duminică, 23 noiembrie 2014

Cireşe de mai (7)... dar din alt cireş

 Punem fantezia la treabă după care citim. Cum ce? Deschide aici.

joi, 20 noiembrie 2014

Ninsoarea care ne trebuie

            Eram copil când am primit în dar primul meu fulg de zăpadă. Eu înăuntru, în penultima bancă pe rândul de la geam, gândurile mele pe afară, se zbenguiau în zăpada ce începuse să se aşeze. Voiam şi eu în caruselul acela alb şi priveam cu poftă la hârjoana de afară, când un cogeamitea flocon alb îmi făcea semne să am răbdare că el mă aşteaptă. Şi aşa a şi fost. Nu s-a aşezat o clipă, o clipă nu a stat locului, ridicări, coborâri, rotiri, piruete, răsuciri, rostogoliri, plutiri, na! dansuri ştiute doar de el. Orele s-au terminat, pentru mine de mult, pentru profesori, au mai durat ceva. Afară se anunţa o noapte de argint şi mister sau poate doar mie mi s-a părut aşa datorită fulgilor care m-au condus până acasă învăţându-mă mult mai multe decât şcoala din ziua aceea. Dovadă stă faptul că nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce mi-a fost predat în ziua aceea de către profesori, dar ţin minte toată poezia spusă de către primul meu fulg de zăpadă.

            Suflet de copil… aşa este şi cartea aceasta, frânturi de emoţii trăite cu ocazia aşteptării primei zile de vacanţă; cu ocazia aşteptării primei ninsori, când ne uităm din zori după nori călători; cu ocazia plecării în excursie pe supărare mare căci zăpada se încăpăţânează tare şi nu apare; cu ocazia primului fulg uşor, ce cade alene şi ne întrebăm temător, ne ocoleşte sau se aşterne; cu ocazia primului om de zăpadă ce-l punem de gardă, să ne dea de ştire atunci când gheaţa devine subţire; cu ocazia poveştilor spuse de bunica şi ce ne mai plăceau chiar dacă nu eram atâtica; cu ocazia Sorcovei pe care o încheiam cu un „La Mulţi Ani!” dar nouă ne era gândul la bani… şi s-a topit vacanţa, dar nu-i nimic că noi avem răbdare să treacă semestrele şcolare.

            Cartea aceasta apare în anul 1979, an decretat ca fiind anul internaţional al copilului şi surprinde cele de mai sus şi alte câteva în plus în treisprezece povestiri care conţin ritmuri poetice. Am mai întâlnit felul acesta de scriitură în Giumbuş Măgăruş, în Poveste din cetatea lucrurilor neterminate, aici cititorul nu face nici un fel de efort, el trăieşte în timpul acţiunii luând parte direct la evenimente deoarece se produce o identificare cu unul sau altul dintre personaje, pe când în cartea de faţă acest lucru nu este posibil căci nu avem un personaj concret. Cititorul trebuie să cearnă trecutul de prezent şi să descopere momentele în care va fi fost supus unor reflecţii mai mult sau mai puţin conştiente de diferite evenimente exterioare. Copilul cititor trebuie să depăşească prezentul imediat şi să se lase purtat de unda de şoc provocată în memorie de autorul acestor poveşti prin aruncarea acestor rime care se doresc a surprinde esenţe. Nu-i lucru uşor, iar efortul este unul pe măsură, de aceea îmi pare că poveştile sunt mai degrabă destinate adulţilor cu propensiuni nostalgice. Cel mult copiii pot descoperi începuturi ale devenirii, ceea ce să recunoaştem! nu-i puţin lucru.

Temă: Rimaţi copilăria dumneavoastră cu o experienţă de viaţă al cărei sens l-aţi dibuit adult fiind.

Autor: NICOLAE NEAGU (18 iulie 1931, Dâmboviţa – 19 iunie 2009, Dâmboviţa)
Coperta şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Editura: Ion Creangă

Lector: PĂSĂRIN GEORGETA
Tehnoredactor: POSTELNICU VALERICA
Bun de tipar: 17. I. 1979. Apărut: 1979
Tiraj: 30000. Broşate
Coli de tipar: 6








duminică, 9 noiembrie 2014

Cireşe de mai (6)

Nu sunt eu un pescar convins dar ştiu să fac diferenţa între un pripon, o undiţă şi o lansetă şi mai ştiu că au pescarii nişte poveşti, mamă, mamă… ia uite ce i s-a întâmplat prin 1952 unui pescar de la Islaz .

UN PEŞTE DE PESTE 100 DE ANI

            La muzeul istoric „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti se prezintă într-o zi un pescar şi adresându-se administratorului îi spune:
            - Eu sunt pescar la Islaz. Nu de mult am prins o ştiucă uriaşă, de nasul căreia era prins un inel cu următoarea inscripţie „Această ştiucă a fost aruncată în Dunăre cu trei ani înainte de revoluţia de la 1848, în amintirea adunării de la Islaz.” Am adus acest inel. Poate că doriţi să-l păstraţi în muzeu, deoarece este un obiect de foarte mare preţ. Iată, să-ţi arăt inelul, - adăugă pescarul, scotocindu-se în buzunar.
            Dar administratorul muzeului îl opreşte pe pescar:
            - Nu te osteni să scoţi inelul. El nu reprezintă nici un interes pentru muzeul nostru. Cel care a prins de nasul ştiucii inelul cu inscripţia a vrut, de bună seamă, să facă o glumă. Această inscripţie nu corespunde realităţii.
            - Crezi d-ta că ştiuca nu poate să trăiască aşa de mult? întrebă pescarul, nedumerit.
            - Ba eu cred că ştiuca poate să trăiască şi peste 100 de ani. Dar eu susţin, totuşi, că inelul cu inscripţia pe care l-ai adus este fals.
            - De unde ştii acest lucru, când nici n-ai văzut inelul? întrebă şi mai nedumerit pescarul.

            Ce răspuns credeţi că a dat administratorul muzeului la această întrebare?


Pentru un răspuns potrivit o carte numai bună de citit.