vineri, 31 august 2012

Să nu afle Aladin

            Nu m-am întrebat niciodată dacă există povestiri ştiinţifico-fantastice pentru copii. În fapt nu prea mă îndeletnicesc cu SF-ul, prin urmare o astfel de întrebare nu avea de unde să vină. Totuşi, basmul, povestea, SF-ul au ceva în comun şi anume născocirea. Dacă în basm / poveste avem de a face cu fiinţe supranaturale, care populează locuri comune, specifice timpurilor din poveste, în povestea SF avem fiinţe comune, care populează locuri viitoare, asta aşa, în linii mari. Nu intrăm în amanunt, dacă o facem vom constata că sunt posibile toate combinaţiile.
            Spre deosebire de SF-ul pentru adulţi, cel pentru copii are un imperativ şi anume trebuie sa fie încărcat de sensibilitate, de dorinţa de a trăi pentru a prinde vremurile despre care se vorbeşte, trebuie sa fie motivant. Un copil trebuie să aibă repere valide, să aibă la îndemână cărămizi frumoase, atât pentru a construi cât şi pentru... a arunca în adulţii nebuni şi urâţi, care-l împovărează cu diferite sarcini care nu-i aparţin...

            ... şi ce zbor frumos trebuie să aibă o cărămidă frumoasă zvârlită de un copil frumos în capul unui adult nebun şi urât.

            Să nu afle Aladin este o colecţie de patru poveşti SF, scrise pentru juniori,  în care sunt abordate mai multe teme – întâlnirea cu civilizaţiile extraterestre, evoluţia tehnologiei, creaţia, explorarea – într-un fel plin de aventură, ce îţi ţine sufletul la gură. Lumea propusă este mai bună, nu ştiu în ce fel, căci şi acolo este prezentă moartea, accidentul, neîncrederea, dar clar este mai bună. De cele mai multe ori se poate vorbi de doua chei care deschid sensul acţiunilor întreprinse de personaje. Prima este la îndemâna tuturor, căci acţiunea este cât se poate de banală, cealaltă este accesibilă doar celor iniţiaţi şi celor care au încredere să meargă până la capăt, cu riscul de a fi catalogaţi uşor sonaţi. Să te duci în pădure pentru a căuta o pafta din secolul XV, sub îndrumarea unui băiat de 15 ani, care pretinde ca vorbeşte cu câinele împuşcat mortal în ochiul stâng, în timpul unei urmăriri, câine care apare după acest accident viu şi nevătămat, nu e tocmai la îndemâna oricui.
            Să vezi cum arată Agigea lui 2014 – NB, carte a fost scrisă prin 1980 – este ceva ce merită tot efortul imaginativ.  Avem delfini care pot vorbi şi care se dau în vânt după piersici, avem pontoane dotate cu videofoane, avem bazine experimentale unde au loc teste, avem roboţi, avem sirene care zăpăcesc minţile a doi adolescenţi. În fapt nu este corect să folosim pluralul, căci avem doar o singură sirenă, dar cum prototipul există şi funcţionează, pluralul nu poate fi departe. Avem o lume demnă de celebrul cântec Noi în anul 2000, cântec pentru mine trist şi melancolic, dar care te îndeamnă să reflectezi la bunătate şi la faptul că realitatea poate fi şi altfel… a! şi să nu uit, avem borviz, mai avem borviz în 2014. Dacă nici asta nu e fantezie, atunci nimic nu e.
            Lumea fără poveşti e lipsită de farmec…

                        - Şi la ce e bun farmecul?
                        - Dar Mării, la ce-i foloseşte farmecul ei?

            Acesta carte a fost premiată la Concursul European de Literatură pentru Copii, Padova 1982 precum şi de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.


Temă: Desenaţi un nor pufos.


Autor: GEORGINA VIORICA ROGOZ ( 15 aprilie 1927, Timişoara)
Copertă: DAMIAN PETRESCU
Editură: Ion Creangă.


