luni, 23 decembrie 2013

Unde fugim de-acasă?

            Dacă vrei să scrii despre această carte ai obligaţia mortală să faci o figură frumoasă… fapt pentru care dau iama în trusa de geometrie şi înfig vârful compasului într-o hârtie, vârful creionului parcurge încet spaţiul discret al hârtiei încleiate cu aracet. Umplu filele unui caiet şi îmi dau seama că figura frumoasă… n-ar trebui să fie chiar aşa pătrăţoasă.

            Cu resurse din plin aş cere un mic ajutor divin să descopăr figura frumoasă fără de chin, dar divinul e prea ocupat şi iată că am apelat la un doctor specialist în tăiat. Acum sunt înconjurat de figuri frumos tăiate, sculptat… sunt pe deplin înamorat. Dar vai, ce complicat când toată lumea-i frumoasă la cap şi nu mai avem substanţă de contrastat.

            Bunica mă vede-ncruntat şi-mi zice că-mi trage un tiv căci prea sunt emotiv. Mă sfătuieşte uşor s-o las mai domol, figura frumoasă e-ncântarea când vede mirarea cum înfloreşte uşor, un zâmbet pe faţă tuturor. Sar în sus de bucurie, eu de bunică sunt salvat, căci am găsit, vorbesc la figurat „şi prin asociaţie de idei” la figurativ dacă vrei…

            Rezişti cu greu atunci când citeşti Marin Sorescu să nu te joci şi tu de-a cuvintele… aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti, reţeta este simplă, ingredientul este ceva mai dificil de găsit…”şi, în continuare, ce să faci fără mirare?”

            Nu ne rămâne decât să trăim opac, să nu reflectăm nici o rază de soare, să nu ne bucurăm când vedem cafeniul unei castane, să nu facem cadou nici unei veveriţe, să spunem la revedere, fără să ne-o dorim, adică să facem toate lucrurile pe care le facem fără să ne oprim… mirarea ar putea fi începutul unei analize corecte a realităţii.

            Cartea are un ritm încântător, sonor chiar, cuvintele citite sunt asemenea unor clopoţei atinşi de zefir, sunetele se caută unele pe altele şi te trezeşti în calitate de meloman, nu de cititor, sensul poveştii este asemenea unui insight, care te luminează brusc. Această lumină a fost comparată cu un foc de artificii, frumos, feeric dar irepetabil, odată efectul produs s-a şi consumat, adevărat… dar cât înseamnă o urmă de lumină atunci când cunoaştem lucrurile pe pipăite sau mai rău din auzite.

            „Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe mine, de exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să mă duc la serviciu, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou, ori moare până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are în socoteala lui, bineînţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care la fiecare adunare îi ies. Eu simt de departe, dar nu mă doare această numărătoare. Numai bătrânii se vaietă îngrozitor, când li se adună câte-o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă pe câte unul din voi, vreun pici, să strige pentru ei: „sunt aici”. (Unu şi cu celelalte numere)
            „ În prima jumătate a pieţei, toată lumea întreabă, şi în cealaltă toată lumea răspunde.” (În clocotul pieţii)
            „Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea  s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie.” (Căutăm o frunză)

            Cuvintele capătă sensuri surprinzătoare atunci când sunt puse în contextele potrivite, înţelegerea funcţionează ca o prismă şi oferă gândirii curcubeie scânteietoare la capătul cărora spiriduşii te îmbie să te înfrupţi dintr-o comoară adânc înfundată. Trebuie să precizăm că reuşita este influenţată de vârstă – măcar ca vârsta aduce cu sine o mulţime de experienţe – astfel încât această carte nu este chiar pentru copiii mici, lor nu le este accesibil umorul produs prin cuvintele cu dublu sens… insightul nu poate fi explicat, nu mă credeţi, foarte bine, încercaţi să explicaţi un foc de artificii unui copil.


Temă: Priviţi în palmă ca într-o oglindă, ce vă miră cel mai tare?



Autor: MARIN SORESCU (29 februarie 1936, Bulzeşti, jud. Dolj – 8 decembrie 1996, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: SABIN BĂLAŞA
Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS
Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU
Dat la cules 30.05.1966. Bun de tipar 10.11.1966. Apărut 1966
Comanda 7199. Tiraj 40140. Broşate 35100+legate 5040. Hârtie
offset A de 100g/m2, 700x1000/16. Coli editoriale 5,40. Coli de
tipar 5,25. A.T. 12656. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93








joi, 5 decembrie 2013

Hronicul şi cântecul vârstelor

            Citeam la un moment dat un articol în care se spunea că plăcerea de a citi biografii poate fi interpretată ca un act de canibalism sublimat… e, câte nu scornesc psihanalişti. Şi parcă totuşi o urmă de adevăr s-ar întrezări în afirmaţia aceasta, să ne gândim pentru o clipă la oamenii primitivi care aveau credinţa că puteau dobândi puterea animalului ucis mâncând diferite părţi din acesta. La fel se întâmplă şi în cazul biografiilor citite, căci pătrunzând în pielea omului ce a fost aievea cândva, trăim impresia că putem face şi noi lucruri asemănătoare, ba uneori ducem impresia pe tărâmul încercărilor cu rezultate palpabile… moment în care ne dăm seama că doar unul a fost H. C. Andresen, M. Gorki, I. Creangă sau în cazul de faţă Lucian Blaga.

