sâmbătă, 18 aprilie 2015

Micul Prinţ

            Există expresia „atins la coarda sensibilă”, plecând de aici şi urmând o anumită logică se poate demonstra că există mai multe corzi, iar acestea pot fi văzute ca nişte instrumente capabile să reacţioneze sub acţiunea unor evenimente – exterioare sau interioare – sub forma unor reverberaţii sufleteşti.

            Mintea îmi împinge în faţă un set de întrebări: Unde se găsesc aceste corzi? Toate fiinţele au astfel de corzi? Ele sunt acordate de la bun început sau trecerea timpului le calibrează? Sunt ele identice pentru toate fiinţele? Pot ele să producă aceleaşi reverberaţii pentru fiinţe diferite, în momente diferite de timp dar sub acţiunea unor evenimente pe care le considerăm identice? Dacă nu toate fiinţele au astfel de corzi care este criteriul de diferenţiere?

            Clar! chestiunea aceasta cu coarda sensibilă e tare complicat de explicat cu ajutorul unor semne grafice. Nu este imposibil, sunt unii oameni care reuşesc să îmbine atât de măiestru cuvintele, încât oricât de afon ai fi tot auzi o muzică în interiorul tău, un astfel de om priceput a fost Antoine de Saint-Exupéry care a imaginat povestea Micului Prinţ.

            Muzica mă invită să mă privesc de-a lungul unui set de fotografii care nu sunt aranjate cronologic… aici o poză cu picioarele goale, dincolo sunt îmbrăcat în verde, aici în albastru şi am papion cu picăţele, asta e o poză făcută de prietenul meu printr-a XI şi mai sunt şi altele în care mă recunosc, ştiu că sunt eu… un fir nevăzut leagă toate aceste fotografii de cel care sunt acum. Şi totuşi e ceva ce îmi scapă, privirea alunecă prea uşor de la o poză la alta… nu vi s-a întâmplat la fel, atunci când vă priviţi în fotografii să vă amintiţi două, trei lucruri exterioare (locul, anul, cu cine eraţi, să recunoaşteţi hainele) şi apoi să treceţi la o altă fotografie… în toate aceste fotografii mă recunosc după aspectul exterior, dar în fiecare din momentele acelea am avut visele mele, am avut lumea mea interioară despre care nu-mi mai pot aduce aminte mare lucru, am crescut şi am devenit omul [care] este ceea ce nu este. (Virgil Tănase).

            Micul Prinţ îmi pare că nu este o carte scrisă pentru copii deşi autorul le cere iertare acestora, dar dacă ţinem morţiş să introducem copilul în ecuaţie ea se adresează „copilului care a fost cândva acest om mare” care o citeşte acum. Mai există şi posibilitatea de a vedea această poveste ca pe o sămânţă, care ca orice sămânţă trebuie plantată pentru a rodi şi dacă privim omul ca pe un teren fertil ne dăm seama că momentul potrivit ar fi copilăria deoarece copiii se îmbibă cu materia cărţilor pe care le citesc, fie că le-au înţeles, fie că nu. (P.L. Travers) Dacă rămânem în această perspectivă botanică putem spune că pentru adult această poveste este ca un fel de altoire care-l va face să dea roadă mai bogată, îl va face să crească mai frumos deşi acest lucru părea improbabil.

            Vom sări astăzi peste ora de anatomie şi fiziologie descriptivă deoarece ne-am afla în postura acelora care au încercat să descopere sufletul scăpându-l astfel printre degete. Totuşi, vreau să zic câte ceva despre isprăvile vulpii, căci fără doar şi poate este un personaj complex de poveste. De data aceasta nu ne învaţă cum să păcălim ci cum să nu ne păcălim pe noi înşine, ne învaţă cum să creăm relaţii autentice, ne învaţă deosebirea dintre instruire şi domesticire. Pe scurt, în cazul instruirii este nevoie de prezenţa fizică a stimulului exterior pentru producerea efectului dorit, pe când în cazul domesticirii această prezenţă poate lipsi deoarece ea este interiorizată, a-l purta în gând pe cel de lângă tine este ca şi cum ar fi tot timpul cu tine… ce te faci cu ce-ţi spune este o chestiune pe care vulpea o lasă nerezolvată.


             Vulpea ne dezvăluie un secret: „…nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Cu ochii vedem doar contururile, coaja lucrurilor, nu putem trece dincolo de aparenţe şi cum se spune că privirea furnizează peste 90% din informaţii ne putem da seama de dificultatea pe care o avem de surmontat atunci când vrem să depăşim acest mod de a cunoaşte lumea. Din păcate, cu toate eforturile noastre, nu va exista niciodată o cunoaştere perfectă, completă, nici nu ştiu dacă ar fi de folos cuiva, de aceea a crea legături cu persoanele pe care le simţim apropiate poate reprezenta o soluţie… îmi vine să spun că toate astea sunt poveşti şi cine mai crede în ele, dar poate că tocmai despre asta este vorba, despre credinţă.


