Se afișează postările cu eticheta după 1990. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta după 1990. Afișați toate postările

marți, 11 august 2020

Cartea Miracolelor

 

           

            Mulți biți se vor fi scurs pe undele internetului de la ultima mea postare și iată-mă astazi că încerc din nou o plăcere de-a mea și anume aceea de a vă povesti despre o carte pentru copii. K. J. despre care am scris aici si aici se ține de cuvânt și ne propune să călătorim în Terria, un ținut nu foarte îndepărtat deoarece se poate ajunge foarte ușor acolo. Cei mai mulți copiii se joacă deja în acest ținut, adulților le trebuie o invitație, care de multe ori poate lua forma unei povești. Așadar adult fiind, am primit o astfel de invitație atunci când Cartea Miracolelor a ajuns la mine.

            Am eu un pitic al meu, care atunci când este vorba de o poveste fie că este citită, fie  că este văzută sub forma unui film / serial, se activează și urmărește cu ochi critic tot felul de trăsnăi tehnice cum ar fi consistența internă. Am să dau un exemplu dintr-un serial foarte bun și apreciat, care îmi place și anume Teoria Big Bang. În sezonul 5, episodul 11 apare un personaj care îl tachina pe Leonard, ei bine, actorul care îl joacă va deveni tatăl lui Sheldon în serialul Tânărul Sheldon. Sigur, lucrurile pot fi interpretate ca fiind două povești distincte, dar atunci când constați că ai reușit să creezi o realitate, un univers care are puterea să se susțină singur nu vii și-i dai una la rădăcină, mi se pare că strici magia.

            Ce vreau să zic este că citind povestea scrisă de K.J. m-am trezit în lumea magiei așa cum o știam eu, piticul meu a stat cuminte și a pufăit din pipă și a ronțăit pricomigdale și la sfârșit s-a declarat mulțumit că universul nu a fost destrămat, ba mai mult a fost îmbogățit cu un nou motiv. Am aflat cum se produce laptele cu cacao. Ba am aflat și de magazinul Meșterului Poppink – pantofi după care te dai în vânt.

            Nu vă voi spune multe despre Finn și experiențele lui, nu vă voi spune despre arhimagicieni și ucenicii lor, nu vă voi spune despre Turnul Vânturilor și toate lucrurile de acolo. Am să vă spun în schimb despre culori și nume, despre mașini care se aseamănă cu niște pălării de ciuperci căci K. J. reușește să coloreze un univers în care lucrurile știu să se așeze astfel încât la final să avem o poza de familie încântătoare și pe bune. Nu mi se pare puțin lucru să reușești o poveste care să îți spună că atunci când poți lua o decizie este bine să te gândești și la cei de lângă tine, în ziua de azi altruismul pare a deveni un lucru desuet. Îmi mai place felul în care broderiile grafice de pe mașeta paginilor se îmbină cu povestea, îmi plac vinietele și formatul cărții.

            Dar stai, un alt pitic al meu îmi atrage atenția că postarea aceasta tinde să devină prea serioasă și tehnică și că ar fi timpul unei ghicitori. Ce au în comun inelul lui Rumburak, peștișorul de aur, duhul lămpii și cartea miracolelor?

 

Temă: Identificați modalități alternative de rezolvare la problema celor trei dorințe.

 

Autor: K. J. MECKLENFELD

Ilustrații: JOANNA BUCUR

Editură: Humanitas, 2020

ISBN: 978-973-50-6870-7



miercuri, 7 decembrie 2016

Hendrik de Mol şi Planeta de Jad

            Sufletul este un spaţiu imens şi fiecăruia în parte îi revine sarcina de a-l cartografia. Sunt unii care ar spune că treaba aceasta nu poate fi făcută la vârste mici deoarece experienţa nu-i suficientă, iar gândirea cu toate procesele ei nu-i gata să dea maxim de randament, încă ne aflăm în stadiul de dezvoltare şi perfecţionare. Nu zic nu, au dreptate, nu putem cere unui copil să abstractizeze şi generalizeze la nivelul unui adult. Dar mă întreb, câţi adulţi reuşesc să distileze esenţialul din experienţele pe care le trăiesc, câţi adulţi reuşesc să descopere modele repetitive de comportament în situaţii diferite, câţi adulţi reuşesc să-şi accepte adevăratele motive care-i împing spre un fel de a fi sau altul. Direcţia aceasta este una serioasă şi credeţi-mă nu exclude deloc aventura, îmi imaginez răsturnări de situaţii, negări, alianţe, prietenii, tratate de pace şi războaie duse pe teren propriu, chiriaşi daţi afară cu forţa sau poate doar convinşi să se mute deoarece acest imobil începe să se mişte pentru a-şi găsi adevărul propriu.

            Mi-e teamă însă că această explorare la vârste adulte este amânată, este tărăgănată din diverse motive şi pricini dar acest lucru ar putea fi remediat dacă de la vârste mici copiii ar fi puşi în situaţia de a analiza nu doar enunţuri de probleme şi fraze ci şi trăiri, sentimente şi emoţii, atitudini şi comportamente. Este necesar un efort consistent şi un raport mai mare de 1:1 de partea adulţilor, faţă de cea a copiilor, iar printre instrumentele folosite nu trebuie să lipsească povestea, măcar pentru simplul fapt că poveştile sunt pe placul copiilor.

            Astăzi vă prescriu o poveste ce se dă în caz de bullying, dar vă asigur că efectele ei sunt vizibile şi în alte planuri cum ar fi stima de sine, încrederea, curajul, perseverenţa. Nu vreau să povestesc deoarece este vorba de o aventură straşnică şi asta ar fi echivalent cu a vă povesti cât de bune au fost cireşele pe care tocmai le-am mâncat şi să vă spun că-mi pare rău că nu mai am şi pentru voi. Dar vreau să vă stârnesc şi plec de la premisa că aţi citit primul volum al seriei despre care am scris aici… şi avem aşa, cu liniuţă:

- unchiul Severin are parte de o transformare cu ceva pete de culoare;
- Hendrik capătă puteri discreţionare asupra unei gâgâlici;
- Calavera rămâne la fel de scelerat şi ahtiat după putere;
- Wilhelmina dobândeşte o nouă înfăţişare şi are replici mortale;
- avem parte de aventură pe Planeta Monştrilor şi tragem la Şopârla Depresivă;
- avem ocazia să învăţăm alături de Hendrik ce înseamnă un raport de putere şi o schimbare la 180 de grade a acestui raport;
- ne întâlnim cu Ursul de Jad care Meditează sub Cireşul Înflorit.