            Fiecare din noi a avut o copilărie, dar dacă acum am fi invitaţi să o povestim ne-am opri la generalităţi, nu am trece proba concretului, poate cel mult am fi în stare să amintim câteva episoade care s-au sedimentat mai mult prin repetarea lor în decursul anilor, cu ocazia diferitelor aduceri aminte, prilejuite de evenimente având un caracter de reuniune familială. Întrebarea (im)pertinentă este cea care face referire la procente… cât la sută din ce povestesc îmi aparţine mie şi cât este însuşit din spusele altora?

            Prezenţa unei memorii prodigioase nu este suficientă pentru a asigura expunerea reuşită a trecutului, este ca şi cum ne-am afla în faţa unui cufăr plin cu poveşti dar nu avem cheia pentru a-l deschide şi a-i sălta capacul… suntem în situaţia de a povesti despre exteriorul cufărului.

            În cazul de faţă cheia o reprezintă cuvântul, el este cel care deschide, care oferă înţelegerii, combustibilul necesar creării de sensuri. Într-o autobiografie cuvântul poate fi folosit pentru caracterul său cathartic, se creează un spaţiu confesional, unde amintirile sunt discutate pentru a putea fi integrate cu uşurinţă, folosind un termen la modă, avem de a face cu dezvoltarea personală.

            Îmi pare că Lucian Blaga nu face lucrul acesta, el foloseşte cuvântul pentru a crea o lume în care se poate „evada fără paşi”, cuvântul nu exorcizează, nu arată cu degetul, nu încondeiază, el clădeşte fonem cu fonem, silabă cu silabă, un spaţiu în care te poţi plimba aievea… alegi tu lucrurile asupra cărora te concentrezi. Bineînţeles că se poate discuta despre natura selectivă a prezentării, dar să nu uităm că cele mai reuşite poveşti nu explică cititorului totul până la ultimul detaliu, nu-i răpeşte acestuia plăcerea efortului intelectual.

            Cuvântul ca mijloc ce vehiculează sensuri a fost pentru Lucian Blaga o redută ce s-a cerut asediată îndelung, înainte de a se preda…”începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului […] muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţile condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi […] Totuşi împlineam aproape patru ani – şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt.”

            Pentru Lucian Blaga cuvântul este un instrument şi până nu va aprofunda temeinic (aşa cum de altfel a făcut cu toate lucrurile care i-au plăcut) prospectul de utilizare, nu-l va folosi, el îşi va surprinde tatăl cu o construcţie verbală în care cuvântul încaltea ce nu era uzual prin sat, este folosit pertinent.

            Încântător, la finele acestei lecturi şi cu oareşce „veleităţi de atitudine” te surprinzi spunând că l-ai înţeles pe Lucian Blaga…


            Temă: Enunţaţi cinci criterii, pe baza cărora putem aprecia copilăria.

Autor: LUCIAN BLAGA (9 mai 1895 Lancrăm, jud. Alba – 6 mai 1961, Cluj)
Copertă: -
Editură: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: AURICA IORDACHE
Bun de tipar: 18.VI.1984
Apărut 1984. Coli de tipar 10



            

miercuri, 4 decembrie 2013

Cirese de mai (3)

            Cu uşurinţă putem număra până la 10  folosind degetele de la ambele mâini, orice copil reuşeşte acest tur de forţă. Cum facem să ajungem la 11 folosind o singură dată fiecare deget al celor două mâini, demonstrând în felul acesta că deşi numărăm 10 degete ele sunt totuşi 11… ei, asta da! tur de forţă.

            La finele turului aşteaptă trofeul.

duminică, 24 noiembrie 2013

Pricoliciul Alandala

       Această carte poate fi câştigată aici
     
      Eu nu am ştiut ce este acela un pricolici, deşi se pare că o viaţă întreagă de şcolar l-am găzduit la mine în dulap. Este un spiriduş, un duh buclucaş pus pe şotii, care-i face pe copii să nu îşi găsească cu uşurinţă lucrurile de care au nevoie. Amestecă aşa de tare lucrurile încât te trezeşti în ora de română cu caietul de istorie, iar cartea pe care trebuia s-o duci la bibliotecă astăzi, ia-o de unde nu-i, e pusă într-un loc pe care doar pricoliciul îl ştie. Deşurubează în taină capacul călimării cu cerneală şi când vrei să-ţi faci plinul, faci ditamai pata pe covor…consumi toate plicurile cu Pic în speranţa că vei remedia situaţia şi nu faci decât să extinzi teritoriul cucerit de cerneală. E drept, acum nu se mai vede albastrul acela intens, dar nici covorul nu mai are verdele de altădată.

            Să vedeţi câte i s-au întâmplat şi Cătălinei, de se minunau toţi cei din jur cum o fetiţă aşa de mică şi drăgălaşă poate avea aşa de multe şi mari necazuri. Doar pisica cu ochii ei ageri l-a dibuit pe pricolici şi a insistat să-i dea o lăbuţă de ajutor, dar când a sărit după spiriduş acesta s-a ascuns după călimară şi urmarea se scurge într-un mic pârâiaş albastru… uite d-aia e bine să aibă şcolarul o pisică prin apropiere. Nu-i vorbă, e bun şi un căţel, dar acesta este specializat pe ronţăitul temelor.

