Cei din lună

 

            O cireașă în plină iarnă este o cerere care poate stârni nemulțumiri în cei care ți-au pus la dispoziție un mic dejun copios și unde mai pui, că fiind nemâncat de ceva timp, acest exotism poate deveni obrăznicie.

            Dimitrie Stelaru, prin iarna lui 1941 a avut o astfel de dorință, se poate citi mai mult în cartea Dimitrie Stelaru, Emil Manu, ed.Cartea Românească, 1984. Lăsând la o parte interpretarea ca metaforă a dorinței , a visului de a avea imposibilul, personal, cred că este vorba de dorința de a stârni, de a provoca, astfel încât, observând reacțiile celor din jur să îți poți da seama în ce ape te scalzi. Este necesară fixarea unui astfel de cadru deoarece Dimitrie Stelaru poate multe, chiar foarte multe... el are puterea de a-și anunța propria moarte și de a juca-o până într-acolo încât să lase să îi fie așteptat la gară, în Turnu Măgurele, coșciugul. Sunt multe întâmplări și viața acestui om poate fi descoperită citind cartea amintită mai sus sau Aventuri Aproximative – Vlad Mușatescu, Luminile Oglinzilor – Al. Raicu, Amintirile unui fost corector – Petre Stoica. Sigur, și altele, chiar și corepondența aparută oarecum recent – Gheorghe Sarău.

            Uneori, poveștile pot trăi în afara autorului lor, dar în cazul de față contrariul reprezintă adevărul. Sigur, avem de a face cu o sublimare a realului, a întâmplărilor de peste zi sau de peste ani care revin sub forma amintirilor. Conturul este tot ceea ce a mai rămas, detaliile sunt estompate de ceva vreme și totuși pe acestea cade accentul atunci când ne povestim amintirile. Nu mai reușim să facem diferența între ceea ce a fost în realitate și ceea ce ne dorim să fi fost. La rigoare nici nu mai contează căci dacă efectul produs de povestire este cel intenționat atunci amintirile pot suporta contrafacerea. Îmi vine să mă întreb de ce este important pentru mine să înțeleg felul în care am recepționat aceste povești. Nu știu să răspund simplu și asta este o dovadă că lucrurile nu sunt decantate în totalitate, mă ispitește ideea de a trăi felul acela de libertate, de a trăi în afara nevoilor bazale, mă rog, de a putea să le ignor, dându-mi putere pentru asta,
o dorință care altora li s-ar părea o tâmpenie și anume dorința de a crea. Dar să mă ridic de pe canapea, să merg să îmi fac un ceai și să vă povestesc un pic despre această carte.

            Două povești, prima, a unui băiețel venit de la oraș la munte, pe care îl descoperă cu ajutorul noilor prieteni pe care și-i face la vila unde va locui pentru o perioadă. Mai mult decât muntele cu tot ce are el mai frumos – pietre, zmeuriș, brazi, aer, cer înstelat, ecoul...

-          Știți ce este un ecou? O gură fără emoție.

... el va descoperi posibilitatea existenței unei alte lumi care dorește să o invadeze pe a noastră. Să fie acesta un lucru rău sau un lucru bun, să fie vorba doar de un delir în plin puseu de febră, să fie doar un vis sau poate doar o nevoie de a învăța să cântăm și să zburăm? Propun, asemeni autorului, să așteptăm comunicatul oficial.

            Cea de a doua poveste este povestea unui început... o viață de băiețel care pleacă pentru a se întoarce în același loc crezând că poate cuprinde un alt orizont acum că s-a mai înălțat un pic.

 

Temă: Doriți-vă un lucru pe care nu puteți să vi-l imaginați.