            Am să mă opresc aici pentru că am impresia că dezvălui prea multe, dar ca să-mi ostoiesc dorinţa de a povesti am să vă spun o întâmplare cu Diego Armando Maradona. Eram undeva prin  ’90,  veneam după o perioadă în care culorile lipsiseră iar acum descopeream luciul surprizelor şi gustul gumei de mestecat – FINAL. Eram un împătimit al surprizelor, îmi aduc aminte şi acum cât am alergat după un Marco Tardelli, dar cel mai râvnit era numărul 30, Diego Armando Maradona şi uită-mă pe mine în ziua aceea cum am întins moneda de 5 lei şi am ales o gumă din cele câteva care stăteau peste maldărul de seminţe prăjite. Eram în curtea şcolii, un pici care desfăcea ambalajul cu grijă căci uneori se lipea pe margini şi aveai ocazia să rupi surpriza, o clipă m-am oprit în loc şi am făcut roată cu ochii în jurul meu, eram singur, eram salvat şi nu atât eu cât surpriza cu numărul 30…DA! îmi căzuse Maradona, mie îmi căzuse Maradona, îl aveam pe Maradona nou-nouţ, ţiplă… era al meu. Bucuria a durat puţin, în mintea mea i-am văzut pe cei mari care vin şi-mi cer să vadă ce mi-a căzut… m-am prăbuşit în mine, nu am putut suporta dezastrul imaginat, cine m-ar fi crezut pe mine, cine mi l-ar fi dat înapoi pe Maradona al meu… am strâns surpriza în pumn, trebuia să fac orice să o salvez deşi în preajma mea nu era nimeni. Aş fi putut s-o pun liniştit în buzunar şi să-mi văd de-ale mele, dar nu, mintea îmi propunea tot felul de scenarii în care invariabil o pierdeam. Am strâns-o în pumn şi până acasă nu i-am dat drumul. Mult timp a stat în clasor la distanţă de 10 numere faţă de Marco Tardelli, dar asta până într-o zi când… dar asta-i altă poveste.

            Vă provoc să vă amintiţi de când eraţi mici dacă aţi fost tachinat sau aţi tachinat, să vă amintiţi teama provocată de anumite persoane cărora le căzuserăţi cu trosc, bumbăceala şi răutăţile suportate sau generate, să vă amintiţi planurile de răzbunare şi lungile lupte imaginare din care ieşeaţi învingător, să vă amintiţi cum s-au rezolvat lucrurile şi dacă acum aţi putea da un exemplu de comportament / atitudine potrivită unei astfel de situaţii. Dacă nu puteţi să faceţi acest excurs, Hendrik de Mol vă ia de mână şi vă va conduce firul gândurilor şi spre astfel de momente, vă asigur! în continuare putem învăţa lucruri.


Te(a): BAU!

Copertă: RASA KAPER
Editura: Univers, 2016

ISBN 978-606-771-072-4

miercuri, 11 mai 2016

Laura în ţinutul pădurilor

            Am mai văzut din când în când, la televizor, emisiuni despre căutătorii de pietre preţioase. Cum sunt concesionate terenurile, ce speranţe există! deşi în faţa ochilor stă ditamai muntele. Cum poţi şi mai ales unde să scormoneşti după bucăţica strălucitoare de piatră care-ţi va aduce bucuria ochilor. Mâinile freamătă, uneltele sunt ascuţite, văzul este încordat, iar urechea este gata să prindă ce mai mică şoaptă a spiriduşului de munte, care stă la o parolă cu prietenii şi fiecare se făleşte cu preţioasele lui.

            Pietrele mele preţioase sunt poveştile, iar de data aceasta, terenul concesionat îl reprezintă aridul sfârşit al anilor 90, arid în ceea ce priveşte tipărirea de carte pentru copii. Uneltele mele sunt răbdarea şi întâmplarea. Şi uite ce-am descoperit: Laura în ţinutul pădurilor – un smarald.

            Montura pentru acest smarald o reprezintă experienţa pe care Laura, o fetiţă de cinci ani, o trăieşte alături de tatăl ei, un geolog care va fi disponibilizat şi care trebuie să întocmească repede un plan pentru a face faţă situaţiei. Momentan sunt doar ei doi, mama Laurei, o celebră cântăreaţă de operă tocmai a prins un contract în Suedia şi va cânta la Opera Regală din Stockholm.

            Cum ar veni, Laura a intrat pe mâinile lui taică-său, care deşi este geolog, deci ar trebui să fie bine ancorat în pământ, este un romantic. Piatra lui preţioasă este natura, iar uneltele sunt o sensibilitate deosebită, înţelegerea firească a naturii şi o fantezie care îi permite să susţină / alimenteze jocurile copilăreşti ale propriei fiice.

            Mă simt ispitit să descriu aceste unelte mai în amănunt, dar îmi dau seama că risc să stric savoarea poveştii – vă promit! destul de repede vă voi invita la un cules de cireşe, nu de alta dar deja este luna mai şi acum ar fi timpul lor. Mai bine vă spun de ce îmi place povestea şi care este perspectiva din care am văzut-o eu.