            Şi cum orice naş îşi are naşul aşa şi pricoliciul Alandala şi-l găseşte pe al său. Acesta este mama Cătălinei, care îi şopteşte fiicei sale la ureche un secret… şi să-l vezi pe pricolici cum fuge înnebunit de sub cărţile răvăşite sub maldărul de haine de sub pat şi de aici în ciorapul atârnat şi de aici în buzunarul şorţuleţului pătat şi de aici, supărat cu mâna streaşină la ochi, pleacă cu mers apăsat în căutarea unui loc mai puţin ordonat.

            Copiii au tendinţa naturală de a lăsa lucrurile crească peste tot… imaginaţi-vă o noapte grea şi-ntunecată, în care un picior de tată, calcă cu talpa grea o jucărie ce nu-i de catifea. Vă asigur ca acesta este unul din motivele pentru care au fost inventate pluşurile. Părinţilor nu le rămâne altceva de făcut decât să strângă, să cureţe, să dreagă boroboaţele, să rânduiască şi să aranjeze, să ordoneze, să încurajeze.

            Câţi copii îşi curăţă singuri pantofii de noroi? Câţi copii îşi fac din proprie iniţiativă pantofii cu cremă? Sigur nu este cazul băieţelului din povestea Doi bocăncei, ca vai de ei! Oho, ce s-au mai bucurat bocănceii, când au văzut pe mâna, pardon! piciorul, cui au încăput. Ei au văzut că-n cooperativă a intrat un băieţel curăţel, dar nu ştiau că tatăl avusese grijă de el. Ce i-a mai umflat şi apa şi plânsul când au văzut că pot fi încălţaţi în picioare fără ca băieţelului să nu-i pese de nici o culoare, asta ca să nu mai vorbim de strălucire. Asta până într-o zi când au hotărât să plece în lumea mare, nu pentru a întâlni alte picioare, ci nişte mâini săritoare, care să aibă grijă de ei.


            Nu vă povestesc despre Acul n-are minte sau Hoaţa Vântului, două poveşti delicioase şi la fel de moralizatoare, am eu o surpriză în sac căci… sărbătorile vin! Vreau să vă spun că aceste poveşti aduc în prezent momente din trecut, care altfel sunt uitate cu desăvârşire, este cazul strângerii apei de ploaie în butoaie, butii, boloboace şi alte recipiente, cunoscătorii ştiu ce păr mătăsos şi ce de spumă face apa de ploaie, în comparaţie cu cea de la fântână, este cazul cooperativei, cuvânt care se referă la magazinul sătesc cu două raioane, unul de fierărie şi celălalt pentru… doamne. Au fost momente în care copiii îşi cumpărau diferite lucruri dând la schimb… ouă! Dar acum toate astea par poveşti spuse de bunici ce ar da orice pentru timpul petrecut cu nepoţii lor.

Temă: Explicaţi într-o scurtă compunere de ce este necesară ordinea în camera copilului.

Autor: LUIZA VLĂDESCU
Copertă şi ilustraţii: MIRCEA POSSA
Editura: Tineretului



Redactor: IOANA RICUS
Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS
Dat la cules 20.09.1968. Bun de tipar la 23.04.1969.
Apărut în 1969. Comanda nr. 6329. Tiraj 16140.
Hârtie offset A de 100 g/m2 540x840/8
Coli editoriale 2,30. Coli de tipar 4.
A./4367. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93










luni, 11 noiembrie 2013

Porţile vântului

         
 Aceasta carte poate fi câştigată aici.

Exista pe undeva o poveste a unui poet, care chemat la curtea regală a primit sarcina de a scrie despre isprăvile vitejeşti ale domnului său. După câteva încercări nereuşite ajunge să cuprindă într-un singur cuvânt întreaga epopee de vitejie a împăratului. M-am gândit la momentul respectiv, care să fie mecanismul prin care un singur cuvânt poate reda o multitudine de fapte, trăiri, emoţii, sentimente, comportamente, atitudini şi mai mult decât atât, să le redea într-o succesiune anume. Se poate presupune oare existenţa unui astfel de mecanism?

            M-am gândit la asociaţia prin contiguitate, în care un cuvânt atrage după sine un altul, dând naştere la o trăire, la o emoţie care se întinde asemenea undelor pe suprafaţa unui lac după ce a fost aruncată o pietricică în liniştea sa.

            Nu mă gândesc la mecanismul asociaţiei libere, astfel stau lucrurile acolo ci la un mecanism care plecând de la cunoaşterea totală a cuvintelor şi a legăturilor dintre ele să poată opera restricţiile necesare astfel încât asociaţia să fie unică şi să conducă la efectul dorit. Ştiu, lucrurile se cer demonstrate, iar consideraţiunile făcute pe marginea unei astfel de idei pot fi multiple şi de mai multe feluri.