Lector: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Bun de tipar: 23. II. 1981. Apărut: 1981.
Coli de tipar: 12,5.
           

joi, 23 august 2012

Felician cel năzdrăvan

            Iată o poveste care îi învaţă pe copii să ia notiţe, să facă fişe de lectură pe capitole, altfel este dificil de urmărit cursul aventurilor lui Felician. Aventurile acestui şoricel sunt povestite în cuvinte, numai ca avem de a face cu nişte cuvinte grele asemenea unor blocuri enorme de piatra. Or se ştie că puterea copiilor în ridicarea greutăţilor este puţină.
            Înţelegerea episoadelor reprezintă o provocare deoarece personajele nu au nume, iar apariţia lor într-un episod sau altul se produce pur şi simplu fără prea multe detalii. Dacă iniţial avem un Căpitan, pe parcursul poveştii mai apar şi alţii şi într-un final te trezeşti întrebat cu cine-i acum Felician pe insula piraţilor căci aici era ţinută prizonieră Cecilia, fata celebrului căpitan Chiţchiţan – nu, acesta este un alt căpitan, care a ajuns ca şi Felician la curtea regală a lui Mirnix-Dirnix al II-lea cu ajutorul unui ciclon, după ce mai înainte stătuse pe o insulă, unde de asemenea ajunge Felician în urma naufragiului şi a despărţirii lui de primul Căpitan, care ulterior avea să fie regăsit la curtea acestui Mirnix-Dirnix al II-lea (atenţie, tipul ţine la titulatură) şi de acum încolo va fi numit Căpitanul de vapor crezut, nu de mult, pierdut. A, nu este asta tot, mai există un expert în cămări, un adevărat savant Pavel-Pană-Roade, care apare cu expediţia sa şi-l salvează pe Felician din mâna indienilor şi trădătorilor, care voiau să pună mâna pe colierul de uraniu…Treaba devine şi mai serioasă când după ceva aventuri la curtea lui Cotoi Cotoşman, Felician trece pe la vulcanul Popocatepetl şi sfârşeşte într-o capcană… matematică „dacă un indian aruncă într-o secundă opt litri şi doi decilitri de apă într-un bazin de doi metri cubi şi un sfert, în cât timp vor umple bazinul trei indieni, dacă prin peretele bazinului se scurg în fiecare jumătate de minut nouă litri şi un sfert de apă?” Tot Pavel-Pană-Roade îl ajută dându-i răspunsul corect… trei mere şi jumătate. Poate aşa cum spunea cineva este vorba de timpul necesar unui şoricel de a mânca trei mere şi jumătate. Şi continuăm expediţia spre Polul Sud, unde şoriceii noştri sunt încercaţi de o foame cumplită, fapt pentru care se duc şi vânează o balenă, pe care o iau în spate şi o duc la vapor, dar nu mai înainte de a descoperi Polul Sud şi de a-l scoate de la locul lui, urmând să producă o furtună magnetică… şi lucrurile se complică, căci sunt găsiţi trei cilindri de metal, care conţin nişte încercări de cartografiere a unei insule… da! insula pe care este ţinută în captivitate Cecilia şi cu ajutorul unui alt căpitan, de poliţie marină de data aceasta este reţinut un vas de piraţi… povestea împreună cu nava unde erau ţinuţi robi – la galere – Felician şi Căpitanul intră pentru mine într-o ceaţă densă, cert este că într-un final ajung pe această insulă a Paştelui, după nişte deducţii laborioase, unde i se trimite Ceciliei un săpun recomandat, după deghizări succesive şi reîntâlnirea Cârmaciului de pe primul vapor, care se va dovedi a fi – nu vaporul, ci cârmaciul – eternul iubit, plecat în căutarea sirenei cu ochi albaştri, adică a Ceciliei, că-i promisese tatălui ei – adică lui Chiţchiţan – că el cârmaciul nu va avea linişte până nu o va şti în siguranţă, pe fiica, respectiv iubita lui, povestea se termină cu reuşita celor trei.
            Povestea de faţă se constituie într-un adevărat obiect de studiu, putem vorbi de matematică, geografie, fizică, chimie chiar de logică deoarece putem fi puşi în situaţia de a explica un pasaj de genul „eroii se îngroziră foarte când recunoscură în persoana şefului piraţilor pe acela care îi puseseră pe ei, nu de mult, la galere. Avură măcar atât noroc, că şeful piraţilor stătea pe tronul său în plină gală piraterească, adică fusese legat la amândoi ochii. În acest fel, nici unul cu ochiul drept legat nu-l putea acuza că ar fi părtaş cu altul legat la ochiul stâng.”
            Sper doar ca tema să fie ceva mai uşoară decât răspunsul la întrebarea de ce atunci când Felician aflat fix în Polul Sud şi voind să plece spre nord la prietenii săi nu ştie pe care din cele nouăzeci de drumuri să o apuce.