            Atunci când ai cinci ani tare ţi-ar plăcea ca în preajma ta să fie şi mama şi tata, dar aşa cum spune o expresie cunoscută arta cere sacrificii şi aceste sacrificii vor fi făcute. La cinci ani, care este unealta ta cea mai de preţ, ei bine! aceasta este fantezia. Dacă ai norocul ca lângă tine să rămână o persoană sensibilă ai ocazia să trăieşti la vita è bella, totul în jurul tău devine o poveste care se lungeşte în aşteptarea finalului fericit. N.B. finalul fericit vine! Totul în jurul tău capătă viaţă şi se joacă cu tine, suplinind lipsa fizică prin crearea de experienţe care se vor transforma în amintiri ce se vor povestite pe îndelete. Şi sunt multe experienţe, uite de exemplu, culesul ciupercilor şi transformarea lor în provizii pentru la iarnă; ideea de a merge la piaţă şi de a face negoţ cu aceste ciuperci; un concurs de ghicitori cu baba Lupoanea, o bătrână cu un simţ al umorului nebun; plantarea de puieţi de brad, prilej numai bun de a-ţi face un nou prieten, pe Brăduţ [acesta mă pune puţin în încurcătură, dar până la urmă cred că rolul lui este acela de a ne atrage atenţia că ceea ce citim este o poveste şi că de noi depinde dacă vrem s-o transformăm în ceva real]; bricolarea unei antene satelit pentru a vedea spectacolul mamei… şi mai sunt şi altele.

            Povestea aceasta îmi mai place pentru că este plină de detalii atent lucrate şi pentru cineva care a trăit o vreme departe de oraş este o regăsire încântătoare. Şi chiar dacă oraşul ţi-a fost cel mai bun prieten, aceste detalii îţi deschid ochii pentru a-l vedea.

            Nu vă povestesc nimic despre miniautogirul Brânduşa, dar vă asigur că sunteţi pe cale să faceţi o călătorie straşnică…all aboard!



Temă: Scurtă introducere despre piatra voastră preţioasă.

Autor: DAN DOMAN (VALENTIN DAN TIBERIU POMÂRJANSCHI  - 25 februarie 1951, Reşiţa)
Copertă: DANIEL ŢUŢUNEL
Ilustraţii: IULIAN A. FRĂŢILĂ
Editura: Allfa – 2001
Colecţia: Şeherezada
ISBN 973-8171-07-5

Redactor: SIMONA ROSETTI
Director artistic: MIRCIA DUMITRESCU
Tehnoredactor:ADRIAN BUCUR







sâmbătă, 19 decembrie 2015

Lungul drum către Santa Cruz

            E luni, afară plouă, ai treisprezece ani şi trebuie să pleci la şcoală. La prima vedere s-ar părea că este mai bine să stai acasă, dar nu-i aşa! Aici nimeni nu te înţelege, nimeni nu mai aude ceea ce spui, eşti de acum deja băiat mare care trebuie să aibă responsabilitatea faptelor sale. Trebuie să ajungi la şcoală la timp, să-ţi faci lecţiile, să fii respectuos şi să o laşi pe sora ta cea mică în pace, să nu-i mai sâcâi pe părinţii tăi pentru tot feluri de nimicuri…a! şi vezi de mănâncă tot, nu irosi mâncarea.

            Dificilă situaţie, şi Hermann, eroul acestei povestiri, este fix în mijlocul ei. Aşa cum se întâmplă în viaţă, în astfel de momente sunt posibile două acţiuni, fie o apatie totală (asta dacă putem socoti apatia o acţiune), fie intrarea în funcţiune a pilotului automat, care ne permite să ne derulăm activităţile zilnice în virtutea deprinderilor dobândite. Hermann alege pilotul automat, trântind totuşi o t-uşă personală la ieşirea din apartament.

            Ce bun este pilotul acesta automat! Îl punem în funcţiune şi ne vedem de ale noastre, sigur! mai aruncăm din când în când câte un ochi să vedem pe unde suntem, poate trebuie să rulăm şi alte programe, nu-l putem lăsa pe el la manşă, aşa într-o manieră necondiţionată.

            Pilotul lui Hermann este setat să urmeze drumul către şcoală aşadar, paşii urmează drumul ştiut, dar gândurile lui Hermann sunt cu totul într-altă parte. Sentimentul acesta de a fi un nimeni, de a nu reprezenta decât suportul unui trebuie spus cu orice ocazie, obsesiv, îl face pe Hermann să-şi dorească să le arate el adulţilor cine este cu adevărat, de ce este el în stare. Şi ce poate să facă un băieţel de treisprezece ani? Păi, să-şi imagineze, să-şi ducă bătăliile pe plan mental, în virtualitatea sa proprie, acolo unde administratorul de sistem este chiar el. Aici, plecând de la elemente reale (în astfel de bătălii, elementul real este foarte important deoarece el asigură validitatea faptelor imaginate) cum ar fi, o maşină de pompieri care trece în goană pe lângă el, un om-sandviş care face reclamă la un circ, un semafor şi o bătrânică care se încăpăţânează să pornească, toate acestea îi prilejuiesc lui Hermann derularea unor scenarii de erou. Or, conform poveştilor citite până la treisprezece ani, se ştie că eroii sunt răsplătiţi regeşte. Astfel, maşina de pompieri nu se îndreaptă spre un incendiu oarecare, ci spre incendiul care a cuprins clădirea şcolii, unde toţi adulţii sunt paralizaţi de frică şi numai spiritul civic al lui Hermann şi cunoştinţele lui în materie de coridoare şcolare salvează situaţia. Dar cum ar fi ca şarpele din reclama omului sandviş să fi scăpat de cuşca lui şi chiar acum să intre într-un apartament, unde o fetiţă mică este lăsată fără apărare, dar şi de data aceasta Hermann salvează situaţia. Iar bătrâna nu este altceva decât o contesă deghizată care testează bunătatea şi cinstea trecătorilor (se poate citit despre astfel de făpturi în diverse poveşti), iar Hermann trece cu brio acest test şi devine unicul moştenitor al unei averi colosale. Acum, toată lumea i se adresează cu alteţă, chiar şi părinţii, care se vor căi amarnic, dar Hermann îi va ierta căci este mărinimos şi-i va lăsa să locuiască la castel, e! nu chiar în cele mai bune camere ci în camera portarului şi chiar! ce atâta mărinimie când ei o au pe Carla, odorul lor şi sora mai mică a lui Hermann, să doarmă aşa cum şi-au aşternut, ce! în camera portarului nu e cald.