            Povestea aceasta a poetului am citit-o demult, dar mi-am adus-o aminte acum, când am citit Poveştile vântului. Mi-ar fi plăcut să fiu în stare să scriu un singur cuvânt care să aducă bucuria lucrului frumos, venit la momentul potrivit. Bineînţeles, nu sunt în stare să găsesc acest cuvânt, dar o încercare merită făcută de fiecare-n parte…

            „Trăiesc frumos, deci exist!” este încercarea mea. Ştiu, nu este un singur cuvânt… dar mai bine de atât nu pot.

Temă: Enumeraţi trei elemente care fac o copilărie de neuitat.

Autor: MARTA COZMIN
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Editura: Ion Creangă



Redactor: IOANA RICUS
Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE
Dat la cules: 25.I.1975. Bun de tipar: 27.V.1975
Apărut: 1975. Comanda 1001. Tiraj: 15200. Broşate.
Coli de tipar: 9







miercuri, 30 octombrie 2013

Cireşe de mai (2)

Vă propun un joc nou şi o carte minunată. Aceasta este cartea şi acesta este jocul:

"Un tată a adus acasă celor şase copii ai săi o cutie cu 12 bomboane de ciocolată. Fiecare copil a primit câte două bomboane şi totuşi în cutie se mai găsesc încă două. Este oare posibil?"

vineri, 25 octombrie 2013

La braţ cu ultimul zmeu

            Interpretările care pot fi făcute pe marginea unui astfel de titlu pot fi multiple… cum adică la braţ cu ultimul zmeu? De când este zmeul aşa de civilizat, de când a căpătat el manierele astea de gentilom, este o situaţie în care mai degrabă am vorbi de primul zmeu, nu de ultimul. Cert, nu este vorba de un zmeu dintr-acela din poveşti, care fură fetele de împărat şi le închide în turnuri zidite în vârf de munte.

            Să fie atunci vorba de un individ care face pe zmeul şi dacă da, cine ar merge la braţ cu un astfel de individ şi de ce ar fi el ultimul? Înseamnă că are ceva special, ceva care-l face pe cale de dispariţie şi în ciuda comportării lui zmeieşti este dezirabil. Nu, este prea complicat un astfel de context pentru o poveste destinată copiilor. Plus că perechea zmeului trebuie să aibă un anumit trecut, care să explice o astfel de propensiune.

            O altă posibilitate ar fi ca zmeu să fie un nume de familie, dar de ce ultimul? Dacă ar fi cel mai mic copil din familia Zmeu, am vorbi atunci de Prâslea, nu? Or ştim că Zmeul şi Prâslea nu joacă în aceeaşi echipă.

            Acum este momentul în care ochii cad pe coperta cărţii, unde vedem doi copii, în prim plan un băieţel care nu susţine privirea, în plan secund o fată din profil, preocupată de un gând, de o veste care nu-i este tocmai pe plac, iar pe fundal natura, lac, munţi, pădure. De ce s-or fi certat ăştia doi?

            Cum de cele mai multe ori lucrurile se lămuresc citind, să nu întârziem în a da filele acestei cărţi. Într-adevăr este vorba de familia Zmeu, în care Manolică este mezinul. Porecla de Ultimul Zmeu i se trage de la un joc de cuvinte, care descrie foarte bine mai multe realităţi, cea familială, cea fizică şi cea de la catalog – atunci când se făcea prezenţa, ultimul era Zmeu Manole.

            Povestea se desfăşoară pe mai multe planuri, unul care satisface nevoile de realism socialist ale acelor vremuri şi anume construcţia hidrocentralei de pe Lotru hidrocentralei subterane din Corbeni, judeţul Argeş, un altul este realitatea familială a constructorilor aduşi de prin toată ţară să participe la construirea acestui bănuţ energetic care va fi adăugat la salba de hidrocentrale a patriei. Lumea copilăriei trăită în natură, în apropierea unor vestigii istorice, cu scovergile bunicii, cu prima strângere de mână şi primul bilet în care ceri să nu se râdă de inima ta, prima ceartă şi prima împăcare, miile de gânduri… „ca nişte stoluri de păsări sprintene, iuţi, îmbrâncindu-l înainte, trăgându-l îndărăt, cocoţându-l sus, pe Cetate, azvârlindu-l apoi jos, pe cărare… Zburătoarele astea sunt invizibile, da-s gureşe…oho! – şi indiscrete, şi bucuroase, şi cam aiurite, şi-i împuie urechile cu sfaturile lor – „E drăguţă, zău…Bravo, Manolică… Păcat că pleacă. Păcat. Zbrrr! Dar mai sunt zece zile. Zece, zece, Fâl! Oho, destul. Ai timp. Poţi să-i spui – Zbârr! – atâtea şi atâtea lucruri! Ce naiba, fii curajos, spune-i! Cip! Spune-i că eşti – fâl-fâl-fâl – îndrăgostit. Cirip! Nu-i spune! Ba da. Nu, că Delia o să râdă…Zvârr!” – este şi asta o realitate a poveştii.

            La fel cum o realitate a poveştii este şi imixtiunea ideologiei specifice vremurilor, dar ştiţi cum mi se pare că este treaba asta, cel puţin în cazul de faţă, e ca atunci când te uiţi fermecat la un tablou şi de nicăieri apare o muscă care se aşează fără jenă pe macii din faţa ta. Ce-i de făcut? Musca este o realitate a momentului, te apuci să ţipi la curator, invoci prea marea măiestrie a artistului sau printr-un simplu gest cu mâna restabileşti ordinea firească a lucrurilor. Oricum, aci nu-i vorba de o muscă dintr-aia sâcâitoare.

