marți, 18 februarie 2014

Azor cel verde

            Un scriitor de reportaje la ziar şi un croitor se aseamănă foarte mult şi unul şi altul lucrează cu materiale, şi unul şi altul fac decupaje în aceste materiale, şi unul şi altul au legătură cu tiparul, şi unuia şi altuia le rămân ştraifuri după ce decupajele sunt realizate, şi unul şi altul sunt cenzuraţi. Ce se întâmplă cu aceste bucăţele de material care cad pentru a reda tiparului piesa potrivită, în cazul croitorului, acesta le poate păstra pentru viitoare momente în care va fi necesară peticirea. În cazul reporterului lucrurile trebuie înţelese în context, ceea ce cade la montaj nu reprezintă de fiecare dată voinţa proprie, ci este impus din exterior, de o cerere care de multe ori nu are legătură cu realitatea investigată, rămân în felul acesta pe dinafară bucăţi care ar da un altfel de suflu reportajului.

            Îmi pare că acest volum, care în 1972 primeşte premiul Cutezătorii, la categoria literatură pentru copii, este construit în mare parte din astfel de piese care nu şi-au găsit locul în reportajul de la ziar. Dintr-un motiv sau altul la montaj au căzut sentimentele şi au rămas doar realizările măreţe ale acelor vremuri în care se clădea socialismul. Printre excavatoare, buldozere şi alte utilaje care duruie şi scormonesc pământul, viaţa propune actorilor ei momente în care să-şi exerseze calităţile de oameni.

            Azor cel verde este o bucată ce a căzut dintr-un reportaj despre construirea noilor locuinţe la bloc. Un câine de pripas, rămas fără adăpost, probabil după demolările excesive, încearcă să-şi găsească un loc în noua orânduială pe verticală. Într-un prim moment adopţia este semnată de copiii din jurul blocului, care nu se pot hotărî asupra numelui, ba Mâncătorul de furnici, ba Cap galben, ba Năpârlilă, numai Rici l-a văzut verde şi pentru a face mai vizibilă această observaţie veni glonţ din casă cu acuarelele lui. Câinele fu luat prin surprindere de această iniţiativă, fapt pentru care reacţionă zgâriindu-l uşor pe Rici. Adulţii se agită, dar încetul cu încetul îl acceptă, ba chiar pornesc o cruciadă împotriva lucrătorilor de la gaze când aceştia ridică cutia în care îşi făcuse culcuş căţelul, cu căţel cu tot bineînţeles…

            Mai sunt câteva bucăţi a căror acţiune se desfăşoară tot prin împrejurul blocurilor nou construite. Copiii îşi pot aduce şi ei aportul, pe potriva puterilor lor şi mai ales în cadrul jocului, căci nici un adult nu va pune lopata în mâna copiilor şi le va cere să niveleze un mal de pământ. Dar dacă din întâmplare în acest mal este găsit un glonţ, o întreagă istorie se ţese în capul lui Topică şi împreună cu Dana şi Nana vor încerca să dezlege misterul acestui glonţ…”adevărul e că Nana, Dana şi Topică descopereau alt mal, total diferit decât cel în care găsiseră glonţul. Poate nici nu mai era cel vechi. Parcă poţi să ştii… Cât despre glonţ, trebuie să vă spun că povestea asta a rămas în suspensie şi nu mai am cum s-o înfăţişez aici.”

            În vremurile acelea reportajele se făceau pe câmpul de sonde, pe şantierul naval, în minele de cărbune şi de fiecare dată un copil visează să devină adult îmbrăcat în salopetă; visează să-i facă bunicului cel mai frumos cadou, chiar cu preţul renunţării la un timbru valoros pentru bunicul, mare dilemă căci tocmai în aceea zi, bunicul doreşte să vadă clasorul; visează să nu se facă de râs în faţa colegilor, atunci când va vorbi de tatăl său, care are un semn urât pe faţă, el nu are de unde să ştie cuvintele potrivite, îi explică profesorul că acesta este un semn al curajului, ca atare nu poate fi vorba de un semn care urâţeşte.

            Şi mai sunt câteva bucăţi care nu au legătură cu reportajele, sunt amintiri despre o inundaţie, despre o zi de vară şi despre o scaldă, e ceva tensiune în povestea asta Într-o vara, pluta, care nu este consumată într-un final tare, e poate o mână divină care vrea ca toţi copiii să se întoarcă în ziua aceea acasă şi de aceea îi ocroteşte. Din păcate nu acelaşi lucru se întâmplă în Anotimpurile s-au amestecat fantastic în care doar o plăcuţă va aminti peste ani de joaca unor copiii şi de nişte adulţi neîndemânatici…

Temă: Explicaţi succint necesitatea unei jertfe pe altarul noului.