            Şi sunt multe crâmpeie de realitatea care pot fi răstălmăcite… a! vi s-a întâmplat ca stând la semafor să vă spuneţi în gând că dacă se face verde până număraţi la douăzeci, atunci vă va merge bine… haide, douăzeci şi unu şi, uite număr şi mai încet de la nouăsprezece, şi mai e şi bătrâna asta, uff, fir-ar să fie! Astăzi toate îmi merg anapoda… da, poate mai prind un semafor şi echilibrez situaţia.

            La un moment dat Hermann se întâlneşte cu Einstein, un vagabond care are posibilitatea de a călători în timp după bunul plac. Este un episod care mie îmi place tare mult deoarece accentul se mută pe o altă lume de poveste… sigur, putem fi reci şi detaşaţi şi să spunem că Hermann cade într-o capcană clasică căci asemănător lui Pinocchio se încrede în mirajul multor bani câştigaţi cu uşurinţă. Nu este vorba aici de sădirea unui pom care să facă bani, la treisprezece ani nu poţi crede una ca asta, este vorba de o chestie ştiinţifică, de posibilitatea de a călători în timp şi imaginaţi-vă că aţi depus la bancă o sumă de bani acu’ 100 de ani, cam care ar fi dobânda în prezent, e?! Aşadar, Hermann se decide să-i dea toţi banii lui Einstein, urmând ca să-l aştepte aici, în casa asta dărăpănată, călare pe cufărul acesta vechi, pe care-l crezuse mai devreme ca fiind păstrătorul unei mari comori.

            Afară plouă şi va continua să poluă şi peste jumătatea de oră necesară lui Einstein pentru a se întoarce… ceva nu a mers cum trebuia în această călătorie, neprevăzutul a dat peste cap un plan garantat ca un împrumut la bancă, Hermann nu mai poate aştepta şi îi lasă prietenului să un mesaj




            Partea care îmi place la acest episod vine acum căci odată coborât la metrou, Hermann îl zăreşte pe Einstein escortat de doi poliţişti, mai bine spus târât deoarece nu se mai putea ţine pe picioarele lui şi la un moment dat privirile celor doi se intersectează. Acesta ar putea fi momentul în care realitatea dă năvală şi surpă castelul de iluzii, momentul în care îţi accepţi imensitatea mică… dar nu! Einstein amână acest moment pentru altădată căci bolboroseşte către poliţişti o întrebare „În ce secol suntem domnilor?” şi Hermann, eroul nostru are o revelaţie.

            Temă: Ce scenariu rulaţi în secret cu privire la ziua de mâine?

Autor: MICHAEL ENDE (12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen, Germania – 28 august 1995, Germania)
Copertă şi ilustraţii: REGINA KEHN
Traducere: DRAGOŞ DINULESCU
Titlu original: Der lange Weg nach Santa Cruz (1992)
Editura: Allfa, 2003
ISBN 973-8407-31-1










vineri, 6 noiembrie 2015

Cei doi teribili

       
    Am citit povestea celor doi teribili şi m-am trezit gândindu-mă la paronime. Iată cum este definit în DEX paronimul, cuvânt asemănător cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (şi ca origine). Personajele acestei poveşti sunt Miles şi Niles, două nume care pot fi considerate cu uşurinţă paronime. În spatele acestor nume sunt doi puşti, undeva pe la vreo treisprezece ani, care sunt dornici de recunoaştere din partea celorlalţi. Pentru a obţine această recunoaştere cei doi aleg drumuri cu sensuri diferite.

            Miles alege drumul popularităţii, el reuşeşte să devină cel mai mare farsor, îi merge buhul în urma farselor sale şi acum se mai vorbeşte despre farsa cu fantoma, despre farsa cu dintele din faţă lipsă sau de două pisici în loc de un câine. Păcat însă că acest renume nu-l urmează odată cu mutarea familiei lui în Valea Ionii, aici trebuie să ia totul de la capăt căci nimeni nu-i (re)cunoaşte talentele. La Academia de Ştiinţe  Exacte şi Socio-Umane din Valea Ionii, Miles este elevul cel nou şi atât.

            Niles este crescut în Valea Ionii şi este recunoscut cu uşurinţă de către toţi elevii Academiei, dar asta nu înseamnă că este popular, din contră, el este asistentul directorului, cel care vede tot şi raportează tot. Niles va deveni camaradul lui Miles la propunerea directorului căci nu-i aşa, orice elev nou are nevoie de cineva care să-i arate cum merg treburile, care să ştie să-l îndrume spre lucrurile considerate a fi bune.

            Miles şi Niles o pereche de paronime, unul dornic de aventură, de năzbâtii, de a şicana sistemul, iar celălalt calm, ordonat, de partea sistemului.

            Miles nu putea nimeri mai rău şi totuşi, viaţa îi mai rezervă o surpriză, Academia de Ştiinţe  Exacte şi Socio-Umane din Valea Ionii are propriul farsor şi încă unul de mare clasă, care joacă pe vaci cai mari. Prima zi de şcoală din noul an se vede periclitată de o parcare anapoda a maşinii directorului, cineva a reuşit să o ducă în capătul scărilor îngreunând astfel accesul elevilor în şcoală. Tradiţia trebuie respectată, şcoala nu poate fi închisă, se impune un sacrificiu. Acesta va fi făcut de tapiţeria cea nouă a maşinii directorului deoarece intrarea în şcoală se va face prin maşina directorului. Miles se vede obligat să recunoască măreţia acestei farse, dar cine e farsorul? Asta ar vrea să ştie şi directorul şi toată lumea? Suspect: puştiul cel nou.