 

Autor: DIMITRIE STELARU (pseudonimul lui Dumitru Petrescu, 8 martie 1917, Segarcea-din-Vale, jud. Teleorman – 28 noiembrie 1971, București)

Copertă și ilustrații: ȘTEFAN NASTAC

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CHIRU GHEORGHE

Dat la cules 04.12.1968. Bun de tipar 19.03.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9294. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt A de 80 g/m². 700X1000/16. Coli editoriale 4,75. Coli de tipar 5. A. 20684. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

           

 

Ultima poveste

 

            Să vedeți cum stă treaba cu această poveste... nici mie nu îmi este clar ce m-a împins să pornesc într-a o citi. Demult am citit Întoarcerea fiul risipitor, am rămas cu amintirea că am citit-o cu sufletul la gură, iar de atunci nu am mai citit nimic de Radu Tudoran, nici măcar Toate pânzele sus. Despre el am mai citit pe ici pe colo câte ceva, am aflat că scrie sub pseudonim și că este fratele lui Geo Bogza. Acum toate acestea sunt la un click distanță și o căutare pe internet îți returnează mai multe povești care te-ar putea stârni. Pentru mine, cred că a rămas în amintire o stare care a crescut cu timpul – și i-a trebuit ceva timp – și m-a adus în punctul de a scoate din bibliotecă această carte. La momentul acela eu aveam ediția a II-a, cea apărută în 1963 și pe aceasta m-am apucat să o citesc. Ce am făcut, ce n-am făcut, cert este că am intrat în posesia primei ediții, cea apărută în 1956, aceasta este ilustrată de Coca Crețoiu Șeinescu și răsfoind această ediție am descoperit o ilustrație pe care nu o înțelegeam. Mai precis, nu regăseam în memoria mea episodul la care făcea referire. Eu știu că uit masiv, dar parcă nici chiar așa!

            Să fie ăsta începutul declinului?!

            Am comparat cele două ediții și am descoperit că ele nu sunt identice. M-am liniștit, declinul mai poate aștepta... după colț! Nu am apucat să cercetez și ediția din 1973, lucrul acesta rămâne ca proiect viitor. Ar fi interesant de văzut dacă au mai fost operate modificări și mai ales cum arată acestea. Ipoteza mea este că aceste modifcări dacă vor fi descoperite vor continua direcția sau vor trage tușe mai groase celor existente în ediția a II-a.

            Un pic de context istoric, acțiunea se petrece prin 1941 – 1942, cu câțiva ani înainte România a fost tranzitată de polonezi, începuse deja al doilea razboi mondial și noi eram încă de partea Axei. Un polonez, Cazimir, a rămas în Romania, a lucrat pe la oraș ca macanic și apoi a ajuns cantonier, pe lângă pădure, la Hristoveanca. Aici, alături de motanul său – Miroslav – Cazimir își duce viața mai degrabă retras, el nu intră în contact cu oamenii satului. Lui îi sunt de ajuns motanul și copiii morarului cărora le spune povești și încearcă să-i bucure, să le facă viața mai suportabilă, cu gândul la propria lui familie care nu mai este.

            Povestea se vrea a fi una despre maturizare, faptele, personajele, relațiile toate îmi lasă impresia unei diorame în care totul este regizat pentru a se obține maxim de efect. Se caută în mod voit ca umbra și lumina să cadă cum trebuie pentru a stârni cititorul. Îmi pare că avem o galerie de portrete care dacă în prima ediție a cărții sunt relativ cinstite, în a doua ediție sunt arestate de ideologia vremurilor. Îl avem pe moș Visarion, exponentul chiaburimii, care încearcă să prostească pe toată lumea, care îi pune pe copii la muncă și își sporește bogăția pe spinarea lor. Un singur exemplu, el îi pune pe copii să spună întruna Tatăl Nostru în timp ce dau fagurii de miere la centrifugă și asta pentru a nu le da răgazul de a se bucura și ei de ceva dulce în zilele astea de amărăciune. Episodul duce cu gândul la romanul Desculț al lui Zaharia Stancu, în care țăranii culegeau strugurii boierului având botnițe la gură. Apare o modificare între prima și cea de a doua ediție a cărții, astfel, la un moment dat moș Visarion este luat în tărbacă de către lumea din sat. Și dacă în prima ediție, vocea satului spune Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog! accentul căzând pe ideea de a se face dreptate copiilor de care moș Visarion a abuzat și i-a păcălit punându-i să-i muncească pe nimic. În cea de a doua ediție vocea satului se transformă Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog, că ne-a făcut satul de râs! Întrebarea este legitimă, de râs în fața cui? Evident, în fața unei instanțe morale a vremurilor care spunea că unii s-au îmbogățit pe spinarea altora și că aceștia trebuie pedepsiți.