Notă: toate citatele se regăsesc în ediţia de faţă apărută cu ocazia celebrării a 70 de ani de la vizita Micului Prinţ pe Terra.

Temă: Descrieţi criteriile obiective pe seama cărora o trăire interioară poate fi validată.

Autor: ANTOINE de SAINT-EXUPÉRY
Ilustraţii : aparţin autorului
Traducere: ILEANA CANTUNIARI
Editura: RAO (2013)

ISBN: 978-606-609-482-5

luni, 13 aprilie 2015

Croitoraşul cel gras

            Mai zilele trecute am ales de bună voie şi nesilit de nimeni să răspund unei provocări care a apărut dintr-o joacă, provocarea era să mă gândesc la o poveste al cărei titlu este deja stabilit. Am ales să vă spun povestea Croitoraşului Cel Gras.

CROITORAŞUL CEL GRAS

            Era pe vremea breslelor, pe atunci erau oameni care lucrau cu fiare şi se numeau fierari, erau şi oameni care lucrau cu piei, aceştia erau de două feluri, popii şi tăbăcarii, ei se deosebeau şi după mirosul care-i însoţea, dar şi după faptul că unii luau pielea de pe animale, pe când ceilalţi luau pielea de pe oameni, mai erau dogarii, aici lucrurile sunt simple, de-ţi lipsea vreo doagă, ei ţi-o puneau la loc şi mai erau şi alte bresle dar nu le voi aminti acum pe toate căci vreau să vă spun o poveste despre un croitor, care aşa cum vă imaginaţi făcea parte din breasla croitorilor.

            Să vedeţi cum stă treaba în această meserie, dacă vreun om are nevoie de un rând de haine, merge el la croitor şi face comandă. Croitorul îl măsoară de-a lungul şi de-a latul şi începe să potrivească pe bucăţile mari de pânză sau de ce material şi-o fi ales clientul, aceste măsuri. După ce le-a potrivit el bine, bine astfel încât să nu aibă pierderi mari, începe hârşti, hârşti cu foarfecele să decupeze forma omului, numai că nu o decupează aşa dintr-o bucată ci o mânecă colea, un crac de pantalon dincolo şi din partea asta mai scoate o mânecă, are grijă să scoată şi pieptul şi spatele astfel încât ajunge să aibă la un moment dat pe masa de lucru, o formă de om făcut din bucăţi de material şi numai un ochi priceput şi-ar da seama că acolo, pe masa de lucru zace o formă de om. După ce a terminat de decupat îşi ia acul şi aţa şi se apucă de însăilat, ei! acum, lucrurile încep a prinde contur, se văd mâinile de-o parte şi de alta, pieptul în faţă, spatele-n spate…între timp mai vine şi omul la probă, că poate măsurile au fost luate greşit sau poate s-o mai fi lăţit sau cine ştie ce-o mai fi păţit. Se strânge, se ajustează astfel încât, într-un final, rândul de haine să-i vină omului ca turnat pe el.

            Frumoasă meserie şi erau destui care o practicau prin vremurile acelea de care vă povestesc şi printre ei se afla şi croitorul nostru, un omuleţ rotofei, plin de el şi înţepat, a cărui deviză în muncă era „Măsura sunt eu!” Ei bine, vă daţi seama că o astfel de deviză în munca lui nu se potrivea prea bine cu aşteptările clienţilor, iar aceştia îşi îndreptau paşii spre croitorii care lucrau cu măsurile lor. Azi aşa, mâine aşa, croitorul nostru a trebuit să-şi strângă catrafusele şi să purceadă la drum pentru a-şi arăta măiestria şi îndemânarea pe alte meleaguri.

            Într-o zi a nimerit pe nişte plaiuri, unde a aflat numai locuitori rotofei, rotunjori şi frumuşei şi ce tare s-a mai bucurat croitoraşul nostru când s-a văzut printre ei, acum avea să dea măsura adevărată a talentului său. Şi-a deschis prăvălie cu scăunel la intrare să-l ia repede în primire pe primul client care o veni şi acesta nu a întârziat să apară, aproape că se rostogolea când mergea, aşa de umflat era. Clientul a fost un pic nedumerit când a aflat că nu se lucrează cu măsura lui ci cu cea a croitorului, dar văzându-l şi pe el rotofei, plin de el şi înţepat şi-a zis în sinea lui că are de-a face cu cineva tare priceput, care dintr-o ochire l-a şi măsurat… şi a rămas să vină peste câteva zile la probă.