            Sunt momente în povestea aceasta în care pana de basm şi cea SF, instrumente pe care autoarea le cunoaşte în cele mai fine detalii, creează reverii diurne, călătorii printre aştri, cuasari şi stele care-ţi cer prietenia, propunându-ţi aventură de neegalat în cotitiadul tern al unor zile ploioase. Sunt momente de realitate familială, în care dacă-ţi permiţi să te salţi deasupra implicării proprii, poţi înţelege atitudini, comportamente, replici, feluri de a fi. Sunt momente care vin implacabil căci... Ultimul Zmeu a murit, trăiască Ultimul Zmeu!



Temă: Ce preferaţi, puterea compromisului sau arta compromisului? Argumentaţi opţiunea.

    
Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ (15 aprilie 1927, Timişoara)
Copertă: D. RISTEA
Editură: Ion Creangă



Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Apărut 1970. Comanda nr. 7681. Hârtie ti-
par înalt B de 63 g/m2. 16x540/840. Coli
de tipar 12. C.Z. pentru bibliotecile mici
8R – 93



duminică, 6 octombrie 2013

Tom în pădure

            Norvegia, 1955…”mestecenii rămuroşi începuseră să capete răni galbene”, norii coborâseră aşa de jos că-ţi venea să le faci cu mâna pentru o călătorie, te oprea culoarea lor închisă şi prevestitoare de furtună. De două zile ploua necontenit, frigul şi umezeala au pătruns aproape peste tot, ultima redută este camera mea, în care o sobă de fontă este scena unde se joacă o piesă pentru piromani, actori… mestecenii rămuroşi, ale căror răni galbene s-au preschimbat într-un roşu aprins.

            Aţi fost vreodată pe timp de furtună într-un spital de psihiatrie, eu nu, dar am citit că nu îţi poţi da seama unde este mai rău, înăuntru sau afară. Furtuna are combinaţia potrivită pentru a elibera afectele sublimate în viaţa de zi cu zi. Să fie doar furtuna deţinătoarea unei astfel de combinaţii? Viaţa trăită în sălbăticie îşi încearcă şi ea norocul rotind rotiţele emoţiilor şi stârnindu-le, uneori reuşeşte (Împăratul Muştelor) alteori nu (Robinson Crusoe), dar povestea lui Tom în pădure nu este aşa de complicată…

            Tom este un motan care a crescut cu mult mai mult decât toţi motanii la un loc. Per şi Lise – copiii unor fermieri – îl îndrăgesc peste poate şi îl răsfaţă pe măsură, căci unde s-a mai pomenit ca o pisică să mănânce după pofta inimii frişcă, să aibă lapte gras la discreţie şi să mănânce peşti până-i crapă pântecele.

            Dar zilele de huzur se sfârşesc atunci când mama copiilor se îmbolnăveşte şi plecarea de la stână este precipitată, copiii şi tatăl lor se întorc acasă, în gospodăria lor din sat, iar Tom rămâne singur la stână. Tatăl, rămas singur, trebuie să facă faţă treburilor gospodăreşti şi nu are timp pentru a-l recupera pe Tom, când în sfârşit ajunge la stână este prea târziu, Tom începuse să se sălbăticească.

            Aventura lui Tom este povestită dând mai tare volumul monologului interior purtat de motan în diferite momente, sunt episoade în care-l vedem pe Tom însuşindu-şi lecţia vieţii în sălbăticie, frişca nu mai e la îndelăbuţă, laptele gras s-a subţiat şi s-a transformat în apă, care pe deasupra mai şi îngheaţă, iar peştele este în elementul lui şi rămâne acolo, în apă… viaţa în pădure este aspră.

            Îndepărtarea de oameni se face prin întâlniri succesive cu… alţi oameni, aceştia nu sunt dispuşi să-i recunoască calităţile, ci văd în el un animal ciudat, care seamănă cu o pisică, dar nu poate fi, căci este prea mare.

            Un episod trist este moartea lui Pelle, o pisică abandonată la o stână vecină din cauza unei răni urâte la picior, pisică care se va împrieteni cu Tom. Împreună vor colinda împrejurimile asta până când un miros de carne de potârniche o va atrage pe Pelle în capcana pusă de vânătorul Tore, care spera să prindă vidre. Acest moment este un prilej bun pentru a insera în povestire o întrebare morală legată de uciderea animalelor, adulţii ar fi bine să-şi pregătească ceva argumente pentru a-şi susţine poziţia favorită… cert! nu-i o treabă uşoară.

            În tot acest timp Per şi Lise nu l-au uitat pe Tom şi îi pun pe părinţi în situaţia de a fi alături de ei, de a le susţine dorinţa de a-l recăpăta pe Tom la reîntoarcerea timpului frumos la stână… şi timpul acesta soseşte. Frişca se găseşte din nou la discreţie în farfuria de pe treptele de la intrare… dar să fie ea suficient de dulce?

Temă: Ce vă îmbunează atunci când sunteţi în plină furtună?