        
            Temă: Imaginaţi numele şi prenumele unei familii de şoricei.

Autor: BAJOR ANDOR (30 septembrie 1927, Oradea – 14(?) ianuarie 1991, Cluj-Napoca)
Copertă şi ilustraţii: HELGA UNIPAN
Traducere: ALEXANDRU PEZDERKA
Titlu original: Egy bátor egér viszontagságai (1960)
Editura: Ion Creangă


Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV

Bun de tipar: 24. 04. 1984
Apărut: 1984
Coli de tipar: 6
             

marți, 21 august 2012

Degetarul de ceaţă

            Stau la birou şi mă uit la mâna mea care-i întoarsă cu faţa palmară către mine. Degetele sunt uşor arcuite şi tensiunea joasă a gândurilor le face furnici în vârfurile lor. Aşteaptă cuvântul trăgaci, care aduce după sine deschiderea porţilor şi invitaţia de a pofti în regatul poveştilor. Astăzi sunt povestitorul întâlnirii mele cu poveştile doamnei Marta Cozmin.
            Acum vreo doi ani m-am întâlnit cu un anticar adevărat. Un anticar cu principii în ceea ce priveşte cărţile redate ochiului cititor. Îmi amintesc de motanul lui negru, de camerele lui pline de cărţi, de locul acela de pe balcon, în care unele peste altele erau rânduite cărţi scrise pentru copii. Acolo, în locul acela s-a întâmplat contactul cu o altfel de lume, lumea poveştilor Martei Cozmin. În această lume ghid mi-a fost Sora păpădiilor.
            Am început să citesc Marta Cozmin şi despre Marta Cozmin, am descoperit că este autoarea mai multor cărţi, dar unde să le găseşti? M-a amuzat umorul teribil din Tandem sau Să vorbim despre palmieri, m-am întristat citind Supravieţuitorii. Voiam să mai citesc, dar nu mai aveam ce… asta până într-o dimineaţă, când în drum spre serviciu, la un colţ de stradă, o doamnă controloare de trafic la RATB răscolea în câţiva saci cu cărţi aruncaţi acolo într-un exces de curăţenie. Am început să vorbim şi să cotrobăim în acelaşi timp prin sacii plini de cărţi. Ne-am făcut recomandări reciproce şi fiecare spera să găsească – sau poate doar eu – comoara cea mai de preţ. Şi am găsit, eu am găsit, o carte dezbrăcată de coperta ei originală. Am învăţat de ceva vreme să deschid cărţile care nu sunt anunţate de un titlu pe copertă – SURPRIZĂ ! ţineam în mâini Câinele şi Gramofonul. M-am gândit, nu aveam cum să nu mă gândesc, care sunt şansele să poţi găsi la colţ de stradă, într-o dimineaţă oarecare, în câţiva saci cu cărţi, o carte pe care ti-o doreai? Nu vreau un răspuns, am mulţumit atunci, o fac şi acum şi am rămas încântat de poveştile în care suntem eroi. După aceea am mai găsit cărţi, chiar Câinele şi Gramofonul, cu hainele lui originale, l-am făcut cadou, iar feed-back-ul primit a fost unul straşnic, un nou fan.
            Poveştile Martei Cozmin sunt construite cu bunătate, acesta este elementul esenţial, poate ca o contrabalansare a lucrurilor rele din realitate. Suferinţa este prezentă, dar ea nu împiedică decizia înţeleaptă, care presupune şi binele celui de lângă tine. Gândul egoist nu poate fi benefic pe termen lung. Atunci când vorbim despre bunătate trebuie să avem în vedere doua aspecte, gândul cel bun şi fapta cea bună. Sunt mai multe situaţii: uneori gândul nu este urmat de faptă, alteori fapta bună este precedată de un gând rău şi bineînţeles gândul bun urmat de fapta bună. O parte din mine cere să-mi definesc termenii folosiţi, spun doar că în cazul bunătăţii inima ştie cel mai bine să decidă.
            Să scrii despre astfel de poveşti înseamnă să arăţi că în ciuda lucrurilor neplăcute care ţi se întâmplă, ai întotdeauna un loc liniştit, cald şi primitor în care poţi regăsi un paradis uitat de toţi şi acel loc este inima ta.