            Miles nu este tipul că să se dea bătut aşa de uşor şi pune la cale o mega farsă care într-un final se răsuceşte într-aşa fel încât el este cel care rămâne cu buza umflată şi cu o găină de cauciuc pe care scrie:


            Întâlnirea dintre cei doi farsori se produce, păcat că în Valea Ionii este loc doar pentru un farsor, cel puţin aşa vede Miles lucrurile… şi se porneşte război, un război al farselor şi contrafarselor. Este ceva teribil de amuzant, sunt pagini care se citesc cu privire de tipograf, aşa dintr-odată deoarece vrei să ştii ce se întâmplă cât mai repede.

            Nu mai fac nicio dezvăluire, doar două chestiuni vreau să amintesc căci una dintre ele mi-a plăcut foarte mult, iar pe cealaltă nu am înţeles-o şi poate mă ajută cineva. Prima se referă la filosofia farselor şi la felul de a fi al farsorului, nu câştigi mai nimic dacă eşti un berbec, adică cineva care se laudă cu farsele făcute căci „un farsor adevărat nu face farse pentru faimă. Un farsor face farse de dragul farselor […] Cele mai bune farse îi lasă pe toţi cu semne de întrebare.” Farsorul nu trebuie să devină cunoscut căci atenţia celorlalţi va fi tot timpul îndreptată către el şi în felul acesta nu va avea libertate de mişcare, farsorul trebuie să fie invizibil. A, şi regula de bază „ţapul trebuie s-o merite”.

            Lucrul pe care nu l-am înţeles se referă la o inadvertenţă din text şi anume la plasarea zilei de 1 aprilie, când este luni, când pare să fie în cursul săptămânii. Nu insist, dar dacă citiţi poate discutăm pe text, nu-i o chestie dezastruoasă, e doar o nepotrivire, cel puţin eu aşa am perceput-o… te pomeneşti c-o fi vreo farsă şi eu am… J

Temă: Care se cea mai mare farsă pe care v-aţi administrat-o singur?


Autor: JORY JOHN şi MAC BARNETT
Copertă şi ilustraţii: KEVIN CORNELL
Traducere: LAVINIA BRANIŞTE
Titlu original: The Terrible Two
Editura: Arthur, Bucureşti 2015

ISBN 978-606-8620-30-5




sâmbătă, 18 aprilie 2015

Micul Prinţ

            Există expresia „atins la coarda sensibilă”, plecând de aici şi urmând o anumită logică se poate demonstra că există mai multe corzi, iar acestea pot fi văzute ca nişte instrumente capabile să reacţioneze sub acţiunea unor evenimente – exterioare sau interioare – sub forma unor reverberaţii sufleteşti.

            Mintea îmi împinge în faţă un set de întrebări: Unde se găsesc aceste corzi? Toate fiinţele au astfel de corzi? Ele sunt acordate de la bun început sau trecerea timpului le calibrează? Sunt ele identice pentru toate fiinţele? Pot ele să producă aceleaşi reverberaţii pentru fiinţe diferite, în momente diferite de timp dar sub acţiunea unor evenimente pe care le considerăm identice? Dacă nu toate fiinţele au astfel de corzi care este criteriul de diferenţiere?

            Clar! chestiunea aceasta cu coarda sensibilă e tare complicat de explicat cu ajutorul unor semne grafice. Nu este imposibil, sunt unii oameni care reuşesc să îmbine atât de măiestru cuvintele, încât oricât de afon ai fi tot auzi o muzică în interiorul tău, un astfel de om priceput a fost Antoine de Saint-Exupéry care a imaginat povestea Micului Prinţ.

            Muzica mă invită să mă privesc de-a lungul unui set de fotografii care nu sunt aranjate cronologic… aici o poză cu picioarele goale, dincolo sunt îmbrăcat în verde, aici în albastru şi am papion cu picăţele, asta e o poză făcută de prietenul meu printr-a XI şi mai sunt şi altele în care mă recunosc, ştiu că sunt eu… un fir nevăzut leagă toate aceste fotografii de cel care sunt acum. Şi totuşi e ceva ce îmi scapă, privirea alunecă prea uşor de la o poză la alta… nu vi s-a întâmplat la fel, atunci când vă priviţi în fotografii să vă amintiţi două, trei lucruri exterioare (locul, anul, cu cine eraţi, să recunoaşteţi hainele) şi apoi să treceţi la o altă fotografie… în toate aceste fotografii mă recunosc după aspectul exterior, dar în fiecare din momentele acelea am avut visele mele, am avut lumea mea interioară despre care nu-mi mai pot aduce aminte mare lucru, am crescut şi am devenit omul [care] este ceea ce nu este. (Virgil Tănase).

            Micul Prinţ îmi pare că nu este o carte scrisă pentru copii deşi autorul le cere iertare acestora, dar dacă ţinem morţiş să introducem copilul în ecuaţie ea se adresează „copilului care a fost cândva acest om mare” care o citeşte acum. Mai există şi posibilitatea de a vedea această poveste ca pe o sămânţă, care ca orice sămânţă trebuie plantată pentru a rodi şi dacă privim omul ca pe un teren fertil ne dăm seama că momentul potrivit ar fi copilăria deoarece copiii se îmbibă cu materia cărţilor pe care le citesc, fie că le-au înţeles, fie că nu. (P.L. Travers) Dacă rămânem în această perspectivă botanică putem spune că pentru adult această poveste este ca un fel de altoire care-l va face să dea roadă mai bogată, îl va face să crească mai frumos deşi acest lucru părea improbabil.

            Vom sări astăzi peste ora de anatomie şi fiziologie descriptivă deoarece ne-am afla în postura acelora care au încercat să descopere sufletul scăpându-l astfel printre degete. Totuşi, vreau să zic câte ceva despre isprăvile vulpii, căci fără doar şi poate este un personaj complex de poveste. De data aceasta nu ne învaţă cum să păcălim ci cum să nu ne păcălim pe noi înşine, ne învaţă cum să creăm relaţii autentice, ne învaţă deosebirea dintre instruire şi domesticire. Pe scurt, în cazul instruirii este nevoie de prezenţa fizică a stimulului exterior pentru producerea efectului dorit, pe când în cazul domesticirii această prezenţă poate lipsi deoarece ea este interiorizată, a-l purta în gând pe cel de lângă tine este ca şi cum ar fi tot timpul cu tine… ce te faci cu ce-ţi spune este o chestiune pe care vulpea o lasă nerezolvată.