Autor: ILIE TĂNĂSACHE (29 aprilie 1931, comuna Independenţa, jud. Galaţi)
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Editura: Junimea
Redactor: VICTOR LEAHU
Tehnoredactor: CONST. FLOREA

Apărut 1972. Format 70x100/16. Coli de tipar 6
Editura JUNIMEA Iaşi
Palatul Culturii
România





miercuri, 5 februarie 2014

Poveşti 1, 2, 3, 4

            Aş fi absurd dacă m-ar apuca nevoia de a povesti despre frumuseţea acestor patru poveşti, dar ce? parcă nevoia te întreabă dacă îţi este momentul potrivit pentru a-şi iţi sprâncenele… nu-mi rămâne decât să negociez. Uite, cadrul poveştilor este unul fix, Josette, o fetiţă care este deja mare acum, are treizeci şi trei de luni, ciocăne dimineaţa în uşa de la dormitorul părinţilor… eh, metehne de copil !
            Cel mai simplu ar fi să considerăm acest fapt ca ţinând de o nevoie a oricărui copil de a-şi regăsi părinţii după o noapte petrecută departe – în dormitorul propriu – de ei. Dar este mai mult decât atât, este punctul de plecare într-o călătorie… creator de lumi este tatăl. O, şi ce-ar mai vrea să doarmă şi tatăl, căci nopţile albe se cer recuperate… de somn nu mai poate fi vorba căci micuţa Josette cere cu insistenţă o poveste… măcar mă-sa să mai doarmă un pic, deci mobilizare! Sigur, nu toţi taţii au această propensiune către sacrificiu, dar aci este vorba de o relaţie deosebită între tată şi fiică, nevoia copilului de a-şi regăsi părinţii îşi găseşte reflectarea fidelă şi în adultul care are nevoie de a-şi şti copilul… fericit.

            Copiii îndrăgesc adulţii cărora nu le este teamă să-şi împrumute vocea jucăriilor, care se dedau jocului într-atât încât imaginează scene, decoruri şi inventează pe loc replici provocatoare. Adultul care se joacă este îndrăgit de copil deoarece el este plin de surprize, relaţia care se stabileşte între jucării este una vie, dinamică, nu mai este doar copilul cel care imaginează şi întrebarea şi răspunsul.

            Cârligul acestor poveşti va prinde în primul rând astfel de familii, altfel rişti să te trezeşti scos din apele tale şi să te usuci pe mal storcându-ţi mintea după ceva sensuri concrete. Sigur, ca adult bine ancorat în realitate tendinţa este de a prinde tu ceva, nu de a te lăsa prins, dar uită pentru un drum de 106 pagini realitatea şi nevoia de a o controla. Urcă-te alături de Josette în avion şi… avionul de înalţă, vrrr, se înalţă, vrrr…, învaţă cu ea că lampa nu e lampă, că telefonul este brânză şi că atunci când laşi uşa deschisă de fapt tu nu închizi peretele.

            Realitatea este pentru copil o lume care se construieşte treptat pe măsură întăririi corespondenţei dintre cuvânt şi obiect. La un moment dat copilul va duce fără să ezite mâna la nas atunci când adultul îi va cere să-i arate nasul, la fel va recunoaşte şi pisica, şi câinele, şi scaunul, îl va deosebi pe bunica de bunicul… provocarea cea mare consta în stabilirea corespondenţei dintre cuvânt şi trăiri, acestea nu prea au contururi fixe şi mai au şi prostul obicei de a se lăsa descrise diferit de persoane diferite sau chiar de aceeaşi persoană în momente de timp diferite, dar asta e ceva ce se perfecţionează cu timpul. Corespondenţa dintre cuvânt şi obiect nu se poate perfecţiona, ea este un dat ce trebuie însuşit ca atare, asta până într-o dimineaţă în care tatăl Josettei se hotărăşte s-o înveţe sensul corect al cuvintelor…”scaunul e o fereastră. Fereastra e un stilou. Perna e pâine. Pâinea e covoraşul de lângă pat. Picioarele sunt urechile. Braţele sunt picioarele. Capul e funduleţul. Funduleţul e capul. Ochii sunt degetele. Degetele sunt ochii.” Pot fi socotit orb dacă îmi folosesc degetele ca să citesc, pot fi socotit indiscret dacă îmi folosesc ochii la pipăit; pot fi socotit naiv dacă gândesc cu funduleţul, pot fi socotit nesimţit dacă excretez prin cap; pot fi socotit infirm dacă merg în mâini; dacă nu aud în picioare asta nu se datorează unor dopuri ci faptului că nu pot să mă aplec; rulează-mi un sandviş te rog; ce pernă pufoasă, taie-mi o felie te rog; acum ştiu de unde au copiii petele albastre pe degete, sunt murdari de cer… clar e o fereastră pentru cei care se ocupă cu examenul coproparazitologic, câte nu văd acolo.

            Amintire: pe covor, trenuleţul de lemn face gară când la mine, când la tine, uite aşa-i un du-te-vino neîncetat până când trenuleţul a deraiat…

                         - …ca pantalonii?

Temă: Croiţi un îndemn în limba pantofilor.





Autor: EUGÈNE IONESCO (26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris)
Copertă şi ilustraţii: ETIENNE DELESSERT
Titlu original: Contes 1, 2, 3, 4
Traducere: VLAD RUSSO
Editura: ART
ISBN 978-973-88987-3-8