            Mai există un episod în acest sens, în capitolul XVII, Miroslav la arest în care șeful de post are o ieșire, care în prima ediție nu este prezentă. Se vorbește despre manifeste, despre derbedeii de la fabrici care instigă, despre faptul că frontul se duce dracului, nemții fug, rușii înaintează... un pic cam devreme pentru timpul acțiunii, dar lucrurile sunt puse în mișcare.

            Nu povestesc nimic despre construcția automobilului – dar îmi pare interesantă provocarea pe care o ai ca scriitor în a-i face pe copii să înțeleagă problemele tehnice și soluțiile lor – despre instalarea telegrafului, despre boala lui Culai, despre evadări, despre începuturi de dragoste și despre lumea satului care îmi pare că pe alocuri a rămas neschimbată.

            Las mai jos ilustrația care m-a făcut să compar cele două ediții și vă întreb, ca temă, ce anume credeți că făcea Cazimir acolo?

           

Autor: RADU TUDORAN (pseudonimul lui NICOLAE BOGZA,  8 martie 1910, Blejoi, Prahova – 18 noiembrie 1992, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU ȘEINESCU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ani Riza

Dat la cules 18.X.956. Bun de tipar 17.XII.956. Tiraj 25055 broșate, 5055 legate. Hârtie S. Velină de 80 gr. m.p. Coli de tipar 28,25. Coli de editură 27,3. Ft. 16/16 x 86. Com. Editurii 1599. Ediția I. A. 04506. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R.)

 

           

 

Abecedar 1968 - 1969

 

            

Un interval de doi ani în care nu se produc modificări majore. Pare să fie vorba de o pauză, un interludiu necesar unei schimbări – aceasta se va produce în 1970. Modificările apărute în acest intreval sunt mai degrabă de natură didactică-pedagogică, cuvinte, nume de persoane, explicații, toate acestea pentru a ușura învățarea.

            În anul 1968, după ce școlarul va fi parcurs toate lecțiile se va întâlni cu un grupaj de texte suplimentare. Acesta nu sunt însoțite de niciun fel de ilustrație. În ordinea apariției avem următoarele: Rândunica, Cântecul Melcului, O problema grea, Cocoșul, Câinele și Vulpea, De ziua ta, Iepurele și Ariciul, Din gradina lui Mihai, Săptămâna, Doi frați, Vine ploaia, 1 Iunie.

            O parte din aceste texte se regăsesc tot într-o secțiune de lecturi suplimentare și la sfârșitul abecedarelor din anii 1955 – 1956.

            Principala modificare o reprezintă schimbarea copertei și a ilustrației. Din păcate nu ni se spune nimic despre autorul acestei ilustrații. Pare să nu mai fie vorba de Coca Crețoiu – ale cărei ilustrații rămân în continuare să nuanțeze textele abecedarelor din acest interval – ci, dacă ar fi să aleg pe cineva, aș miza pe Angi Petrescu-Tipărescu. Aș face acest lucru deoarece în următorii patru ani ea va fi cea care se va ocupa de ilustrațiile abecedarelor și datorită unor asemănări în ceea ce privește modul de desen al copiilor.

Poveștile motanului cocoțat

 

                Am auzit de acest motan cocoțat și poveștile lui cu destul de mult timp în urmă. Era momentul în care pe forum-uri se discuta aprins despre cărțile copilăriei și cineva, într-un comentariu, amintea de ele.             Nu aș putea să spun de ce am rămas cu dorința de a citi această carte, cert este că de multe ori am trecut pe lângă ea fără să o cumpăr. Timpul a trecut și iată că sunt în posesia acestei cărți – o bijuterie. Vă rog, nu stați pe gânduri, dacă o vedeți pe undeva oferiți un adăpost în biblioteca dumneavoastră.

