duminică, 29 martie 2015

Zăpăcilă

            Cartea aceasta apare cu vreo câteva zile înainte ca marea magie albă, dansul fulgilor de nea, să se transforme în urgie şi-n strat gros cât casa mea… da, este vorba de apriga iarnă din `54, ce mai zăpăceală a fost atunci, dar nu despre încurcăturile produse de iarnă vreau să vă spun câte ceva, ţinem minte doar dezorientarea, aglomeraţia, sentimentul de apăsare, dorinţa de a ajunge repede într-un loc călduros, sigur, toate acestea le mai putem întâlni şi în alte situaţii, dar care sunt acestea?...

             Totuşi, să fim precişi, cartea apare la noi în `54 şi este o traducere a ediţiei ruseşti din 1953, dar la această dată, Zăpăcilă, avea deja 23 de ani şi vreo şase-şapte reeditări la activ. Până la urmă numărul reeditărilor cred că-l depăşeşte pe unsprezece şi nu suntem încă în ultimul tur, plus că trebuie să amintim şi traducerile… ce să mai ! istoria lui Zăpăcilă este una cunoscută, poate nu în forma aceasta, dar dacă vă spun că îmi pare că Mr. Bean îl are drept model, atunci cu siguranţă ştiţi despre ce vorbesc.

            Să nu credeţi că această carte de numai 12 pagini este, aşa cum ne spune ultima copertă, doar pentru copiii de vârstă preşcolară, ea ascunde o uşiţă ce dă înspre două realităţi ruseşti, să vedeţi unde am ajuns.

            Întâi şi-ntâi mi-a atras atenţia următoarele două versuri „Vai, ce distrat, ce zăpăcilă / Şade sus, la noi în vilă!” Sigur, poate fi vorba de un chiriaş, totuşi, tonul este unul intim, familiar, care arată că există alte raporturi între cel care face observaţia şi cel observat… şi mi-am adus aminte că am citit undeva despre komunalka – o realitate specific rusească. Este vorba de o viaţă trăită la comun de diverse persoane, care altminteri nu s-ar fi cunoscut niciodată. După Revoluţia din Octombrie, apare o criză a spaţiului locativ, care este rezolvată prin rechiziţionarea caselor, să le spunem pe nume, a vilelor, iar spaţiul de locuit este împărţit după criterii abstract matematice, astfel încât fiecărui locatar îi revine dreptul la zece metri pătraţi, fără a se ţine cont de forma pe care îi va lua aceşti zece metri pătraţi. Rezultă în final un spaţiu care va fi constituit din camera personală şi locul comun, toaleta, bucătăria, holul. E imposibil ca în aceste condiţii să nu te tragi de şireturi cu cei de lângă tine, ba mai mult, să le foloseşti şireturile.


            Mai apoi, am aflat că ilustraţiile din prima ediţie a acestei cărţi au fost înfierate într-un articol apărut în martie 1936 în ziarul Pravda, articolul se numea „Despre pictorii mâzgălitori” şi continua seria articolelor începute cu celebrul „Haos în loc de muzică”, lucrurile începeau să se precipite şi capătă consistenţă un sentiment de apăsare şi dezorientare. În acest articol sunt criticaţi doi pictori V. Conaşevici (В. Конашевича) şi V. Lebedev (В. Лебедева), coincidenţa face că ambii să fi ilustrat această carte, primul, ediţia din 1930 şi următoarele, iar celălalt ediţia din 1934… ca un pont, ediţia aceasta din `34 este o raritate. Interesant este cum au evoluat ilustraţiile de la o ediţie la alta, mai jos vă propun un joc al diferenţelor între ediţia din 1930 şi cea din 1936, ilustraţii V. Conaşevici, după aceea puteţi cuprinde în acest joc şi ilustraţiile ediţiei de faţă.

ediţia 1936 (sursa)

ediţia 1930 (sursa)













            Dar să lăsăm toate acestea deoparte – fără a le uita însă şi pentru zece minute să ne uităm la un desen animat realizat în 1975 după această poveste, dar asta nu înainte de a  o citi…

Zăpăcilă

Ce om distrat, ce zăpăcilă                            Merge fuga… la bufet
Şade sus, la noi în vilă.                                  Ca să-şi scoată un bilet.