             Vulpea ne dezvăluie un secret: „…nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” Cu ochii vedem doar contururile, coaja lucrurilor, nu putem trece dincolo de aparenţe şi cum se spune că privirea furnizează peste 90% din informaţii ne putem da seama de dificultatea pe care o avem de surmontat atunci când vrem să depăşim acest mod de a cunoaşte lumea. Din păcate, cu toate eforturile noastre, nu va exista niciodată o cunoaştere perfectă, completă, nici nu ştiu dacă ar fi de folos cuiva, de aceea a crea legături cu persoanele pe care le simţim apropiate poate reprezenta o soluţie… îmi vine să spun că toate astea sunt poveşti şi cine mai crede în ele, dar poate că tocmai despre asta este vorba, despre credinţă.


Notă: toate citatele se regăsesc în ediţia de faţă apărută cu ocazia celebrării a 70 de ani de la vizita Micului Prinţ pe Terra.

Temă: Descrieţi criteriile obiective pe seama cărora o trăire interioară poate fi validată.

Autor: ANTOINE de SAINT-EXUPÉRY
Ilustraţii : aparţin autorului
Traducere: ILEANA CANTUNIARI
Editura: RAO (2013)

ISBN: 978-606-609-482-5

joi, 26 februarie 2015

Planeta de Aur - Aventurile lui Hendrik de Mol

            S-a hotărât de mult, unii oameni sunt mai creativi decât alţii, dovadă stau produsele care ies din mâinile lor şi nu vorbim de orice fel de produse, vorbim de produse a căror valoare este recunoscută şi acceptată de către cei din jur. Chestiunea aceasta a creativităţii a ţinut acu ceva vreme capul de afiş în domeniul cercetărilor psihologice. După ce s-au făcut delimitările conceptuale necesare, după ce s-au clarificat termenii s-a impus problema determinării potenţialului creativ. A apărut E.P. Torrance şi a propus un test în care plecându-se de la elemente grafice simple, cum ar fi o linie, un punct sau combinaţii acele acestora, subiectul trebuia sa imagineze cât mai multe lucruri, obiecte în care se poate regăsi ca element constitutiv simbolul grafic prezentat. Evaluarea se face în funcţie de frecvenţa răspunsului dat, cu cât răspunsul este mai rar întâlnit, cu atât se poate vorbi de un potenţial creativ ridicat.

            Prelucrând liber acest test voi face şi eu mica mea cercetare în domeniul creativităţii. Nu voi folosi elementul grafic, două dimensiuni mi se par puţin ofertante, intenţionez să adaug şi cea de a treia dimensiune, că na! doar suntem în epoca 3D. Nu intru în detalii de constituire a eşantionului şi alte rugozităţi statistice, este suficient să spun – şi să mă credeţi pe cuvânt – că eşantionul este reprezentativ.

             Într-o cameră care întruneşte toate condiţiile necesare plecând de la căldură şi ajungând până la fotoliu confortabil şi pisică dispusă să toarcă, trecând prin ceaiuri cu diferite arome şi biscuiţi, pricomigdale şi fursecuri, subiectul este introdus cu pompă şi aşezat comod după care i se serveşte materialul testului… un ghem de mohair. Instructajul este simplu şi uşor de imaginat, aşa că sar peste el direct la produsele rezultate. Mai jos se poate urmări un grafic de frecvenţă, grafic pe care îl voi explica în cel puţin 1000 de cuvinte…


            Se pot observa câteva categorii de produse, să le luăm pe rând. Cei mai mulţi subiecţi au utilizat ghemul de mohair în producerea de articole vestimentare, pieptare, ilice, târlici, mănuşi, ciorapi, fulare, şaluri, pantaloni, ceea ce nu-i rău deloc, căci dacă sunt lucrate cu măiestrie pot ţine şi de cald şi de foame. Urmează cei care au văzut ghemul de mohair utilizat în producerea de articole pentru spioni şi Moş Crăciun de ocazie, mai precis bărbi şi mustăţi false dar stufoase, o singură persoană a menţionat şi sprâncenele. Vine rândul articolelor jucărie, au fost aici câţiva subiecţi pe care dacă nu-i opream la timp, crăpau de atâta joacă şi nu alta. Am ajuns la o categorie cu frecvenţă redusă şi anume articole tehnice, sunt cei care au văzut ghemul de mohair pe post de garnitură etanşeizantă sau chiar fitil. Şi la final, categoria alte răspunsuri, care indică un potenţial creativ deosebit, menţionăm aici două utilizări, prima – unitate de măsură, iar cea de a doua… mai bine vă povestesc…

            Am făcut cunoştinţă şi prima impresie a fost aceea că am în faţă o persoană deosebită, o atingere moale, pufoasă, o privire catifelată,un bun simţ nemaipomenit,  impresie care a fost susţinută şi de felul diferit de a intra în contact cu ghemul de mohair, acesta a fost pipăit, mirosit, chiar gustat, ascultat şi privit din diferite perspective. Creionul aluneca pe hârtie, paginile erau date unele după altele, a trebuit să plec pentru scurt timp, când am revenit persoana nu mai era, dar pe măsuţă am găsit o carte „Planeta de aur – Aventurile lui Hendrik de Mol”.

            „Sfinte Mohair!”, „Sfântă Maşină de Cusut!”… am găsit nu numai lâna de aur ci şi andreaua de aur, citind, am intrat într-o lume pufoasă cu pajişti de pluş portocaliu, cu şosele de pluş albastru, cu poduri de pluş ce se arcuiesc peste râuri în care apa curge domol, am dat peste conace de pluş, peste o mulţime de jucării de pluş, am mâncat prăjituri din lână pură, am călătorit în spaţiu cu nave de pluş, am învins piraţi de pluş, am onorat invitaţia reginei Apollonia-Margareta, regină a Planetei de Pluş.