                Destul cu reclama, este momentul de puțină istorie. Marcel Aymé scrie între 1934 și 1946 aceste povești și le dedică celor cu vârsta cuprinsă între 4 și 75 de ani (informația aceasta apare în prefața ediției din 1939). Ce ar putea însemna acest interval de vârstă? Cum am putea să îl înțelegem? Sigur, la o primă vedere el ne spune ca aceste povești se adresează atât copiilor, cât și adulților. Pe de altă parte, într-o scrisoare din 1956, Marcel Aymé scria că cel puțin prima poveste nu a fost scrisă pentru copii ci a scris-o pentru că așa a vrut, fără să își pună problema dacă ea va fi citită de cei care au mai puțin de 12 ani. Pentru următoarele povești el își dădea seama că editorul le va pune sub umbrela poveștilor pentru copii, dar lucrul acesta avea să conteze mai puțin deoarece elementele de referință au fost deja fixate. În fine, sunt 17 povești pe care editorul francez le-a grupat în două serii, poveștile albastre ale motanului cocoțat și cele roșii. Pentru precizie, în aceste două serii se regăsesc doar 15 povești, celelalte două sunt cuprinse în edițiile destinate mai degrabă adulților. La noi au fost traduse doar poveștile albastre.

                Îmi imaginez că se poate discuta mult pe seama acestor povești, sunt pline de simboluri, de trimiteri la diverse teme, interpretarea lor ține mult de experiența celor care citesc. Cert este ca sunt delicioase și atât copiii, cât și adulți vor plescăi de poftă și vor spune – te rog, mai vreau o porție! Sunt atât de bine scrise, încât nu contează dacă sunt citite de copil sau adult, fiecare va asimila povestea în totalitate fără să i se pară nimic suspect. Sigur, nivelul de înțelegere va fi diferit dar nu există riscul ca adultul să spună că se plictisește, iar copilul să spună că nu înțelege.

                Realitatea pe care ne-o propune Marcel Aymé este un rurală, este vorba de o familie care trăiește la țară, cumva în vecinătatea unei păduri, a unui râu, iaz. M-am surprins gândindu-mă la cât de diferită este atmosfera din această familie și cele descrise în poveștile noastre. La noi, lucrurile sunt cumva apăsătoare, un spectru planează peste tot, ochi reci și iscoditori te petrec peste tot, priviri mustrătoare îți îngheață orice dorință de joacă... noi trebuie să muncim apăsat și încrâncenat. La ei nu e așa!

                Două surori – Marinette și Delphine – cu vârsta cam de 10 ani fiecare, trăiesc înconjurate de animale care mai de care mai vorbărețe. Acestea se prind cu ușurință în jocurile lor, le ajută să scape basma curată, pun la cale planuri îndrăznețe de recuperare a unor prieteni comuni, le iau apărarea în fața părinților. Nu vreau să povestesc prea mult căci tema din final este pe măsură, vreau doar să vorbesc puțin despre lup și despre întâlnirea lui cu ele două surori.

                Lupul este cel pe care îl știm cu toții – și la noi și la ei, lupul este lup – doar că acum lupul se dezvoltă pe plan personal, el are chiar o conduită etică, iată ce gândește despre vaci și porci și alte dobitoace de pe la curte, ele, neavând minte destulă nu pot fi convinse să se lase mâncate deci sunt de evitat. El descoperă că poate să fie bun, blând, că se poate juca de-adevăratelea fără ca la mijloc să fie vreun șiretlic. El încearcă să le convingă pe cele două surori să îl lase înauntru, să se încălzească un picuț căci afară este o bură rece ce-ți pătrunde până la os și uite că și laba din față îi este beteagă și îl doare tare. Sigur, toate argumente bune și ușor de verificat, niciun fel de prefăcătorie la mijloc și totuși cele două surori nu se lasă păcălite, cu atât mai mult cu cât părinții le-a spus la plecare, să nu lase pe nimeni înauntru, mai ales pe lup. Dar lupul trece prin diverse stări, el chiar este vexat atunci când blândețea lui nu este acceptată. Pus în fața unor argumente de tipul Scufița Roșie, Lupul și Mielul el își explică comportamentele într-un mod demn și arată așa, subtil, că nu poate fi acuzat de mare lucru căci în realitate nu este el singurul care mânâncă miel, mai sunt și alții care la masa de Paște... mă rog, aspecte și aspecte. Și povestea asta cu Scufița Roșie, o întreagă dandana de pe urma căreia i-au ieșit atâtea vorbe. Evident că lupul reușește să cânte la coarda sensibilă a celor două fete și petrece o după-amiază încântătoare în bucătăria călduroasă, dar își dă seama că trebuie să plece, adulții sunt imposibil de convins că năravul se poate schimba. Cu părere de rău pentru toată joaca întreruptă se fixează o nouă întâlnire... așadar, pe data viitoare. Dar povestea nu se termină căci adulții se întorc acasă și noi întâmplări au loc... te face să te întrebi cine este rău în această poveste, cum de nu reușesc oamenii mari ca în fața unor argumente logice să își schimbe părerile, de ce se încăpățânează cu orice preț.