Dimineaţa, stând în pat,                                 Iar la casa gării cere:
Dă cămaşa s-o îmbrace,                             - Iute, o sticlă de bere!
Bagă mâinile pe mâneci –
Ptiu! sunt pantalonii, drace!                          Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
                                                                         Şade sus, la noi în vilă!
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
Şade sus, la noi în vilă!                                  Pe peron aleargă-ntins,
                                                                         Sare-ntr-un vagon desprins,
Dă să-şi puie pardesiul,                                Valize, legăturele
I-au spus: - Nu-i al tău, priveşte!                    Le bagă sub canapele,
                                                                          Şi-n colţ, la geam cuibărit
Jambierele îşi pune –                                     El adormi liniştit.
Nu sunt ale lui, fireşte.
                                                                           Spre dimineaţă tresaltă:
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                           - Care e această haltă?
Şade sus, la noi în vilă!                                    Din peron, unii trecând,
                                                                        - „Leningrad” - răspund râzând.
Iute-n mers, în loc de şapcă
O tigaie-şi pune-n cap                                      Iar adoarme puţintel,
                                                                            Iar pe geam se uită el,
Vrea mănuşile să-şi tragă                               Vede iar o gară mare
În picioare – nu încap                                       Şi întreabă cu mirare:

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                            - Ce gară-i asta, mă rog?
Şade sus, la noi în vilă!                                     E Popovca… Bolog?
                                                                             Din peron, unii trecând,
Într-o zi, călătorind                                          - „Leningrad” - răspund râzând.
Cu tramvaiul înspre gară
Dete buzna spre vatman                                   Iar adoarme puţintel,
Gata ca să sară-afara:                                      Iar pe geam se uită el,
                                                                             Vede iar o gară mare
- Mult stimat conducător                                    Şi întreabă cu mirare:
De tramvai, vă rog scuzaţi…
Mult tramvai, vă rog stimat                             - Ce gară-i, mă rog, aicea?
De conducător scuzaţi…                                  Iamscaia, sau cum îi zice?
                                                                             Din peron, unii trecând,
Trebuie ne-negreşit                                        - „Leningrad” - răspund râzând.
Să sta-staţi un pic, să sai
Vă rog mult ca să opriţi                                  - Ce glumiţi? atunci el zbiară,
Ga-gara lângă tramvai!                                    Merg şi merg o zi de vară,
                                                                        Merg şi-ntreb din gară-n gară,
Vatmanul îi admiră graiul                                 Şi… la Leningrad sunt iară?
Şi opri un pic tramvaiul                                   
                                                                            Vai, ce distrat, ce zăpăcilă
Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                               Şade sus, la noi în vilă!
Şade sus, la noi în vilă!










Temă: S-a stabilit, dragostea şi procesul de creaţie te pot zăpăci tare de tot. Se pune întrebarea, care este elementul comun al acestor două trăiri.


   
Autor: S. MARŞAC (3 noiembrie 1887 Voronej, Rusia – 4 iulie 1964, Moscova)
Copertă şi ilustraţii: V. CONAŞEVICI
Traducător: A. TOMA
Titlu original: Вот какой рассеянный (1930)
Editura: Tineretului

    
Redactor de carte: Dan Faur
Tehnoredactor urmăritor: G. David
Corector: E. Vrancea
Dat la cules 20.X.953. Bun de tipar 28.I.954. Tiraj 20000+160. Hârtie velină mată de 160 gr. m/p. Coli de tipar 2. Coli de editură 0,900. Ft. 210x270. Com. editurii 936. Ediţia I. Preţul per exemplar Lei 2. A. 04878. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S).






joi, 19 martie 2015

Lupul care a uitat proverbele

            M-am hotărât, îmi deschid cabinet de avocatură pentru animalele din poveşti. La câte nereguli şi nedreptăţi se petrec în poveştile pe care le citim ştiu sigur că voi avea clienţi cu duiumul. Sunt la început de drum, legile nu sunt clar stabilite, acum adun studii de caz. Să luăm de exemplu povestea lupului din cartea de faţă.