            Şi a venit sorocul probei şi uite că vine şi clientul, bucuros nevoie mare că se va primeni ca-n zi de sărbătoare…da! era ceva de ajustat, dar asta nu e pricină de certat sau de impacientat, croitoraşul nostru luă din pălărie câteva ace cu gămălie. Dar la final, clientul ieşi dezumflat de-a binelea din prăvălie şi ca să fim sinceri toţi clienţii pe care i-a avut croitoraşul nostru au ieşit asemenea primului. Şi vă daţi seama că într-o ţara ai cărei locuitori sunt toţi rotofei şi rotunjori să vezi pe ici, pe acolo câte unul care abia mai suflă, şi tu dacă ai fi fost primar te-ai fi gândit la vreo molimă. Aşa au început cercetările pentru a fi descoperită cauza îmbolnăvirilor subite apărute în Oraşul Băşicilor.

            Croitoraşul nostru a fost luat pe sus de mai mari oraşului, care l-au lăsat acolo unde puterile le-au slăbit, astfel meşterul nostru a ajuns în Oraşul Butiilor. Vă daţi seama bucurie pe el când s-a văzut printre atâţia umflaţi… şi iarăşi prăvălie cu scăunel la intrare, să-l ia repede în primire pe primul client ce-o veni. E, şi s-a nimerit a fi chiar starostele oraşului, care a vrut să ştie dintr-un început dacă poate lucra cu blăni. Croitoraşul nostru s-a gândit că nu poate fi prea complicat, că şi blana tot un fel de material este, dar a precizat de la bun început că măsura este el. Starostele a fost de acord, asta după ce l-a cântărit un pic din ochi şi a fost mulţumit de volumul croitorului, căci lui îi trebuiau butii pentru a le vinde în oraşul vierilor, astfel încât aceştia să nu se mai îmbete ca porcii şi să aibă în ce pune vinul. A rămas stabilit ca peste câteva zile să vină cu blănile, iar între timp croitoraşul nostru să-şi pregătească cele trebuincioase pentru muncă.

            Şi blănile au fost aduse şi au fost frumos stivuite în curte cu spaţii între ele să poată circula aerul, să nu prindă miros urât sau mai rău, să mucegăiască. Dar croitoraşul nostru a rămas cam ca viţelul la poarta nouă, ţinând într-o mână foarfecele, iar în cealaltă acul si mosorelul cu aţă, pentru că în faţa lui era ditamai stiva de scânduri… e drept, materialu-i bun, dar nu-i pe măsura priceperii lui.

            E, ş-a fost ceartă mare şi s-a lăsat cu doage sărite căci meşterul nostru luase un mic acont, pe care nu a mai putut să-l restituie. Şi uite aşa croitoraşul nostru a plecat din Oraşul Butiilor şi a ajuns….

            Acum nu ştiu exact: a ajuns, i-a fost îndeajuns, s-o fi ajuns… eu până aici ştiu povestea, de aici încolo dacă ştie cineva ce s-a întâmplat îl rog să-mi spună şi mie că tare sunt curios în ce fel şi cum şi-a dus viaţa mai departe croitoraşul nostru.


duminică, 5 aprilie 2015

Cireşe de mai (9)

M-am surprins gândindu-mă la o provocare dar nu am făcut nici o mişcare şi am lăsat gândul să se desfăşoare… am mai păţit-o eu altădată când am pus reflectorul conştiinţei pe gândul năstruşnic şi acesta s-a speriat şi s-a ascuns în cochilia lui asemenea unui melc timid. Cum tot păţitu-i priceput am stat cuminte de la început şi am notat tot ceea ce mi s-a dictat:

                        1) A. C. Z. Ş. C. 7 P.

                        2) H. P. Ş. P. F.

                        3) F. B. Ş. F. M.

                        4) T. F. B. Ş. V. F. D. M.

                        5) H. P. Ş. C. S.

                        6) M. C. M.

                        7) C. C. G.

                        8) A. Î. Ţ. M.

                        9) V. P. S.

                        10) F. D. P. A.


            Pare a fi un fel de cod, un mesaj cifrat, de a cărui dezlegare depinde intrarea într-o poveste sau alta, dar despre ce poveste este vorba? Cu siguranţă nu este vorba de această poveste căci ea este răsplata pentru cel mai iscusit spărgător de cifruri… umblaţi încet să nu declanşaţi alarma.