Marcel Aymé este un maestru la anticipării și are un răspuns pentru fiecare întrebare care se ițește în mintea adultului cititor și are o întrebare pentru fiecare copil care citește și crede că el știe toate răspunsurile.

 

Temă: Citiți și discutăm aplicat pe fiecare poveste în parte.

 

Autor: Marcel Aymé (29 martie 1902, Joigny, Franța – 14 octombrie 1967, Paris, Franța)

Copertă și ilustrații: Palayer

Traducere: Tudor Măinescu

Editura: Tineretului

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 29.08.1966. Bun de tipar 06.02.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7167. Tiraj 28160. Hârtie: scris I. A. de 100 g/m² 700X1000/12

Coli editoriale: 9,22. Coli de tipar: 12. A.T. 17553

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

               

 

Dabada și Nubanu

 

               
Se știe, copiii reacționează prompt atunci când dorințele lor nu sunt satisfacute, ba mai mult, le sunt interzise. Ce nu se știe este cum trebuie sa reacționezi tu ca adult. Cât de prezente vor fi fost cărțile de parenting prin anii '70 - '80 nu știu. Sigur, existau cărți în care erau tratate aspecte ale psihologiei copilului dar aici erau prezentate teorii, stadii, etape de dezvoltare, erau scrise într-un limbaj tehnic și era nevoie de oareșce efort pentru a defrișa textul. Nevoia era de rețete, modele de comportament, atitudini, strategii, tactici și tehnici astfel încât copilul să fie condus spre ceea ce era considerat a fi norma socială de comportament.

                M-am întrebat de multe ori cum percep copiii astfel de istorii? Nu-i poți întreba deoarece sunt suficient de isteți încât să îți livreze ca răspuns ceea ce cred ei că vrei tu să auzi. O modalitate ar fi aceea de a-i urmari în mediul lor natural și de a-i observa, dar îmi vine greu...

─ Dragă, cum găsești atitudinea lui Dumitrel și mai ales ce părere ai despre Dănel?

        ─ Scumpul meu, deși avem aici sintetizate aspectele dezirabile și indezirabile, nu aș putea...

... să îmi imaginez un dialog ca cel se sus. Copiii citesc și nu ne rămâne decât să sperăm că la momentul potrivit vor face ceea ce noi credem că este bine, corect. Mă rog, o întrebare care rămâne deschisă.

                Putem spune că în această carte avem povestea a doi frați gemeni – Dumitrel și Dănel – care nu merg încă la grădiniță, dar nici nu ajungem bine la pagina 10 că deja drumul este făcut. Nu mai este chip să îi ții pe cei doi acasă, ei trebuie ”să învețe să fie ca toți copiii, să se poarte ca oamenii.” Așadar, cartea ne arată eforturile depuse de părinți, educatori, profesori și alți copii buni pentru a-i struni pe cei doi. În principiu, Dumitrel este opozantul familiei, el este cel rebel, dar are și Dănel momentele lui. Dacă am vrea, am putea să îi considerăm pe cei doi ca fiind în fapt – copilul. Pe de-o parte avem emoția, dorința, pe de altă parte avem normele impuse de adulți. Scorul acestei confruntări nu este semnificativ, se marchează de ambele părți. Ceea ce contează este rezultatul final, cine este declarat învingător.