            Să nu vă aşteptaţi ca într-un univers aşa de pufos, răul să nu existe. El este reprezentat de Calavera, care doreşte să redea strălucirea de altădată a Imperiului de Lemn, el este obsedat de putere şi doreşte să fie recunoscut drept stăpân de către toate jucăriile, fie că sunt din lemn, metal, plastic, pluş, jucării roboţi. Pentru aceasta el are nevoie să afle cel mai bine păstrat secret din universul cunoscut, secret care se află în posesia bunicului Martinus, curatorul unui muzeu de jucării din Sippelstad, Olanda. Bunicul Martinus refuză să divulge secretul fapt pentru care este transformat într-un spărgător de nuci. Nepotul acestuia – Hendrik de Mol – va încerca să-l salveze pe bunic, dar va fi şi el transformat într-o cârtiţă de pluş - nomen est omen. Sub această înfăţişare el va duce o dublă bătălie, prima este aceea de a-l salva pe bunic şi implicit Planeta de Pluş, iar cea de a doua se va da cu fobia sa de spaţii deschise, căci el devine agorafobic din momentul dispariţiei misterioase a părinţilor săi.

            Hendrik, alături de prietenii săi, ursuleţul Berend, Hildegard, prietena sa umană, dar transformată şi ea în raţă de pluş, Wilhelmina, păpuşa lui Hildegard, Tao, un zmeu dragon care se va dovedi a avea un rol important în această poveste, trece printr-o mulţime de aventuri şi peripeţii… dar nu va spun nimic despre ele căci ghemul meu s-a micşorat, dar nu acelaşi lucru pot spune şi despre ghemul de mohair al lui K. J. Mecklenfeld, căci despre el este vorba deoarece ştiu că pregăteşte al doilea volum al acestei serii.

            Îmi place finalul cărţii deoarece aduce povestea cu picioarele pe pământ, dar nu o ancorează în realitatea unui proces terapeutic, îi dă voie să fie liberă, să zboare acolo unde imaginaţia este la ea acasă, într-un univers al jucăriilor de pluş.

Cartea care vă asigură intrarea în poveste poate fi cumpărată de aici.


Temă: Treziţi pluşul din voi!

Coperta I: VIKTORIJA SEMJONOVA
Coperta II: MATTIAS ADOLFSSON
Editură: carte tipărită pe cont propriu de către autor
ISBN 978-90-821844-0-2


vineri, 26 decembrie 2014

Domnul Bliss

             Am încercat în fel şi chip să deschid această carte, am întors-o pe toate părţile, am scuturat-o, am ciocănit-o, am suflat uşor peste ea… nimic, povestea sta ascunsă în căsuţa ei asemenea unui melc speriat. A, asta este! Îi voi cânta:

Poveste, povestioară
Scoate-ţi capul afară
Şi mă du în lumea ta
Hai poveste, nu mai sta!
Am să-ncalec pe o şa
Şi mă voi plimba aşa
Printre rânduri şi cuvinte
Şi promit să fiu cuminte.

            Şi am cântat şi bine am făcut căci povestea a început a-şi face simţită prezenţa sub forma unui început de pălărie verde, care se lungea peste măsura unei pălării obişnuite, astfel încât putem spune fără să greşim că avem de a face cu una din cele mai ţuguiate pălării din lume. De ar fi numai pălăria aceasta şi tot ar fi ceva, câte lucruri nu se pot ascunde într-o pălărie extrem de ţuguiată, de exemplu un Iepuraf… Nu ştiţi ce este acela, nu-i nimic, domnul Bliss care stă sub pălărie ne poate spune câte ceva despre el. A, nu ştiţi nici cine-i domnul Bliss, păi: este proprietarul pălăriei, este proprietarul unei case cu odăi foarte înalte, este proprietarul unei biciclete fără pedale deoarece foloseşte bicicleta doar la coborâre şi în curând, va fi proprietarul unei maşini galbene cu roţi roşii şi bineînţeles, stăpânul unui Iepuraf.
            Domnul Bliss este la volan şi se hotărăşte să facă o vizită fraţilor Dorkins, aşa că virează brusc la stânga intrând direct în domnul Day şi roaba acestuia plină cu varză… ţăndări e roaba, varză-i peste tot, iar domnul Day acuză dureri foarte mari. Domnul Bliss încarcă totul în maşină şi pleacă mai departe, căzând din lac în puţ căci distruge teleaga trasă de măgar şi încărcată până sus cu banane, a doamnei Knight… ţăndări e teleaga, babane-s peste tot, iar doamna Knight deja e lângă domnul Day. Cu maşina încărcată până la refuz (n.b. măgarul nu este în maşină – încă – este legat în spatele ei) toţi trei merg spre fraţii Dorkins.
            Şi de ar fi numai atât şi tot ar fi ceva, dar drumul trece printr-o pădure întunecată în care locuiesc trei urşi care vor face curat în maşină prin metoda tâlhăriei cinstite… şi dacă tot e loc acum în maşină, hai cu toţi la fraţii Dorkins.
            Şi de ar fi numai atât şi tot ar fi ceva, dar fraţii Dorkins locuiesc la poalele unui deal pe care maşina îl urcă încet (bucuria măgarului), dar îl coboară iute (nefericirea măgarului). Pe post de frână va fi un zid de cărămidă pe care toţi pasagerii îl vor trece pe deasupra, mai puţin măgarul care a făcut o tumbă în maşină. Fraţii Dorkins sunt la picnic în grădină şi se trezesc pe nepusă masă (nu apucaseră încă, se instalau) cu musafiri, pe care îi roagă ca de acum încolo să-şi facă intrarea în modul clasic, pe poartă, căci felul acesta inedit de intrare produce răsturnări de situaţii, acum toţi fiind în cu totul alte poziţii decât cele fireşti şi unde mai pui că s-a răsturnat şi supa.
            Şi de ar fi numai atât şi tot ar fi ceva, dar mai este cale lungă până să apuce lucrurile să se liniştească, nu vă povestesc nimic despre isprava urşilor în grădina fraţilor Dorkins, despre petrecerea de la casa urşilor sau despre cum ajunge domnul Bliss dator vândul şi căutat de poliţie sau despre cum îl salvează Iepuraful pe domnul Bliss… nici un cuvânt în plus, căci aşa este şi povestea aceasta, o poveste simplă, curată, limpede cristal… poveste de dragul poveştii.

