luni, 17 iunie 2013

Racheta Albă

            Timpul a trecut asemeni vântului stârnit din senin care te ia pe sus de pe planeta copilăriei şi te trânteşte dintr-o dată, puterile-i sunt secătuite, nu mai poate duce în spinare un om mare. După această trezire bruscă, oamenii mari îşi fac mâna streaşină la ochi şi se uită care înainte, care înapoi... bine, mai sunt şi unii care se uită la televizor. Dacă acum la televizor sunt multe lucruri la care te poţi uita, atunci – prin 1980 – erau aşa de puţine. Ţin minte serialul Racheta Albă, ţin minte duminica dimineaţă, ţin minte bucuria aventurilor care începeau cu un cântec al cărui refren mă urmăreşte de vreo câteva zile. Căci sunt vreo câteva zile de când am terminat de citit – pentru prima dată – cartea care a stat la baza filmului. Am văzut că părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte filmul, bine că nu vreau să vorbesc despre el, eu despre carte vreau să scriu câte ceva.
            Racheta Albă de Ludovic Roman îmi pare a fi genul de carte care cere vârsta potrivită pentru a fi citită, nici mai devreme, rişti să nu-ţi placă, nici prea târziu, rişti s-o găseşti neverosimilă în destul de multe aspecte. Aşadar, dacă ai 12 ani, eşti băiat şi vacanţa mare a început de vreo trei saptămâni, este timpul aventurii. Eu am trecut peste provocarea creată de momentul nepotrivit citind repede şi imaginându-mi o căruţă plină cu trifoi proaspăt cosit  în care stau pe spate şi privesc joaca mirosului cu norii pufoşi ce se aleargă pe albastrul cerului propunându-mi aventuri interpretative.
            Aventura povestită este cuprinsă între prologul şi epilogul cărţii. În prolog ni se spune că Viorel, un băieţel de 12 ani a lipsit o săptămână de la şcoală, este săptămâna de dinaintea vacanţei mari, când ştim cu toţii că nu prea se face şcoală, deci nu putem vorbi de o pierdere majoră. În epilog, Viorel are aproape 13 ani, iarna a venit, la uşă ciocăne prima iubire... nimic nu mai poate sta în calea strângerii de mână. Corpul cărţii, care poate fi interpretat în partea sa de început ca o explicaţie dată de Viorel chiulului de o săptămână, se sprijină pe două coloane. Prima este transmiterea de informaţii de ordin ştiinţific, aici reprezentantul este un bătrânel simpatic, pe nume Axinte, dar nu numai. Cea de a doua coloană este acţiunea de demascare a unui grup de răfăcători, care urmăreşte să intre în posesia unei comori dacice şi îi are ca reprezentanţi pe Viorel şi Dan, care îşi vor găsi colaboratori în echipajul Rachetei Albe. Racheta Albă este o clădire abandonată – probabil un turn de apă – pe care un grup de copii pasionaţi de astronautică au transformat-o într-un adevărat laborator, aici ştiinţa este la ea acasă, iată-l pe Codrin explicând cum produc energia necesară tuturor instalaţiilor existente...”între două foi bune conducătoare de electricitate, dintre care una este de zinc şi joacă rolul unui anod consumabil, se află o coală de hârtie sugativă obişnuită, îmbibată cu grafit şi cu un depolarizant... dacă aţi auzit de persulfatul de potasiu.” Replica lui Dan restabileşte echilibrul dizolvat şi pulverizat al cititorului, căci întreabă despre ce fel de persiflat este vorba. Georgiana, Nicolo, Codrin, Stejara împreună cu Viorel şi Dan, toţi radioamatori încercaţi vor încerca şi vor reuşi la capătul unor investigaţii detectiviste să descifreze enigma mesajelor emise constant pe o anumită lungime de undă. La capătul acestor investigaţii nu numai că se vor putea lăuda cu descoperirea comorii, dar şi cu realizări inginereşti de mare precizie, cum ar fi arcocicleta (bicicleta cu arc), ştergătorul mecanic, procesul agrotehnic de aplicare a îngrăşămintelor chimice direct pe seminţe şi câteva idei care implică folosirea laserelor. Toate acesta sunt catalizate de moş Axinte, un bătrânel multilateral dezvoltat, nu sunt răutăcios, omul chiar aşa este. Totuşi, toate aceste calităţi nu-l vor salva de suspiciunile tinerilor detectivi, va fi bănuit, va fi testat, va fi aproape scalpat, barba-i va fi bine scărmănată, va fi legat şi chestionat căci prea de multe ori pare a fi piesa lipsă dintr-un puzzle căruia îi lipseşte imaginea de control. Moşul fiind hâtru intră în jocul copiilor, ba chiar îi provoacă, stimulându-le în felul acesta imaginaţia şi va profita de ocazie pentru a oferi informaţii, care pe să le deschidă copiilor apetitul pentru ştiinţă. M-am gandit pentru o clipă ca numele Axinte nu este ales întâmplător, eu îl asociam cu ax, cuvânt care vine din latinescul axis – axa imaginară în jurul căreia se mişcă totul, se pare ca numele vine pe filiera grecească auxano – a se înmulţi, a se înălţa, mă rog, nu poţi avea de fiecare dreptate.
            Norii se schimbă la înfăţişare, căruţa se hurducă, calul ştie drumul către casă şi nu-i pasă că la început am fost copil, pe drum tânăr, iar când ajungem sunt bătrân... Lucian Blaga, Trei feţe. Partea cu iubirea vă las să o descoperiţi pe cont propriu... nu va spun pe cine îndrăgeşte Viorel, poate lucrurile sunt mai clare în continuarea acestei cărţi, care se numeşte Stejara.

Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în anul 1975.

Temă: Fiţi din nou copil.

Autor: LUDOVIC ROMAN (31 mai 1935, Sighetul Marmaţiei – 27 decembrie 1993, Bucureşti)
Copertă:
Editură: Ion Creangă



Lector GH. ZARAFU
Tehnoredactor ŞTEFANIA MIHAI
Bun de tipar 27.IV.1980. Apărut 1980
Coli de tipar 21.










sâmbătă, 8 iunie 2013

Întâmplări cu Alexandra

            Pritocesc de ceva vreme un gând, încerc să-mi dau seama ce anume susţine un demers de tip jurnal de familie. Ce nevoie împinge mâna să încondeieze foaia de hârtie cu întâmplări, pozne, ziceri şi alte tipuri de fapte, pe care de cele mai multe ori le trecem în uitare destul de repede. Nu, nu poate fi vorba de limita memoriei noastre căci înregistrarea nu se face în totalitate, se operează o selecţie, sunt astfel reţinute doar un anumit soi de fapte care au o naturaleţe aparte, cărora le este presupusă o putere aparte asupra adultului viitor. Cert este că această nevoie a existat şi înainte de era internetului, dar a fost facilitată (în satisfacerea ei) de apariţia unor produse specifice cum ar fi forumul sau blogul. Dacă pe forumuri ne întâlnim cu un tip de competitivitate de genul stai să vezi ce a făcut al meu, blogul este aplecat spre poveste, la fel şi cartea.
            Energia acestei activităţi de povestire poate fi furnizată de plăcerea de a retrăi anumite evenimente odată cu recitirea lor, mai putem avea în vedere şi o tendinţă de atenuare a sentimentelor de vină care se conjugă cu o înlesnire a receptării căci povestea nu face altceva decât să (re)deschidă un moment trecut, făcându-l accesibil înţelegerii prezente, cu alte cuvinte putem să ne explicăm un comportament întreprins sau o atitudine avută faţă de un anumit lucru… şi putem vorbi şi de sclipiri care sintetizează fără efort o realitate, devenind în felul acesta mici perle de înţelepciune.
            Copiii sunt plini de poveşti, reacţiile, răspunsurile, întrebările lor merită uneori păstrate sub formă de poveste deoarece această spontaneitate, curiozitate curată, libertate în asociere se estompează sub presiunea regulilor sociale, care se cer integrate odată cu înaintarea în vârstă... era odată un tată care se juca cu fiică-sa şi cu un trenuleţ de lemn, trenuleţ nărăvaş care a deraiat, punându-l pe tată să explice de ce trenul a făcut ca pantalonii! Na de explică tu că trenul a deraiat şi pantalonii sunt de reiat, când pentru copil este important timpul de joacă petrecut cu tatăl său. Sunt astfel de momente în cartea aceasta pline de savoare, de duioşie, de candoare. Atunci când vezi ca universul tatălui renunţă la preocupările sale pentru