                Întâmplările sunt amuzante și sigur vor trezi zâmbete, doar două, trei momente așa de control. Îmi place episodul în care cei doi frați se iau la întrecere până la gardul cel mai galben din viața lor. Se va dovedi că este proaspăt vopsit de aceea este așa de strălucitor. Iată, doi frați pătați care încearcă să dreagă busuiocul cu smocuri de peliniță. Scăparea vine de la ajutorul de atelier, care îi duce și îi șterge cu acetonă, dar replica profesorului este nostimă ”Ce-i cu piesele astea galbene?!” Îmi place și momentul în care cei doi se ascund în dulapul cu mături și perii și mai ales motivația. Fiind certați, fiind duși la grădiniță, fiind puși să aștepte pe hol, iată gândul cel bun ”Hai să ne ascundem aici! Tata n-o să ne vadă, o să ne caute și, când o să ne găsească, de supărare, o să ne ia acasă.” Faci prostii, ești trimis acasă – eu v-am spus că sunt isteți aștia doi! Mai sunt și alte trăsnăi și drăcării căci timp este suficient. Povestea ni-i ia pe cei doi înainte de grădiniță, îi trece prin gradiniță și îi duce până în clasa întâi. Situațiile problematice sunt rezolvate fie de către un adult, fie de către un copil mai mare, fie chiar de unul dintre frați – rețeta este puterea exemplului. Se mai apelează la ceva fantezie cum ar fi momentul în care mama cere ajutor pentru pregătirea vișinelor pentru dulceață și îi îndeamnă pe cei doi să caute zâna din vișină a cărei căsuță se află într-un sâmbure, dar nu mai știe care. Adulții prind din zbor aluziile și atunci când mămica este supărată din cauza dezordinii din cameră, tatăl celor doi se duce si el și își pune în ordine ziarele. Momentul inspecției este unul dulce-acrișor. Sigur, până la urmă cei doi se dau pe brazdă dar tare mi-ar plăcea să-i văd în perioada adolescenței.

Temă: Bucurați-vă de un cataif.

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă și ilustrații: STELA CREȚU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE

Dat la cules: 24.VI.1977. Bun de tipar: 30.XI.1977. Apărut: 1977

Comanda nr. 1493. Tiraj: 60000. Broșate: 54000 + Legate 6000.

Coli de tipar 7

 

Drago Uriașul

 

                Cartea aceasta e precum Ercuș Alexandra. A stat cuminte, și-a văzut de treabă și asta până într-o zi, când tovarășa ne-a pus de serviciu pe școală. Nu eram noi printre favoriți, dar prin cine ce știe joc al întâmplării, Cosmin și Andreea nu erau disponibili. Și, iată-ne față în față, la intrarea profesorilor unde ni s-a făcut instructajul pentru acea zi specială, urma să vină o inspecție neanunțată. Nu aveam voie să clipim, să plecăm și că morți-copți acolo trebuie să ne găsească inspecția. Bucuria din primele momente a început să piardă din strălucire pe măsură ce timpul trecea aiurea. Ne-am plictisit până în momentul în care am început să ne strâmbăm unul la altul. Eu știam că pot să mă strâmb, dar nu știam că și Alexandra poate.

                Sigur, nimic surprinzător! Cartea aceasta mi-a amintit, de fapt nu mi-a amintit direct de Alexandra ci pur și simplu m-am trezit gândindu-mă la ea. La fel ca și Alexandra a stat cuminte, în bibliotecă, nu în bancă, până când întâmplarea a hotărât să ne pună față în față. Este o oglindă-album a unor timpuri trecute, a unor nevoi care sunt prezente și astăzi, diferă doar mijloacele prin care le poți da satisfacție. Emoția este însă aceeași, bucuria, tristețea, sentimentul de nedreptate trezesc în continuare reacții. Și da, m-am strâmbat la ea și da, s-a strâmbat la mine. Și da, am închis cartea și da, cartea s-a închis. Și da, am deschis cartea și da, ne-am împrietenit...eh, o altă poveste pentru o altădată.

                Întâmplările sunt multe, iar cartea pare să fie o colecție de povestiri pe care le-am găsit, dându-mă un pic pe net, dispersate în mai multe volume. Mă gândesc că ar putea fi vorba de o selecție făcută pentru editura noastră de către cineva anume.

                Universul este mai degrabă rural sau sălbatic și doar într-o singură povestire acțiunea se petrece la oraș. Aci, Feciorel, pleacă de acasă și îl „conturbă pe sergentul de circulație” și provoacă un tărăboi și o alergătură de nu s-a mai văzut. Îmi place povestea aceasta căci pe lângă morala că atunci când pleci de acasă să ții minte numărul și strada, îi învață pe cititori că un subiect poate fi descris folosind un torent de cuvinte. Este o stratagemă pe care autorul o folosește pentru a da un ritm sprințar acestei istorii și îi merge din plin. Pe alocuri își permite și glume ca cea cu tinichigiul care avea parașută și cade în fața unei bătrâne mioape și aceasta îi sărută mâna căci na, superstițioasă fiind, crede că a văzut un înger... „ah, cum îi mai miroase mînuța sfîntă a porumbei și tinichea veche!”

