştient de liniştea pe care ţi-o dă un lucru învăţat şi care de atâtea ori a dus la succes. Faptul că într-o situaţie ştii care este norma comprtamentală, este reconfortant, dar la o analiză ulterioară, poate apărea întrebarea Cine sunt eu? Dar destul cu graţia pe câmpurile ce se cer bătute şi să vedem ce ne învaţă/propune Alina şi Melinda, păpuşa ei cea fermecată.
            Facem cunoştinţă cu Alina în ziua aniversării vârstei de opt ani, ceasul abia îşi târâie arătătoarele, vrea să fie odihnit pentru când va începe petrecerea… şi ultimul oaspete pleacă. Alina se duce la culcare şi cu toate că are opt ani, îşi ia păpuşa cea nouă şi o culcă în pat, alături. Dar ce nume să-i pună păpuşii? Numele meu este Melinda, îi răspunde păpuşa. Odată produsă întâlnirea, Alina începe un dialog cu Melinda pe marginea întâmplărilor specifice şcolarilor, cum ar fi făcutul temelor, descoperirea celor mai bune condiţii în care temele pot fi făcute, teama de dentist, comportamentul din timpul mesei, ordine şi curăţenie în cameră, dorinţa de a înlocui şcoala cu joaca eternă, răzbunarea, comportamentul în sala de spectacol, prima noapte petrecută pe cont propriu în casă, cum să ne comportăm în vizită. O aventură deosebită este jocul de-a cearta, unde Alina şi Melinda cu un fler psihologic foarte pătrunzător, propun unor adulţi o imagine în oglindă, a certurilor dintre ei şi, e caraghios, adult fiind să te vezi parodiat de doi năpârstoci.
            Aventurile nu sunt lipsite de dichis şi schepsis epistemologic, dar sunt încărcate pe alocuri de responsabilitatea necesară unor astfel de scrieri din vremea aceea, căci şoimii patriei, viitorii pionieri trebuiau să cunoască norma socială acceptată. Aflăm în final că nu există păpuşi fermecate şi că Melinda este o proiecţie a Alinei în joaca ei de copil. Melinda nu este altceva decât conştiinţa morala, pe care Alina nu este pregătită să o accepte şi o pune pe seama păpuşii. Alina, copil fiind are nevoie să fie trasă de mânecă pentru a face lucrul corect… avem totuşi o problemă, relaţiile sociale nu sunt un exerciţiu matematic care pretinde un singur răspuns corect.

Temă: Intraţi într-un magazin cu trăsături de personalitate, ce oferiţi în schimbul a ceea ce vă doriţi?

Autor: IULIANA PETRIAN (01 martie 1946, Arad – 08 septembrie 2011)
Copertă şi ilustraţii: DANA SCHOBEL-ROMAN
Editura: Ion Creangă


Lector: MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor: KLARA GALIUC
Bun de tipar: 19. XI. 1986. Apărut: 1986
Coli de tipar: 4,25




duminică, 16 decembrie 2012

Făt-frumos cel rătăcit


            Azi ne dedulcim la culoare – fiind puţin text în cartea de faţă –  dăm iama în creioane şi punem ascuţitoarea la treabă. Odată am învăţat să fac păsări de curte din lupta ascuţitorii cu creioanele colorate, dar nu mai am acele două mâini dibace, am rămas doar cu o amintire cu dichis despre revista Şoimii Patriei şi paginile ei de mijloc. Aşa mi se întâmplă când văd lucruri care-mi plac, dau fuga la sertarul… nu! nu e bine sertarul, potrivit ar fi cufărul, căci pe vremea basmelor, cuferele erau la putere. De ceva vreme încerc să deschid capacul să văd… aşa sunt eu învăţat, să văd, pentru mine văzul este dominant. Din fericire supremaţia văzului se termină aici, în faţa acestui cufăr, aici văzul cedează şi dă ascultare urechii. Într-un sertar trebuie să te uiţi, în ceea ce priveşte cufărul, mai întâi ai face bine să-l asculţi şi mai apoi… vom vedea, dacă e ceva de văzut.
            În cufărul meu de astăzi am un basm, îmi place să cred că am şi ureche… şi dacă în ceea ce mă priveşte pot exista dubii în privinţa calităţii mele de a asculta, în ceea ce-l priveşte pe Petre Ispirescu aceste dubii nu există. Astăzi se pot imagina o mulţime de lucruri, dar basme mai greu. Cel mai uşor este să spunem că vremea lor a trecut şi că norocul nostru a fost Petre Ispirescu, care a cules aceste basme astfel încât cei dornici să asculte timpurile trecute o pot face citind, na!
            Mă gândesc şi gândul meu mă-ntreabă care-i sunt părinţii lui. Îi răspund că simţurile sunt părinţii lui, cele cinci simţuri care nu ne lasă indiferenţi faţă de ceea ce trăim. Dar gândurilor le trebuie haine pentru a apărea în lume şi astfel au fost inventate cuvintele, haine potrivite sau nu pentru ceea ce gândim. Să ascultăm gândurile îmbrăcate în cuvinte potrivite sau nu, iată o provocare pentru omul din noi! Atunci când vine vorba de basm – nu contează că avem în vedere omul de acum sau omul din trecut – nu există altă cale decât cea a ascultării. Basmul nu poate fi verificat, el poate fi repovestit şi ilustrat. Basmul Făt-frumos cel rătăcit a fost comunicat de P. Niculescu din Craiova la 1862 lui Petre Ispirescu. De atunci şi până în 1968 când avea să fie repovestit şi ilustrat de Sorin Obreja cu siguranţă el a mai fost spus pentru multe urechi. Hainele basmului sunt naturale, nu provoacă iritaţii, mâncărimi sau alergii. Ele sunt primele haine, care studiate ar putea să ne spună câte ceva despre gândurile oamenilor din trecut.  Există ceva arbitrar între cuvânt şi inputul dat de simţurile noastre, care creează gândul…