Autor: INGVALD SVINSSAS ( 7 august 1912, Orkdal – 1990)
Copertă şi ilustraţii: MIHU VULCĂNESCU
Traducere: AL. D. BUDIŞTEANU
Titlu original: Tom i villmarka (1955)
Editura: Tineretului




Redactor responsabil: NATALIA PETRUŢ
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Dat la cules 16.12.1966. Bun de tipar. 27.02.1967.
Comanda nr. 7621. Tiraj 25120. Hârtie tipar înalt B
de 63 g/m2, 540x860/32. Coli editoriale 6,93. Coli
de tipar 5,5. A. T. 14129. C. Z. pentru bibliotecile
mici 82 – 3=R






duminică, 22 septembrie 2013

Pană-Albastră în expediţia neterminată

            Cartea aceasta surprinde de mai multe ori, cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie… să vă povestesc. Mai întâi m-am întâlnit cu o mulţime de regionalisme, care fac înţelegerea să se gripeze, e ca atunci când te trezeşti cu un grăunte de nisip între dinţi, iei o gură de apă şi clăteşti, dacă ţi se întâmplă să fii o fire ultrasensibilă te scârbeşti şi dai la o parte mâncarea, dacă nu, ai ocazia să găseşti o pepita datorită unui grăunte de nisip. De unde să apuci un astfel de răspuns …e la tejghea, trage blana popii la ghealău... nu-ţi rămâne decât să prelucrezi prin rindeluire.

            Mai apoi, aşteptarea mea (asta ca să nu-i spun prejudecată) legată de acţiune a fost lăsată afară din joc. Credeam că cifrul secret al povestirii va fi colectivizarea, nici vorbă de aşa ceva. Deşi este enunţată la un moment dat, ea nu reprezintă decât o potenţială soluţie la o problemă de împărţire a unui petic de pământ. Soluţie, care în condiţiile date chiar ar putea fi benefică, dar despre fenomenul colectivizării, nimic mai mult.

            Replica dată memoriei mele cu privire la vacanţele petrecute la ţară, m-a surprins nepregătit. Nu mă aşteptam să găsesc un partener de colindat coclaurile lunilor de vară petrecute la bunici, acum mulţi ani. Citeam despre o scaldă, despre o expediţie, despre un zâmbet, despre pui cu mujdei şi răspundeam cu o altă scaldă, cu o altă expediţie, cu un alt zâmbet, dar cu aceeaşi mâncare gustoasă, care venea după o zi de hoinăreală, de pescuit, de construit trocare, de căutat râme şi prins broaşte şi gărgăuni cu lumânarea…

            Povestea nu anunţă prin nimic ancorele din viaţa autorului şi totuşi acestea sunt acolo. Afli lucrul acesta dacă vrei să ştii câte ceva despre G. D. Vasile, cât este realitate şi cât este ficţiune asta importă prea puţin, cert este că putem vorbi despre un fel de amintiri din copilărie, în care nostalgia nu se desprinde cu uşurinţă, dar ea este cea care îndeamnă la rememorare.

            Pretextul povestirii este întoarcerea acasă, în sat, a fiului cel mare plecat la oraş să înveţe carte… să bage glagorie-n devlă. Momentul acesta în care Gelu-Porumbelu zis şi Pană-Albastră, după un porumbel special dresat să ducă mesaje dintr-un loc în altul, creează bucurie în rândul tuturor şi toţi copiii îl aşteaptă la rată… el aduce noutăţi, el va fi cel trimis în misiune ba la popa să ceară arvună pentru stupi, ba la plug, ba cu lubeniţe peste Jii, ba la primărie să îndeplinească nişte sarcini administrative, ca na! i se dusese vestea că-i elev „iminent” aşa cum îi zice primarul Ochi-Zeamă-de-Scoici sau Al-Doilea-După-Cristos … şi ce dezamăgire are să păţească de pe urma acestui primar… o dezamăgire cât o trezire la realitate.

            Sunt în cartea aceasta momente care surprind transformarea copilului în adult. Copiii se încarcă cu lucruri care nu le aparţin, ei duc mai departe istorii trunchiate, ei nu au loc la masa adulţilor atunci când se discută lucruri serioase, lor nu li se explică frustrările spuse bodogănind, sunt martorii unor certuri începute cu mult timp în urmă şi neterminate… de cele mai multe ori lucrurile acestea se vor perpetua, vezi episodul cu bătaia dintre lişteveni şi zăvăleni pentru o sărătură de locuri.

            Viaţa, căci aceasta este expediţia neterminată, ne face să trăim de toate, cu siguranţă nu într-o singură vară, dar începutul cu toate problemele lui, cel puţin pentru povestea de faţă a fost vacanţa cea mare… ironic, nu?

Temă: Sunteţi un porumbel în misiune… cât de important este pentru dumneavoastră mesajul pe care îl duceţi.