a întâlni universul fetiţei Alexandra, te gândeşti că deşi va încăpea pe mâna lu` ta-su, această mână va fi blândă şi gata oricând să ofere ajutor, ba mai mult, se lasă pe mâna Alexandrei, ca în povestea În „aier” liber, în care tatăl se pregăteşte pentru o partidă de pescuit şi Alexandra îl bârâie insistent când la o ureche, când la cealaltă să nu o lase acasă, s-o ia şi pe ea, poate chiar ea să se ocupe de tot, pachetele cu mâncare, apa minerală, totul, să nu ai nici o grijă repetă Alexandra cu importanţă. După gălăgie şi linişte pe baltă, după căţei care hăpăie mămăliga de nadă, după plecarea undiţei în larg trasă de vreun biban viguros, gâtul se usucă şi aşa rămâne căci în sacoşă „era cu aproximaţie cam asta: una coardă cu mânere roz, un borcan cu gem de căpşune, un borcan cu dulceaţă de vişine, o minge dezumflată, o pungă cu 4 (patru) roşii storcite, 2 (două) felii de chec învelite în foiţă albă.” Nu există resentiment, există doar o colecţie de amintiri frumoase, cu atât mai mult cu cât se pare că multe din întâmplări chiar s-au petrecut în realitate. E ca atunci când te duci în concediu şi ţi se întâmplă lucruri sâcâitoare, dar după un timp constaţi că tocmai aceste lucruri au făcut concediul de neuitat. Să montezi un cort cu două dormitoare, cu spaţiu pentru bagaje, cu bucătărie, cu prelată suplimentară, pe care dacă o întinzi obţii aşa un fel de hol, care poate fi, după dorinţă garaj sau sală de dans… nu-i uşor, cu atât mai mult dacă sunt sustrase pe furiş vreo două piese bune de a îndeplini diferite roluri în joaca copiilor.  Cum nu-i uşor nici să rezolvi probleme complicate, în care ciorile şi copacii nu sunt niciodată suficienţi şi oricum s-ar aşeza păsările în copac, constaţi că şi tu eşti în pom. Povestea asta O problemă…complicată îmi aduce de un teatru radiofonic „Tema pentru acasă” de Mile Poposki… savuroasă bucată.

            Pentru cei care n-au chef de citit, dar vor ceva curat şi simplu le spun că s-a făcut şi un film după această carte, film care poate fi văzut pe net fără prea mari dificultăţi, în film rolul tatălui este jucat de Mircea Diaconu, iar Alexandra este jucată chiar de fiica acestuia Ana Diaconu.
            Cartea a fost reeditată de curând de Alexandra şi mama acesteia, ca un cadou pentru domnul Alexandru Chiriacescu.

Temă: Ce aţi lăsa pe mai târziu pentru ca acum să treceţi valvârtej printr-o grămadă de frunze?

Autor: ALEXANDRU CHIRIACESCU
Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA RUSU
Editura: Ion Creangă

Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor: AURICA IORDACHE
Bun de tipar: 21.XI.1986
Apărut: 1987. Coli de tipar: 7