duminică, 23 noiembrie 2014
Cireşe de mai (7)... dar din alt cireş
Punem fantezia la treabă după care citim. Cum ce? Deschide aici.
joi, 20 noiembrie 2014
Ninsoarea care ne trebuie
Eram
copil când am primit în dar primul meu fulg de zăpadă. Eu înăuntru, în
penultima bancă pe rândul de la geam, gândurile mele pe afară, se zbenguiau în
zăpada ce începuse să se aşeze. Voiam şi eu în caruselul acela alb şi priveam
cu poftă la hârjoana de afară, când un cogeamitea flocon alb îmi făcea semne să
am răbdare că el mă aşteaptă. Şi aşa a şi fost. Nu s-a aşezat o clipă, o clipă
nu a stat locului, ridicări, coborâri, rotiri, piruete, răsuciri, rostogoliri,
plutiri, na! dansuri ştiute doar de el. Orele s-au terminat, pentru mine de mult,
pentru profesori, au mai durat ceva. Afară se anunţa o noapte de argint şi
mister sau poate doar mie mi s-a părut aşa datorită fulgilor care m-au condus
până acasă învăţându-mă mult mai multe decât şcoala din ziua aceea. Dovadă stă
faptul că nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce mi-a fost predat în ziua aceea de
către profesori, dar ţin minte toată poezia spusă de către primul meu fulg de
zăpadă.
Suflet
de copil… aşa este şi cartea aceasta, frânturi de emoţii trăite cu ocazia aşteptării
primei zile de vacanţă; cu ocazia aşteptării primei ninsori, când ne uităm din
zori după nori călători; cu ocazia plecării în excursie pe supărare mare căci
zăpada se încăpăţânează tare şi nu apare; cu ocazia primului fulg uşor, ce cade
alene şi ne întrebăm temător, ne ocoleşte sau se aşterne; cu ocazia primului om
de zăpadă ce-l punem de gardă, să ne dea de ştire atunci când gheaţa devine
subţire; cu ocazia poveştilor spuse de bunica şi ce ne mai plăceau chiar dacă
nu eram atâtica; cu ocazia Sorcovei pe care o încheiam cu un „La
Mulţi Ani !” dar nouă ne era gândul la bani…
şi s-a topit vacanţa, dar nu-i nimic că noi avem răbdare să treacă semestrele
şcolare.
Cartea
aceasta apare în anul 1979, an decretat ca fiind anul internaţional al
copilului şi surprinde cele de mai sus şi alte câteva în plus în treisprezece
povestiri care conţin ritmuri poetice. Am mai întâlnit felul acesta de
scriitură în Giumbuş Măgăruş, în Poveste din cetatea lucrurilor neterminate,
aici cititorul nu face nici un fel de efort, el trăieşte în timpul acţiunii
luând parte direct la evenimente deoarece se produce o identificare cu unul sau
altul dintre personaje, pe când în cartea de faţă acest lucru nu este posibil
căci nu avem un personaj concret. Cititorul trebuie să cearnă trecutul de
prezent şi să descopere momentele în care va fi fost supus unor reflecţii mai
mult sau mai puţin conştiente de diferite evenimente exterioare. Copilul
cititor trebuie să depăşească prezentul imediat şi să se lase purtat de unda de
şoc provocată în memorie de autorul acestor poveşti prin aruncarea acestor rime
care se doresc a surprinde esenţe. Nu-i lucru uşor, iar efortul este unul pe
măsură, de aceea îmi pare că poveştile sunt mai degrabă destinate adulţilor cu
propensiuni nostalgice. Cel mult copiii pot descoperi începuturi ale devenirii,
ceea ce să recunoaştem! nu-i puţin lucru.
Temă: Rimaţi copilăria
dumneavoastră cu o experienţă de viaţă al cărei sens l-aţi dibuit adult fiind.
Autor: NICOLAE NEAGU (18 iulie
1931, Dâmboviţa – 19 iunie 2009, Dâmboviţa)
Coperta şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Editura: Ion Creangă
Lector: PĂSĂRIN
GEORGETA
Tehnoredactor:
POSTELNICU VALERICA
Bun de tipar: 17. I. 1979.
Apărut: 1979
Tiraj: 30000. Broşate
Coli de tipar: 6
duminică, 9 noiembrie 2014
Cireşe de mai (6)
Nu sunt eu un pescar convins dar
ştiu să fac diferenţa între un pripon, o undiţă şi o lansetă şi mai ştiu că au
pescarii nişte poveşti, mamă, mamă… ia uite ce i s-a întâmplat prin 1952 unui
pescar de la Islaz
.
UN PEŞTE DE PESTE 100
DE ANI
La
muzeul istoric „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti se prezintă într-o zi un pescar
şi adresându-se administratorului îi spune:
-
Eu sunt pescar la Islaz. Nu
de mult am prins o ştiucă uriaşă, de nasul căreia era prins un inel cu
următoarea inscripţie „Această ştiucă a fost aruncată în Dunăre cu trei ani
înainte de revoluţia de la 1848, în amintirea adunării de la Islaz.” Am adus acest
inel. Poate că doriţi să-l păstraţi în muzeu, deoarece este un obiect de foarte
mare preţ. Iată, să-ţi arăt inelul, - adăugă pescarul, scotocindu-se în
buzunar.
Dar
administratorul muzeului îl opreşte pe pescar:
-
Nu te osteni să scoţi inelul. El nu reprezintă nici un interes pentru muzeul
nostru. Cel care a prins de nasul ştiucii inelul cu inscripţia a vrut, de bună
seamă, să facă o glumă. Această inscripţie nu corespunde realităţii.
-
Crezi d-ta că ştiuca nu poate să trăiască aşa de mult? întrebă pescarul,
nedumerit.
-
Ba eu cred că ştiuca poate să trăiască şi peste 100 de ani. Dar eu susţin,
totuşi, că inelul cu inscripţia pe care l-ai adus este fals.
-
De unde ştii acest lucru, când nici n-ai văzut inelul? întrebă şi mai nedumerit
pescarul.
Ce
răspuns credeţi că a dat administratorul muzeului la această întrebare?
Pentru un răspuns potrivit o carte numai bună de citit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)