Autor: GHEORGHE D.VASILE (29 mai 1930, Lişteava, jud. Dolj – 29 iulie 1997, Bucureşti)
Copertă: SUZANA FÎNTÎNARU
Editura: Scrisul Românesc


Redactor: Dan-Ion Vlad
Tehnoredactor: Buteică Marilena

Tiraj: 7600. Broşate: 7600+90.
Bun de tipar: 17.XII.1975. Coli de
tipar: 9,750. Craiova, 1975.




vineri, 16 august 2013

Viclenescu-Şterpelici

            Ovidiu Bîrlea  în a sa Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ne spune ca vulpea poate fi întâlnită în trei ipostaze: a) animalul cel mai şiret care păcăleşte pe celelalte; b) păcălită de animale mai mici şi mai slabe şi c) ţinând partea omului când acesta e atacat de unele animale. (p.443) Observăm că atunci când vorbim despre vulpe, vorbim despre acţiunea de a păcăli căci vulpea are tot timpul păcăliciul la ea… şi nu-l va trage aproape niciodată, nu pentru că ar fi însemnat ci pentru că ştie să facă foarte bine cărţile. Dacă luăm în considerare legendele despre vulpe, constatăm că înclinaţia ei către furtişag se explică prin nesocotinţa unei femei, poate fi vorba de o babă care se bagă femeie de treabă la Sfânta-Duminecă şi pe lângă simbria ce-o primeşte, mai ciupeşte câte o găină pe care o mănâncă ascunsă prin tufişurile de pe lângă casă, Sfânta prinde de veste şi o pedepseşte transformând-o în vulpe. În povestea lui Vulpişor, Sergiu Milorian ne povesteşte despre o babă şi un moş care trăiau tare necăjiţi, dar baba tot timpul era cu gura pe moş, că nu-i bun de nimic. Într-o zi un moşneguţ, apărut din senin le dăruieşte o nuia de alun şi le spune să atingă uşor cu ea apa mării şi vor avea tot ceea ce şi-au dorit. Moşul e bun şi înţelegător şi atinge cu blândeţe apa mării, care îi dăruieşte oaia, vaca, iepurele, câinele. Baba nu înţelege rostul acestor animale, îi smulge moşului din mână nuiaua şi începe să biciuiască apa mării cu ea, şi încep a ieşi lupi, viespi, şopârle, moşul ia atitudine şi ascunde nuiaua de baba nebună, care nu se lasă până n-o dibuieşte şi într-o noapte, se apucă din nou să plesnească apa mării. Încântată de isprava făcută îl cheamă pe moş să vadă ce animal frumos i-a dăruit ei marea, să vadă moşul ce culoare şi ce coadă frumoasă are, dar moşul îi spune că nu poate fi un lucru bun, căci ia uite cum mai aleargă după găină.
            Poveşti cu şi despre vulpi sunt multe, dar cărţi dedicate vulpilor, eu ştiu vreo trei… e Vulpişor de Sergiu Milorian, e Viclenescu-Şterpelici de Móra Ferenc şi „Iliada vicleniei” – Roman de Renart, epopeea eroi-comică a literaturii franceze. Eu despre primele doua aş putea spune câte ceva, la cea de a treia nu am ajuns, deci zic că-i acră.
            Atunci când adulţii citesc poveşti cu animale au tendinţa de a identifica în acestea trăsături şi caracteristici umane, văd povestea ca pe o metaforă, încearcă să desprindă şi să explice sensul acţiunilor plecând de la o anumită conduită morală, atitudine care poate fi valabilă uneori, dar nu în cazul de faţă. Nu de fiecare dată în spatele unei poveşti cu animale se ascunde o povaţă de viaţă, uneori este doar fantezie ce nu se cere explicată, este bucuria jocului prin care-ţi descoperi – mai târziu – felul tău de a fi. Copiii îşi pun întrebări atunci când citesc, dar nu forţează condeiul autorului să-şi scrie discursul într-un anumit registru, în timpul lecturii nu târăsc după ei o normă morală. Cartea aceasta nu are direct nici o legătură cu morala, este vorba despre o familie de vulpi, al cărei interes este să-şi pună burta la cale. Firesc, dacă oamenii mai pot eluda pe perioade scurte de timp satisfacerea nevoilor bazale, animalele nu au această posibilitate. Eee, felul în care îşi satisfac aceste nevoi, e ceva ce merită povestit… uite, Móra Ferenc ne propune o excursie în pădure alături de familia lui Viclenescu-Şterpelici, acesta are o soaţă şi doi copii,Vicleniţa şi Pungăşelu. Domnul Viclenescu nu scapă nici o ocazie din care s-ar putea alege cu burta plină şi dacă ocazii nu apar, are el grijă să le producă. Ştie cum merg treburile în pădure, ştie care este slăbiciunea fiecărei sălbăticiuni bune de mâncat şi nu e deloc mofturos, aşa că le cam ştie pe toate. Profită, instigă, minte, creează aparenţe false, nu se dă înapoi de la fugă cum nu se dă înapoi de la o masă copioasă, nu se sfiieşte să rupă de la gura copiilor pentru gura sa (asta ar fi principala diferenţă faţă de Vulpişor al lui Sergiu Milorian) este inventiv fără pereche, nu recunoaşte nimic din şolticăriile pe care le pune la cale, este impostor cu vorbe potrivite pentru orice ureche…”mi s-a dus vestea de atâta bunătate. De bun ce sunt, sunt prost. Cred că până şi în stomac am inimă…” or se ştie că preocuparea vulpoiului este de a pune la inimă cât mai multe vietăţi. Şi toate astea doar pentru crăpelniţă. Când treaba merge bine sunt zile de trai bun şi burta-i îndestulată, aşa cum a fost când Viclenescu a deschis magazinul de pene. Ce de clienţi le-a călcat atunci pragul, e adevărat că doar într-o singură direcţie, dar până ca bătrânul corb să-şi dea seama de asta, familia Viclenescu o onorat comandă după comandă. Ba a venit o mierlă care-şi pierduse etola în mare, ba a venit un cârd de gâşte sălbatice, care a fost repartizat cu dibăcie astfel, Vicleniţa şi Pungăşelu au avut grijă de tinerii domnişori, arătându-le raionul cu articole pentru copii. Madam Viclenescu s-a temut o clipă că va rămâne cu buza umflată prea se ocupa domnul Viclenescu de toate, dar îşi primeşte şi ea porţia. Domnului negustor de pene i-a rămas să servească pe gâsca bătrână şi grasă, care gâgâia speriată, că de ea nu se ocupă nimeni. Vulpoiul o roagă să-şi dea jos bluza ruptă, dar gâsca se scuză, că în ultimul timp s-a cam îngrăşat, şi că de când e ea mică, niciodată nu şi-a dat bluza jos, ce mai, îi este teamă că nu o poate dezbrăca. Şi unde nu începe cumătrul vulpoi a clănţăni din foarfecă de-i dă doamnei nu numai bluza ci şi fusta jos, îţi era mai mare dragul să vezi atâta dibăcie.
            Povestea merită urmărită şi pentru a vedea felul în care se comportă Viclenescu-Şterpelici, cu familia sa. Atunci când mierla le trece pragul prăvăliei, vulpoiul nu-i lasă pe cei mici s-o mănânce spunându-le că mierla nu-i bună pentru copii, deoarece când o mănâncă fluieră în somn şi în zadar s-a smiorcăit Pungăşelu, că de mult îşi dorea el să înveţe să fluiere, n-a căpătat nici o bucăţică. Vulpoiul are grijă de copii, atrăgându-le atenţia, că sunt prea mici ca să-şi strice stomacul cu toate cele… mai bine să ia aminte de la tatăl lor şi după ce-or prinde ceva să vină degrabă la el să verifice dacă-i bun sau nu de mâncat.
            Viaţa tihnită este tulburată fie de dorinţa fiului de afirmare, atunci când le aduce pe cap un ogar sau nu izbuteşte-n potlogăriile pe care le pune la cale, fie de dorinţa de răzbunare a celorlalte animale din pădure, însă de fiecare dată Viclenescu-Şterpelici îşi respectă numele şi se alege cu tot ceea ce este mai gustos. Trebuie să spunem că sunt vreo câteva momente în care şi vulpoiul iese şifonat, la un moment dat este păcălit chiar de un iepure. Dar viaţa în pădure merge înainte… dar înainte este gura deschisă şi flămândă a vulpoiului.