            Lup fiind, ce îţi este caracteristic, nu încape îndoială – foamea, de aceea se şi spune foame de lup. Se ştie, sau cel puţin aşa am fost învăţaţi, lupii nu mănâncă verdeţuri, îmi recunosc această idee preconcepută, care se va dovedi a nu fi chiar realitatea. Am discutat chestiunea şi cu lupul din Capra cu trei iezi, şi cu lupul din povestea de faţă, ba chiar în câteva rânduri a venit la discuţii şi lupul din povestea lui Vulpişor însoţit de lupul din Povestea celor trei purceluşi. Mi s-a demonstrat, urmând o logică lupească, că lupii chiar adoră ierburile, verdeţurile cele mai pline de clorofilă, se dau în vânt şi simt mirosul de varză proaspătă şi salată de la distanţe apreciabile. Au însă şi ei plăcerea lor, aşa ca fiecare dintre noi, ei nu pot mânca aceste verdeţuri crude, lor le plac învelite în iepure… ce să faci? să cerţi omul lupul pentru gustul lui. Să ne amintim celebra zicală de gustibus non disputandum. Este adevărat că sunt unii lupi care consumă iepurele direct, fără să mai aştepte ca acesta să se umple cu verdeaţă, trebuie să precizăm însă că ei o fac siliţi de împrejurări, şi îl mănâncă mai mult în silă şi din milă pentru confraţii săi, ştiut fiind faptul că numărul iepurilor este mai mare decât numărul salatelor din diferite grădini.

            Lăcomia lupului este proverbială, aici nimic de zis. Chiar şi în această carte ni se prezintă o situaţie, o întâmplare care ilustrează zicerea strică tot ce e prea mult. Se impune, totuşi, să nuanţăm un pic lucrurile, strică tot ce e prea mult peste puterile tale, or se ştie că puterea lupului vine imediat după puterea ursului… şi dacă nici ursul n-are putere. Plus că lupul din poveste are circumstanţe atenuante, orbit de furie, a voit să-şi stingă setea de răzbunare şi a dat doar peste mâncare, el a mâncat aici într-o manieră complusivă, el a pierdut controlul, actul de a mânca a depăşit graniţele fiziologicului şi s-a intricat cu o serie de probleme psihologice care ţin de o agresivitate refulată. Nu intru în detalii, confidenţele nu se discută pe larg…

            Un alt aspect pe care se bate monedă este prea binecunoscuta zicere lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Totul a pornit de la o neînţelegere atunci când lupul a îmbrăcat blana de oaie şi s-a ascuns printre mioare, el a fost acuzat că ar fi avut intenţia de a răpi şi mânca pe oiţa bârsană, care între noi fie vorba, nici nu e năzdrăvană, e o prefăcută şi o egoistă, să vedeţi cum devine povestea, un lup pârcălab mi-a jurat că-mi spune numai adevărul. Cică la un moment dat lupii au observat că oile se împlineau, se rotunjeau, pe zi ce trecea mai frumoase se-arătau, era clar, descoperiseră un loc cu multă verdeaţă sănătoasă, mănoasă, gustoasă, ar fi vrut şi lupii să facă şi ei o burtă bună de iarbă, dar ţi-ai găsit cu cine să împarţi o pajişte bună, oile o ţineau pe-a lor, n-au vrut să divulge secretul, locul unde se află această grădină ascunsă. Au încercat lupii fel de fel de vicleşuguri şi tertipuri, n-a fost chip să descopere taina, asta până într-o zi când unui lup i-a venit ideea să se deghizeze în oaie, să se infiltreze în turmă şi să descopere astfel locul secret, spre ghinionul lui a fost descoperit… restul este deja istorie, mistificată, să spunem lucrurilor pe nume, de către o turmă de oi… şi s-a scris mult despre efectul de turmă astfel încât nu are rost să insistăm.

            În cartea aceasta de versuri în care rimele cad una după alta asemenea pietrelor în capul lupului (a se vedea mai jos ilustraţia de rigoare) mai sunt discutate şi alte proverbe, unul dintre ele este acela care ne spune că unde-s mulţi puterea creşte. Cred şi eu, dar fairplay-ul unde este? Vi se pare corect acest raport de 7 : 1, şapte iepuri zdraveni, matahale nu alta, isteţi foc că nu poţi să-i înhaţi deloc, la un amărât de lup ? Sigur, aici sunt nişte detalii de precizat, dar eu vorbesc de principiu.

            Nu vreau să insist asupra întâmplării cu puiul de porc mistreţ, nici asupra faptelor petrecute în cabinetul doctorului Iepurilă Dentist, nu că n-ar fi adevărate, dar toate sunt relatate-n carte şi vă invit să o citiţi ca martor ocular să fiţi.



Temă: Precizaţi într-un panseu nevoia de adevăr subiectiv.