Temă: Care este ingredientul care face ca o zi rutinieră să devină una de poveste?

Autor: J.R.R. TOLKIEN (3 ianuarie 1892 Bloemfontein, Africa de Sud – 2 septembrie 1973, Anglia)
Ilustraţii: J.R.R. TOLKIEN
Traducere: DIANA LUPU
Titlu original: Mr. Bliss (~ 1930)
Editura: Rao

ISBN: 978-973-103-344-0

miercuri, 5 februarie 2014

Poveşti 1, 2, 3, 4

            Aş fi absurd dacă m-ar apuca nevoia de a povesti despre frumuseţea acestor patru poveşti, dar ce? parcă nevoia te întreabă dacă îţi este momentul potrivit pentru a-şi iţi sprâncenele… nu-mi rămâne decât să negociez. Uite, cadrul poveştilor este unul fix, Josette, o fetiţă care este deja mare acum, are treizeci şi trei de luni, ciocăne dimineaţa în uşa de la dormitorul părinţilor… eh, metehne de copil !
            Cel mai simplu ar fi să considerăm acest fapt ca ţinând de o nevoie a oricărui copil de a-şi regăsi părinţii după o noapte petrecută departe – în dormitorul propriu – de ei. Dar este mai mult decât atât, este punctul de plecare într-o călătorie… creator de lumi este tatăl. O, şi ce-ar mai vrea să doarmă şi tatăl, căci nopţile albe se cer recuperate… de somn nu mai poate fi vorba căci micuţa Josette cere cu insistenţă o poveste… măcar mă-sa să mai doarmă un pic, deci mobilizare! Sigur, nu toţi taţii au această propensiune către sacrificiu, dar aci este vorba de o relaţie deosebită între tată şi fiică, nevoia copilului de a-şi regăsi părinţii îşi găseşte reflectarea fidelă şi în adultul care are nevoie de a-şi şti copilul… fericit.

            Copiii îndrăgesc adulţii cărora nu le este teamă să-şi împrumute vocea jucăriilor, care se dedau jocului într-atât încât imaginează scene, decoruri şi inventează pe loc replici provocatoare. Adultul care se joacă este îndrăgit de copil deoarece el este plin de surprize, relaţia care se stabileşte între jucării este una vie, dinamică, nu mai este doar copilul cel care imaginează şi întrebarea şi răspunsul.

            Cârligul acestor poveşti va prinde în primul rând astfel de familii, altfel rişti să te trezeşti scos din apele tale şi să te usuci pe mal storcându-ţi mintea după ceva sensuri concrete. Sigur, ca adult bine ancorat în realitate tendinţa este de a prinde tu ceva, nu de a te lăsa prins, dar uită pentru un drum de 106 pagini realitatea şi nevoia de a o controla. Urcă-te alături de Josette în avion şi… avionul de înalţă, vrrr, se înalţă, vrrr…, învaţă cu ea că lampa nu e lampă, că telefonul este brânză şi că atunci când laşi uşa deschisă de fapt tu nu închizi peretele.

            Realitatea este pentru copil o lume care se construieşte treptat pe măsură întăririi corespondenţei dintre cuvânt şi obiect. La un moment dat copilul va duce fără să ezite mâna la nas atunci când adultul îi va cere să-i arate nasul, la fel va recunoaşte şi pisica, şi câinele, şi scaunul, îl va deosebi pe bunica de bunicul… provocarea cea mare consta în stabilirea corespondenţei dintre cuvânt şi trăiri, acestea nu prea au contururi fixe şi mai au şi prostul obicei de a se lăsa descrise diferit de persoane diferite sau chiar de aceeaşi persoană în momente de timp diferite, dar asta e ceva ce se perfecţionează cu timpul. Corespondenţa dintre cuvânt şi obiect nu se poate perfecţiona, ea este un dat ce trebuie însuşit ca atare, asta până într-o dimineaţă în care tatăl Josettei se hotărăşte s-o înveţe sensul corect al cuvintelor…”scaunul e o fereastră. Fereastra e un stilou. Perna e pâine. Pâinea e covoraşul de lângă pat. Picioarele sunt urechile. Braţele sunt picioarele. Capul e funduleţul. Funduleţul e capul. Ochii sunt degetele. Degetele sunt ochii.” Pot fi socotit orb dacă îmi folosesc degetele ca să citesc, pot fi socotit indiscret dacă îmi folosesc ochii la pipăit; pot fi socotit naiv dacă gândesc cu funduleţul, pot fi socotit nesimţit dacă excretez prin cap; pot fi socotit infirm dacă merg în mâini; dacă nu aud în picioare asta nu se datorează unor dopuri ci faptului că nu pot să mă aplec; rulează-mi un sandviş te rog; ce pernă pufoasă, taie-mi o felie te rog; acum ştiu de unde au copiii petele albastre pe degete, sunt murdari de cer… clar e o fereastră pentru cei care se ocupă cu examenul coproparazitologic, câte nu văd acolo.

            Amintire: pe covor, trenuleţul de lemn face gară când la mine, când la tine, uite aşa-i un du-te-vino neîncetat până când trenuleţul a deraiat…

                         - …ca pantalonii?

Temă: Croiţi un îndemn în limba pantofilor.





Autor: EUGÈNE IONESCO (26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris)
Copertă şi ilustraţii: ETIENNE DELESSERT
Titlu original: Contes 1, 2, 3, 4
Traducere: VLAD RUSSO
Editura: ART
ISBN 978-973-88987-3-8