luni, 20 noiembrie 2023

Ultima poveste

 


            Să vedeți cum stă treaba cu această poveste... nici mie nu îmi este clar ce m-a împins să pornesc într-a o citi. Demult am citit Întoarcerea fiul risipitor, am rămas cu amintirea că am citit-o cu sufletul la gură, iar de atunci nu am mai citit nimic de Radu Tudoran, nici măcar Toate pânzele sus. Despre el am mai citit pe ici pe colo câte ceva, am aflat că scrie sub pseudonim și că este fratele lui Geo Bogza. Acum toate acestea sunt la un click distanță și o căutare pe internet îți returnează mai multe povești care te-ar putea stârni. Pentru mine, cred că a rămas în amintire o stare care a crescut cu timpul – și i-a trebuit ceva timp – și m-a adus în punctul de a scoate din bibliotecă această carte. La momentul acela eu aveam ediția a II-a, cea apărută în 1963 și pe aceasta m-am apucat să o citesc. Ce am făcut, ce n-am făcut, cert este că am intrat în posesia primei ediții, cea apărută în 1956, aceasta este ilustrată de Coca Crețoiu Șeinescu și răsfoind această ediție am descoperit o ilustrație pe care nu o înțelegeam. Mai precis, nu regăseam în memoria mea episodul la care făcea referire. Eu știu că uit masiv, dar parcă nici chiar așa!

            Să fie ăsta începutul declinului?!

            Am comparat cele două ediții și am descoperit că ele nu sunt identice. M-am liniștit, declinul mai poate aștepta... după colț! Nu am apucat să cercetez și ediția din 1973, lucrul acesta rămâne ca proiect viitor. Ar fi interesant de văzut dacă au mai fost operate modificări și mai ales cum arată acestea. Ipoteza mea este că aceste modifcări dacă vor fi descoperite vor continua direcția sau vor trage tușe mai groase celor existente în ediția a II-a.

            Un pic de context istoric, acțiunea se petrece prin 1941 – 1942, cu câțiva ani înainte România a fost tranzitată de polonezi, începuse deja al doilea razboi mondial și noi eram încă de partea Axei. Un polonez, Cazimir, a rămas în Romania, a lucrat pe la oraș ca macanic și apoi a ajuns cantonier, pe lângă pădure, la Hristoveanca. Aici, alături de motanul său – Miroslav – Cazimir își duce viața mai degrabă retras, el nu intră în contact cu oamenii satului. Lui îi sunt de ajuns motanul și copiii morarului cărora le spune povești și încearcă să-i bucure, să le facă viața mai suportabilă, cu gândul la propria lui familie care nu mai este.

            Povestea se vrea a fi una despre maturizare, faptele, personajele, relațiile toate îmi lasă impresia unei diorame în care totul este regizat pentru a se obține maxim de efect. Se caută în mod voit ca umbra și lumina să cadă cum trebuie pentru a stârni cititorul. Îmi pare că avem o galerie de portrete care dacă în prima ediție a cărții sunt relativ cinstite, în a doua ediție sunt arestate de ideologia vremurilor. Îl avem pe moș Visarion, exponentul chiaburimii, care încearcă să prostească pe toată lumea, care îi pune pe copii la muncă și își sporește bogăția pe spinarea lor. Un singur exemplu, el îi pune pe copii să spună întruna Tatăl Nostru în timp ce dau fagurii de miere la centrifugă și asta pentru a nu le da răgazul de a se bucura și ei de ceva dulce în zilele astea de amărăciune. Episodul duce cu gândul la romanul Desculț al lui Zaharia Stancu, în care țăranii culegeau strugurii boierului având botnițe la gură. Apare o modificare între prima și cea de a doua ediție a cărții, astfel, la un moment dat moș Visarion este luat în tărbacă de către lumea din sat. Și dacă în prima ediție, vocea satului spune Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog! accentul căzând pe ideea de a se face dreptate copiilor de care moș Visarion a abuzat și i-a păcălit punându-i să-i muncească pe nimic. În cea de a doua ediție vocea satului se transformă Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog, că ne-a făcut satul de râs! Întrebarea este legitimă, de râs în fața cui? Evident, în fața unei instanțe morale a vremurilor care spunea că unii s-au îmbogățit pe spinarea altora și că aceștia trebuie pedepsiți.

            Mai există un episod în acest sens, în capitolul XVII, Miroslav la arest în care șeful de post are o ieșire, care în prima ediție nu este prezentă. Se vorbește despre manifeste, despre derbedeii de la fabrici care instigă, despre faptul că frontul se duce dracului, nemții fug, rușii înaintează... un pic cam devreme pentru timpul acțiunii, dar lucrurile sunt puse în mișcare.

            Nu povestesc nimic despre construcția automobilului – dar îmi pare interesantă provocarea pe care o ai ca scriitor în a-i face pe copii să înțeleagă problemele tehnice și soluțiile lor – despre instalarea telegrafului, despre boala lui Culai, despre evadări, despre începuturi de dragoste și despre lumea satului care îmi pare că pe alocuri a rămas neschimbată.

            Las mai jos ilustrația care m-a făcut să compar cele două ediții și vă întreb, ca temă, ce anume credeți că făcea Cazimir acolo?



           

Autor: RADU TUDORAN (pseudonimul lui NICOLAE BOGZA,  8 martie 1910, Blejoi, Prahova – 18 noiembrie 1992, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU ȘEINESCU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ani Riza

Dat la cules 18.X.956. Bun de tipar 17.XII.956. Tiraj 25055 broșate, 5055 legate. Hârtie S. Velină de 80 gr. m.p. Coli de tipar 28,25. Coli de editură 27,3. Ft. 16/16 x 86. Com. Editurii 1599. Ediția I. A. 04506. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R.)