Autor: DAN URSULEANU (6 noiembrie 1942, Cernăuţi – 2 martie 2013, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: GEO ZLOTESCU
Editura: Junimea

Redactor: ADA FĂRTĂIŞ
Tehnoredactor: MIHAI BUJDEI
Apărut 1982; Format 54 x 84/8. Coli tipo 6
Bun de tipar la 12.03.1981, Editura „Junimea”,
str. Gheorghi Dimitrov 1
IAŞI – ROMÂNIA










vineri, 13 martie 2015

Mototol-Rostogol

„Simt, aşa, că mi-e rău de parcă aş fi căzut într-un hău, căderea ar fi fără oprire iar eu nici gând să-mi pot veni în fire, aripile sunt la locul lor dar parcă n-aş fi ştiut niciodată să zbor, mă uit în jur şi văd gâzele zburătoare poposind din floare în floare, iar eu, printr-o tristă încercare, parcă-aş fi rămas fără nici o floare, nu ştiu ce se întâmplă dar nu mi-e bine, parcă-aş fi zburat prea departe şi acum nu mă mai pot întoarce la mine…” (pag. 56)

            Sigur, este un început care te pune pe gânduri. Întrebarea este cum am ajuns în acest loc? Răspunsul este atât de personal încât nu încercaţi să-l transformaţi în ceva extrem de banal. Ştiu, sunt exagerat şi preţios, dar din nu ştiu ce motiv cuvintele îmi par în acest moment asemenea unor blocuri de piatră, iar încercarea mea de a le îmbina duce la rezultate dezagreabile, de aceea voi lăsa prezentarea acestei cărţi pe mâinile unui specialist, cred că singurul care a dedicat înainte de 1989 o carte literaturii române pentru copii, este vorba de Hristu Cândroveanu şi cartea sa Literatura română pentru copii, editura Albatros, 1988.

