Hoinăreli prin natură

 

           

                   Natură pe pâine! Asta-i tot, nu mai este nimic de zis. Oriunde te uiți și oricum te răsucești dai nas în nas cu toate animalele din pădurile noastre, păsăretul își cântă trilul și-și clădește cuibul, vânătorul și câinele său iau urma vânatului și... depinde doar de tine cât de mult vrei să te adâncești în această lectură a naturii.

            Ideea acestei cărți este aceea de a face cunoscute, tânărului cititor, obiceiurile animalelor, felul în care ele se comportă, ba mai mult de a explica de ce fac ceea ce fac. Uite, de exemplu țărcile fac două, trei cuiburi pe care le încep și nu le termină, tot lucrează la ele într-o larmă nebună, fac o gălăgie de toată lumea se uită la ele până la un moment dat când se plictisește de spectacolul lor și își caută de drum. Ei bine, în momentul acela, aceste păsări gureșe își înghit trilul și în cea mai mare liniște își construiesc cuibul lor cel bun, aici își vor depune ouăle. Dar cum simt că un ochi se abate asupra lor se întorc sprinten la cuiburile dintâi și încep sporovăiala veselă și lucrul în doi peri. Secretul e simplu, distragerea atenției de la ceea ce este important.

            Aceste lecții le primește Niculiță de la Moș Vasile Ureche...ˮe un om scund, brunet, cu părul cărunt, cu o bărbiță rară, cu ochii puțin oblici, cu crețuri mici și dese împrejur, de parcă ar fi miop sau s-ar uita mereu foarte departe și atent, cu un zâmbet cald și nelipsit, care îi luminează chipul„        bunicul perfect! Acest bunic, Vasile Ureche nu prea e pe gustul meu, are unele apucături de om care le știe pe toate – și știe multe, nimic de zis – tactul lui pedagogic îmi pare că se reduce la expresia facem cum zic eu că-i mai bine, autoritatea fiind dată de experiență și etate. Sigur, la rigoare, în economia cărții, nici nu e necesar mai mult, dar cred că s-ar fi putut face mai mult cu acest bunic. Mă rog, idiosincrazii.

            Niculiță este copilul unei nepoate care îi cere lui Moș Vasile s-o primească la el după moartea soțului. Și cum Moș Vasile a avut și el un copil care s-a prăpădit de mult simte într-un fel că poate înnoda această legătură ruptă. Nu-i vorbă, Niculiță este baiat bun și tare isteț, pe placul bătrânului, mai pune el întrebări prostești și întrerupe povestiri dar este un bun ascultător și observator.

            Cartea aceasta pare să fi avut succes dacă este să ne gândim că a beneficiat de trei ediții succesive 1961, 1965, 1972... oricum ar fi este o carte sigură pentru acele vremuri, nu se putea da greș. Nimeni nu spune o vorbă doar sunt necuvântătoare, nu? Dar mâna care mângâie gingaș își face simțită prezența atunci când te aștepți mai puțin căci Moș Vasile ˮacum, pensionar, statul asigurându-i bătrânețe bună, se poate bucura de ceea ce i-a fost drag totdeauna: să citească, să umble la vânătoare, să trebăluiască prin jurul casei și, mai ales, prin grădină„ sau iată-l pe Moș Vasile în luptă cu doftoroaiele, superstițiile și alte acelea zicând ˮ...acolo unde nu luminează făclia științei, cresc ciupercile superstițiilor„ Dar astea sunt urme mici, poți trece peste ele fără să le bagi în seamă căci natura este descrisă cu meșteșug și te plimbi prin păduri și prin împrejurimi în toate anotimpurile, dar iarna este descrisă cel mai vârtos. Uneori natura atacă sălbatic și crud, nu are milă și prin vreo două locuri sunt descrise astfel de episoade, care pot fi considerate sângeroase pentru zilele noastre dar aceasta este realitatea, o putem trece sub tăcere dar asta nu înseamnă că ea nu există.