Temă: Cum motivaţi găina de sub braţul dumneavoastră atunci când sunteţi prinşi în fapt de căţelul Grivei?

Autor: MÓRA FERENC (19 iulie 1879 Kiskunfélegyháza – 8 februarie 1934 Szeged)
Copertă şi ilustraţii: REICH KÁROLY
Traducere: M.SÎRBULESCU şi I. TIMPĂNARU
Titlu original: Csilicsali Csalavári Csalavér (1912)
Editura: Tineretului

Redactor de carte: L. Iacob
Tehnoredactor: V. Postelnicu
Corector: B. Iosub
Dat la cules 26.III.958. Bun de tipar 28.V.958
Tiraj 20150 ex. Hârtie semivelină de 59gr/m2.
Coli de tipar 17,25. Coli de editură 10,3. Ft.
32x84x108. Com. editurii 2780. Ediţia I. A. 04496
Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare
8 (A) = R









joi, 15 august 2013

Cireşe de mai (1)

            Mi se solicită uneori anumite cărţi, fapt pentru care m-am gândit, ca atunci când am ocazia, să ofer aceste cărţi. Le pot dărui pur şi simplu (am mai făcut-o), dar este mai atractiv atunci când te joci, când îţi pui mintea la contribuţie… sau cel puţin aşa cred eu! Precizez că aceste cărţi sunt trecute de prima tinereţe astfel încât nu putem avea aşteptări nerealiste în ceea ce priveşte starea lor, plus că fiind cărţi pentru copii, se ştie că impulsul creator al acestora este de neoprit odată ce a fost stârnit… ori o lectură captivantă asta face, stârneşte impulsul creator. Cu alte cuvinte putem întâlni îmbunătăţiri mai ales în ilustrarea poveştii. Cu temele bine făcute, deci cu lecţia înţeleasă, nu ne rămâne decât timp de joacă.
            Jocurile vor fi luate de prin cărţi, almanahuri, reviste sau pur şi simplu imaginate de mine, nu vă voi spune despre ce carte este vorba, dar ghilimelele vă vor arăta că nu eu sunt autorul. Nu mai lungesc pelteaua…

Oul
„Cine îşi permite să lase un ou fiert să cadă pe o distanţă de 1 metru înălţime fără ca oul să se spargă?”



            Cine oferă o soluţie elegantă, va citi sau reciti această carte.