            „O idee despre micul erou al atât de bogatei şi densei cărţulii a Gabrielei Negreanu, Mototol-Rostogol, 1981, ne-o facem încă din moto-ul autoarei, de pe pagina de gardă a minusculului „tom”: „Lui / Brăduţ-Cristian, / care / nu-şi iubeşte / numele / pentru / că / nu / şi / l-a / ales / el / singur”.
            Ce poate fi mai expresiv şi mai definitoriu pentru o „personalitate” incipientă, deja… quasi-conştientă de sine ? Închipuiţi-vă un pici, revoltat că alţii se amestecă în viaţa „lui” până într-atât încât îi dau – pentru întotdeauna – un nume ce trebuie să-l reprezinte pe el însuşi! Nu, eu nu vreau să-mi zic(eţi) aşa – te poate surprinde el, într-adevăr – , mie îmi place să-mi spun şi să mi se spună…
            Aşa se deschide – chiar din capul locului foarte promiţător – întâia mărturisire-poem despre copilărie, a Gabrielei Negreanu, o voce lirică de profunde tensiuni existenţiale şi eseistă remarcabilă totodată, a literaturii noastre de azi, din generaţia încă tânără. Autoarea şi-a intitulat cartea: Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieşire din ocol, cu subtitlul, în paranteză, roman în prozoversuri, cu rime interioare deci, care îi conferă textului şi acea vioiciune, cantabilitate ce se conjugă elocvent cu structura jucăuşă şi muzicală de la natură a celor mici, fiinţe trăitoare într-un spectacol fără-de-sfârşit, de frumuseţe cuceritoare.
            Mototol-Rostogol este copilul nostru etern, pe care atât de bine îl cunoaştem – ca unii ce l-am avut sub ochi încă de la primul lui ţipăt „existenţial”. Şi la al cărui gângurit dintâi am asistat, clipă de clipă, de pe când „mototolul” începe să înceteze a mai fi „mototol”, devenind progresiv „rostogol” (fiindcă iată, nu mai stă unde-l pui!) şi pomenindu-se, pomenindu-ne noi – că ne zâmbeşte, de la o vreme, cu tot surâsul şi lumina lumii strânse laolaltă!
            Dar, uite că, atât de familiarul copil intră într-o altă minune a vârstei sale, aceea a aventurii cunoaşterii şi a trezirii lui la conştiinţa de sine. Prag de pe care trece sub „reflectorul” poetei în cartea de faţă.
            Şi aşa, suntem făcuţi martori, în capitolul întâi al prozopoemului Gabrielei Negreanu, la…”Cum a aruncat Mototol-Rostogol o primă privire într-o lume care era amăgire”: „Era ca şi cum într-o zi cineva l-ar fi luat pe Mototol-Rostogol de pufuleţul lui cel moale de la ceafă, l-ar fi frecat pe după urechi cât să-i dea curaj iar apoi, cu un bobârnac bine ţintit, l-ar fi proiectat drept în mijlocul străzii aceleia mai mult prinse / decât întinse, / mai mult spargi / decât largi, / mai mult aprige / decât antice, / unde tot felul de orătănii / înşirate ca nişte mătănii / se făceau că joacă hopa-mitică, / dar de fapt ţopăiau de frică”. Cu alte cuvinte, eroul nostru, ajuns conştient de sine – la modul nu tocmai împlinit al conceptului, desigur – are întâia lui înfruntare, confruntare cu lumea de dincolo de pătuţul său cu gratii. Şi, fireşte, are primele traume, într-un univers, se vede, al insecurităţii totale, unde nimeni – habar n-are – că el, Mototol-Rostogol este, trebuie să fie buricul pământului, centru de atenţie generală!
            După care mai aflăm noi…”Despre cum, pornind-o Mototol-Rostogol tot într-o dungă, cine să mai ştie unde poate s-ajungă…” Şi cunoaştem alte încercări prin care trece micuţul pinguin-apolodoresc-„itinerant”, ca să zic aşa. Bunăoară, că tot timpul călătoreşte cu… umbra după el! De ce s-o ţine scai în urma sa ? Începe prin urmare iniţierea piciului, – dar de unde să ştie el asta ? Şi cum să nu se sperie, aşa, în totală… necunoştinţă de cauză ? ! Iată şi un pescăruş… Tot prilejuri şi impulsuri de acomodare cu „restul” lumii în raport cu el, care e, negreşit, centrul ei… Rest-rest, cum se pare însă, deloc neglijabil! Pescăruşul asta, de-o pildă… Nu l-ar putea folosi spre a întreprinde o călătorie cosmică, agăţat cumva de picioruşul lui?... Deci, se deschide pentru fostul Mototol-Rostogol (fostul – fiindcă nu mai e ce-a fost…) orizontul nemărginit şi a-toate-încăpător al imaginaţiei. Vârsta dintâi începe să-şi consume setea de nou, de altceva decât poala caldă şi ocrotitoare a mamei. Şi uite aşa află prichindelul – ce şi-a dezavuat numele (fiindcă nu era „opera” lui) – află… „Cum şi-n ce fel poţi ajunge fără vreo vină într-o lume străină”: pescăruşul-navă-aeriană e înghiţit de mare, sau ceva din mare! Mototol însă se „salvează” pe spinarea unei balene, acest continent al apelor necuprinse, de pe care e proiectat înapoi, în familiara lui uliţă de acasă. Şi visul-poveste – cu ochii închişi sau deschişi – se închide asupră-şi…
            Titlurile de capitole înseşi, ale cărţii Gabrielei Negreanu, rezumă esenţial întreaga naraţiune, concepută ca o explorare a lumii, pentru sine, din perspectiva fabulos-onirică şi de iniţiere continuă a micuţului erou. Mototol-Rostogol caută, descoperă, imaginând tot alte şi alte ipostaze ale universului înconjurător, pe măsură ce intră în stăpânirea lor, „agresat” de ele. De ce zboară Ruza-Buburuza ? Fiindcă…toate cele sunt ceva, dar cum sunt şi ce sunt ? Şi…Şi încă…etc.
            Mototol-Rostogol pătrunde în largul imaginaţiei lui ca într-o poveste, şi se intregrează perfect miracolului, căruia îi devine parte, o componentă nu mai puţin miraculoasă. Miracolul din care va ieşi cine ştie când, dacă va mai ieşi vreodată – dovadă că autoarea, creatoarea lui mai hălăduie încă acolo. Şi periplul nu conteneşte: „Şi aşa, şoptind munţilor şi stelelor şi dragei lui Ruza-Buburuza noapte bună… adormi şi visă cum în zori va porni-o din nou pe strada aceea mai mult prinsă / decât întinsă, / mai mult spargă / decât largă / şi atât de nebună-nebună, / încât se termină de-a dreptul în Lună. / Unde, pasămite, / visele Mototol-Rostogolilor sunt nemărginite”.

            Ne putem întreba dacă această carte este pentru copii, eu zic ca da şi asta din cel puţin două motive, pe de o parte se spune ca la citit copiii folosesc inima, iar pe de altă parte se spune că sufletul unui copil este numai bun de sădit lucruri frumoase, care vor înflori la timpul lor.

Temă: Amintiţi-vă când aţi crescut ultima oară.

Autor: GABRIELA NEGREANU (6 iulie 1947, Bucureşti – 22 octombrie 1995, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: ŞTEFAN DAMÓ
Editura: Ion Creangă




Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: STANCU PETRE
Bun de tipar: 12.XII.1981. Apărut: 1981
Coli de tipar: 4,5