                Mai e o poveste – Prăvălia – în care tristețea fără margini a copilăriei este trăită de doi frați care în joaca lor își imaginează o prăvălie în care vor vinde „prune mâncate de viermi, bucățele de porțelan, o cutie de chibrite goală, bețe strălicitoare adunate dintr-un șanț cu apă secată” Joaca este curmată brusc, bucuria este înlocuită de spaimă atunci când marea deschidere este în fapt, o demolare în toată regula. Piciorul tatălui dărâmă toată șandramaua abia încropită și îi întreabă cu asprime pe cei doi copii, că de ce nu au dat de mâncare la porci?!

                Povești mai sunt, cu motani care pleacă în haiducie căci li se cere firescul și anume, să prindă șoareci, or ei aveau chef de leneveală. Cu mari căței matematicieni ale căror raționamente dau pe spate orice sobol modest. Uite un exemplu, vorbind despre fratele său, Gălbior, cățelul de pază al viei, spune că „acesta este de două ori atât de lung cât sunt eu pe jumătate.” El este un câine care se scoală tare devreme, exact la ora cinci și o sută douăzeci de minute. Sigur, în aceste povestiri se mizează pe procesul de identificare pe care cititorul îl poate avea cu personajul principal, urmând ca la un moment dat să se producă un declic, un insight, care să permită distanțarea și posibilitatea de a acționa diferit ca urmare a noii perspective recent dobândite.

                Aceste povești, nu sunt povești de dragul poveștii. Ele încearcă să ne transmită norme de comportament și atitudine în fața unor evenimente. Cât de bine le reușește acest lucru nu ține de povestea în sine, cât de istoria personală a fiecăruia, de capacitatea de memorare și aducere aminte a unor episoade asemănătoare, de capacitatea gândirii de a stabili asemănările și deosebirile semnificative. Cred că Branko Ćopić îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

                Temă: Identificați în memorie cinci colegi din gimnaziu și unul de care nu vă aduceți aminte.

 

Autor: Branko Ćopić (1 ianuarie 1915 Hašani, Bosnia – 26 martie 1984 Belgrad, Serbia)

Copertă și ilustrații: Molea – Suciu Octavia

Traducere: George Bulic

Editura: Tineretului

Redactor: GHEORGHE VASILE

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

Dat la cules 26.09.1968. Bun de tipar 28.12.1968. Apărut 1969.

Comanda nr. 7898. Tiraj 16140. Hârtie Tipar înalt A de 80g/m².

610 x 860/16. Coli editoriale 6,64. Coli tipar 10, A. 22290.

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

               

 

Camionul lui Iliuț

 

                La șase ani și jumătate să ai un camion de lemn care să mergă singur la vale și să sperie rațele și găinile, care se adună să scurme la poalele moviliței, nu-i puțin lucru! Asta până vine Marica, o fetiță invidioasă dar care se pricepe la băgat bățul prin gard și spune că și un bolovan, la vale, merge singur. La vale nu-i mare lucru să mergi singur, tare ar fi să poată merge singur în linie dreaptă, așa cum va merge camionul pe care îl va primi ea de la tatăl ei.

                Ce să mai, o fâță de fată care se pricepe să strice bucuria unui băiețel și unde ma
i pui că nici nu mai apare în povestire, nici ea, nici camionul ei.

                Și iată-l pe Iliuț, eroul nostru, pus în situația de a nu se mai putea bucura de un joc simplu. El începe să îl chestioneze pe bunicul său, cel mai vestit rotar din sat, dacă nu cumva poate să îi facă camionului un motor, motoraș, micuț, micuț. Căci așa cum s-a priceput să meșterească camionul acesta din lemn, sigur! dacă vrea el, poate să-i facă și un motor.