                        - Da, că şi animalele au simţuri…
           
            În ceea ce-i priveşte pe oameni cred că există ceva ce ne saltă – un pic – deasupra de genunchiul broaştei şi acesta este frumosul. Pentru animale lucrurile sunt egale sau indiferente din această perspectivă a frumosului. Omul nu poate rămâne indiferent în faţa frumosului. Este adevărat că astăzi frumosul se găseşte mai greu, dar asta nu pentru că s-a diminuat cantitatea de frumos ci pentru faptul că, input pentru gândurile noastre, au devenit cuvintele însele. Noi creăm gânduri plecând de la cuvintele pe care le auzim, fără să mai verificăm legătura lor cu realitatea, pierdem din vedere faptul că un cuvânt trebuie să descrie o realitate, nu un alt cuvânt. Este nevoie să ascultăm şi d-asta zic că basmul ne face bine. Pe scurt avem o pereche de oameni a căror avere e munca şi sprijin le e o iapă şi nădejdea de a avea un copilaş. Au încercat tot ce le-a dat atât prin capul lor, cât şi al altora de a-şi vedea nădejdea devenită realitate. Nimic nu le-a fost de folos, până în momentul în care un vrajitor i-a dat omului un măr spunându-i să aibă grijă să-l mănânce doar nevastă-sa şi nici o altă fiinţă vie sa nu-l atingă. Nevastă-sa cu oareşce aere coconoase curăţă marul de coajă pentru a-l mânca iar cojile sunt mâncate de iapă şi după nouă luni femeia naşte un fecioraş, iar iapa un mânz (între noi fie vorba iapa s-a cam grabit cu vreo doua luni). Şi creşteau cei doi cât alţii în zece ani şi băiatul era deştept tare. Totul bine şi frumos până într-o zi în care cei doi s-au tot dus şi duşi au fost la plimbare, căci s-au rătăcit şi mi-se responsabilizează nene calul şi pleacă să găsească rost de chiverniseală şi găseşte nişte zâne care-l acceptă pe băiat drept argat şi băiatu-i ager şi pe placul zânelor, asta până nu-l învaţă calul să se scalde în baia zânelor şi să le fure nişte nuci feremcate şi p-aci ţi-e drumul. Şi unde nu încep a ţipa casele zânelor ca din gură de şarpe (că zânele fiind cu mult înaintea oamenilor îşi puseseră alarmă) şi dă-i fugă şi urmărire. Băiatul le face cu bâz şi le arată coltucul zânelor, care-l iartă, ce să facă. Şi uite aşa ajunge la curtea unui rege, unde se bagă slugă la grădinar şi ca să-şi asundă părul de aur, căci cu asta se alesese după ce se scăldase în baia zânelor îşi pune pe cap o băşică de vacă şi lumea începe să-i spună Chelaş. Regele asta avea trei fete şi Chelaş le face una boacănă ducându-le într-o zi trei buchete de flori, celei mari un buchet cu flori trecute, abia mai mirosind, celei mijlocii îi duce flori înflorite şi frumos mirositoare, iar celei mici îi duce un buchet de boboci... şi regele îşi dă seama după ce-i trece mânia ce are de făcut. După câteva peripeţii în care cea mică are timp să-l vadă pe adevaratul chelaş se hotărăsc nunţile regale şi bineînţeles cea mică îl alege drept soţ pe sluga grădinarului. Regele se supără şi-i surghiuneşte de la castel, dar Chelaş îşi va dovedi puterea şi măiestria atât în luptă cât şi în căutarea unui leac care-i va reda vederea regelui şi toate astea nu fără ajutorul calului cel năzdrăvan, care rămâsese responsabil. În faţa unor asemenea dovezi regele cedează...

Temă: Stabiliţi trei cuvinte care vă plac şi constataţi de câte ori le auziţi pe parcursul unei zile.

Cules: PETRE ISPIRESCU (1830, Bucureşti – 27 noiembrie 1887, Bucureşti)
Repovestit şi Ilustrat: SORIN OBREJA
Editura: Ion Creangă.




Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Dat la cules: 10.11.1967. Bun de tipar: 25.02.1968. Apărut: 1968
Comanda nr. 8689. Tiraj: 100140. Hârtie: Offset A de 100g/m2
540x840/8. Coli editoriale: 4,04. Coli de tipar: 3. A.: 16581. C.Z.
pentru bibliotecile mici: 8R – 93