Temă: Precizaţi legătura dintre umorul negru şi bunătate.

Autor: MARTA COZMIN (pseudonim al MARTEI POP 31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Editură: Ion Creangă

LECTOR: IOANA RICUS
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 29.IV.76. Bun de tipar 30.VI.76. Apărut 1976. Comanda nr. 1240.
Tiraj 58000 Broşate 50000 + legate 3000. Coli de tipar 7 ½

duminică, 5 august 2012

Ultimul om de zăpadă

       

            Există un univers mare şi unul mic? Universul mare poate fi înţeles ca un adult şi universul mic ca un copil? Aceste doua universuri se pot întâlni, ba mai mult, este de dorit întâlnirea lor? Universul mic creşte? Cel mare are posibilitatea de a muri? Cum ne dăm seama unde ne situăm? Unde ne place să fiinţăm? Ce culoare au cele doua universuri? La ce predispune existenţa într-unul, dar în celălalt? Unde există mai mult bun simţ? Sunt posibile alegerile libere sau avem de a face cu un determinism mascat…

      - Dar eu nu am mască! De ce nu mi-ai spus ca mergem la carnaval?
      - Nu ai nevoie de mască. Asta este marea provocare, să fii tu însuţi!

            Poveştile lui Titel Constantinescu se construiesc pentru a lega doua lumi diferite. Drumul este creat, accesul însă nu îi este permis oricui. Este surprinzător faptul că nu există concret cineva care să ne împiedice accesul pe acest drum, el este deschis oricui are ochi să vadă emoţia dintr-un fir de iarbă, culoarea unei flori de cais, freamătul derdeluşului sub tălpicile lucioase ale săniilor frumos lunecătoare, roşul bujor din obrazul copilului dornic de zbenguială. Toate acestea sunt emoţii care predispun la visare, la a te sprijini de gard, fără să-ţi pese de vecinul care trece grăbit prin jocul fulgilor nea. Clar, nu te mai poţi juca leapşa pe culori sau pe cocoţate sau gardiana zece – zece, poţi însă să fii conştient, să rezonezi într-adevăr la ceea ce ţi se întâmplă.

      - Şi dacă ţi se-ntâmplă să ai chef de-o leapşa?
      - Închizi ochii şi te visezi mânz alergând după un fluture!

            Îmi place Titel Constantinescu pentru că mă provoacă la un schimb de amintiri. Mă completez pentru câteva zile, îmi simt pentru un timp părţi amorţite pe care am uitat să le mai mişc, nu se produc escare sau atrofieri sunt doar încremeniri în timpi de mult trecuţi. Este cazul ceasului de plastic verde, care arăta mereu aceeaşi oră… este vorba de povestea Fetiţa cu ceas la mână. E vorba de ceasul ăla pe care ţi-l cumpărau ai tăi de la mare, ceasul acela care avea cadran de hârtie şi arăta întotdeauna aceeaşi oră, ceasul acela care avea curea din plastic şi nu stătea prea bine pe încheietura mică a mâini… şi totuşi aşa de împlinit mă simţeam. De asta mi-a amintit Titel Constantinescu, de cum era când eram copil. Datorită acestui lucru îmi plac poveştile din această carte, căci îmi arată ca încă mai pot rezona la emoţia dintr-un fir de iarbă, la culoarea unei flori de cais, la freamătul derdeluşului sub tălpicile lucioase ale săniilor frumos lunecătoare, la roşul bujor din obrazul copilului dornic de zbenguială.


Temă: De cât timp este necesar pentru a rezona la clinchetul unui clopoţel?



Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: CLELIA OTTONE
Editura: Ion Creangă.

Lector: IOANA RICUS
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU
Dat la cules: 6. VII. 1975. Bun de tipar: 6. XII. 75.
Apărut: 1975. Comanda nr.: 1091. Tiraj: 17500. Bro-
şat: 16500 + legate 1000. Coli de tipar: 5 1/3