                Încearcă bunicul să îl înduplece pe nepoțel și începe a-i povesti despre faptul că el nu mai este meșter rotar căci dezvoltarea și tehnologia a ajuns și la sate. Acum, camioanele, tractoarele sunt cele care înlocuiesc căruțele. De acestea din urmă nu mai este nevoie și de-o mai fi nevoie sunt suficiente cele care sunt acum.

                Totuși, bunicul este cel care face ca supărarea lui Iliuț să treacă mai repede căci îi spune că va merge la Brașov să-și vadă părinții, care sunt duși la un curs de specializare zootehnică, și poate acolo, la Brașov, unchiul Ianoș care lucrează la fabrica de camioane îl va ajuta să înțeleagă cum se fabrică un camion.

                Toate-s bune ș-aranjate doar că în ziua plecării, șoferul care trebuia să îl ia pe Iliuț este deturnat și nu mai poate merge la Brașov, el trebuie să se ducă la Codlea să ia de acolo flori căci o delagație a oamenilor muncii din alte țări vine tocmai la ei să „vadă cum muncim noi, ce roade scoatem de pe ogor, cum trăim.”

                Această delegație a oamenilor muncii era ceva des întâlnit în aceea perioadă, îmi aduc aminte că am citit într-o carte[1] o poveste amuzantă despre cum s-au pregătit oamenii dintr-o gospodărie colectivă de prin zona Bacăului pentru o vizită de-a Tovarășului. Acesta trebuia să vadă vacile care dădeau foarte mult lapte căci cifrele din rapoarte nu mint, doar că vacile care existau în realitate erau slabe, uscate și ca vai de mama lor. S-a luat atunci decizia să se aducă din județul vecin, niște vaci frumoase și grase care să lase impresia dorită. Totul merge strună, doar că de câteva zile vacile aduse încep să se tragă la față și să slăbească nemaipomenit. Sunt chemați veterinarii pentru a stabili diagnosticul cât mai grabnic căci momentul vizitei se apropie. S-a aflat, vacile nu beau apă! De dat apă li se dă, de băut nu vor. Și cum să obligi o vacă să bea apă? S-au încercat toate variantele, inclusiv cea cu deochiul deși împotriva superstițiilor, doftoroaielor și vracilor s-a dus ceva luptă. Până la urmă realitatea s-a aflat, vacile erau din județul Harghita și erau obișnuite să bea apă minerală.

                Nu știm ce s-a mai întâmplat cu nicio delagație, cert este că Iliuț ajunge la Brașov, unde își face intrarea în scenă adevăratul personaj al acestei cărți – fabrica de camioane. Trama acestei povestiri este prezentarea micului cititor a acestei fabrici cu tot ceea ce are ea: freze, raboteze, strunguri, șarje de oțel topit, bare lungi și grele de metal cărate de poduri rulante, roate, rotițe, axuri și cuțite, oameni ai muncii – bărbați și femei – care lucrează cu fețe serioase, cu atenție, cu mare meșteșug.

                Într-un final, Iliuț, copil de șase ani și jumătate ajunge să înțeleagă neputința bunicului de a-i face pe loc un motor, motoraș, motorel pentru un camion de lemn. Dar gândul acesta îl ține pentru el căci întrebat de unchiul Ianoș preferă să nu zică nimic despre dorința lui de a avea un camion de lemn care să mergă singur în linie dreaptă. Sigur, povestea se termină cu o nouă dorință a lui Iliuț, aceea ca atunci când va fi mare să vină și să lucreze și el în această fabrică și poate că va reuși să facă el, un motor mic, micuț pentru un copil de șase ani și jumătate.

 

 

Temă: Descoperiți despre ce camion este vorba în ilustrațiile de mai jos.

  

Autor: GEORGE NESTOR (18 mai 1921, Stănișești, jud. Bacău – 24 octombrie 2003)

Copertă și ilustrații: DUMITRU IONESCU

Editura: Tineretului

 

Dat la cules 11.08.1962. Bun de tipar 28.11.1962.

Apărut 1962. Comanda nr. 5845. Tiraj 23140. Hâtrie

offset A de 125g/m² 700x1000/16. Coli editoriale 2.

Coli de tipar 2. A. 0279. C. Z. Pentru bibliotecile

mici 8 (R)

 

---

[1] Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, ed. Curtea Veche, 2013