            Sunt în cartea aceasta două povești parcă scrise cu un alt condei și anume Povestea pădurarului Irimie cu jderul și Povestea inginerului cu ursul prins în capcană ipoteza mea este că acestea două sunt scrie de Ionel Pop, dar nu am cum să verific acest lucru. Sunt povești vânătoreși autentice, din cele spuse la foc deschis sau atunci când vânătoarea prezentă s-a încheiat dar vânătorile trecute sunt aduse în bătaia puștii de hăitașii de primprejur care strigă mai zi-ne o poveste.

            O precizare: capitolele ediției din 1961 beneficiază la început și la sfârșit de ilustrații ale poveștii. În celelalte ediții aceste ilustrații lipsesc fiind prezente doar planșele color care se regăsesc și în prima ediție.

Temă: Faceți-vă degetul pistol și ochiți un stol de nori.

Autor: DEMOSTENE BOTEZ (2 iulie 1893, Hulub, jud. Botoșani – 18 martie 1973, București) și IONEL POP (24 noiembrie 1889, Gherla, jud. Cluj – 27 ianuarie 1985, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: HOBANA ION

Tehnoredactor: GĂRĂJĂU ELENA

Dat la cules 22.04.1961. Bun de tipar 21.07.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 5167.

Tiraj 20160. Broșate 15080 + Legate 5080. Hârtie velină satinată de 80 g/m².

840 x 1080/16. Coli editoriale 14,35. Coli de tipar 11. Planșe 8 off.

A. 01144. C.Z pentru bibliotecile mici 8 R – 3.

 

           

 

Cum să prevenim uitarea

             

    E ceva în titlul acestei cărți care mă face să zâmbesc acrișor. Pe de o parte, blogul acesta încearcă să aducă în prezent povești și cărți pe care puțini la mai caută sau își mai aduc aminte de ele. Pe de altă parte, autorul acestei cărți este un necunoscut. Eu nu îmi aduc aminte să fi auzit pe undeva numele acesta. O simplă căutare pe Google ne returnează imaginea unei personalități impresionante... Efraim Fischbein, autor a numeroase cărți de psihologie, a fondat și a prezidat Asociația Internațională pentru Psihologia Educației Matematice (PME), a propus teorii care să explice și să ajute înțelegerea și rolul intuiției în matematică. Un nume cu greutate care părăsește România undeva prin anul 1976, poate și de aceea a fost trecut într-un con de umbră... mă rog, o simplă ipoteză. Cert este că plecarea lui are loc înainte ca psihologia să fie scoasă din rândul disciplinelor care pot fi studiate la Universitate, lucrul acesta întâmplându-se undeva prin anul 1977. Probabil că cine știa unde să se uite, înțelegea că vremurile acelea nu erau dintre cele mai prielnice studiului psihologiei... am găsit pe net relatarea unor momente din acei ani.

            Dar să lăsăm viorile să se odihnească și să vedem ce-i cu uitarea aceasta și mai ales cum o putem preveni. Cartea aceasta este pentru copiii claselor V – VIII, dar și profesorilor le poate fi de ajutor, este scrisă sub forma unui dialog – profesor / elevi –  ce se poartă în cadrul a două ore de dirigenție. Lăsând la o parte găselnița aceasta cu ora de dirigenție, unde se presupune că discuțiile sunt libere și felul în care sunt descriși copiii și mai ales modul lor de exprimare... nu mă pot opri, câteva exemple, sunt delicioase:

            ”Dintre copiii care cerură cuvântul, fu poftită să răspundă Marioara Vancea, o fetiță vioaie, dar cu purtări cumpătate, serioasă și foarte silitoare. Marioara Vancea era printre primii elevi la toate materiile. Avea însă o dragoste deosebită pentru botanică. Tatăl Marioarei, inginer agronom, contribuise poate la aceasta. În curtea locuinței lor fetița își făcuse o grădiniță în care cultiva nu numai tot felul de flori, dar și legume pe care familia le consuma cu plăcere.“

            ”Mai mulți copiii ridicară mâna, dar tovarășul diriginte îi dădu cuvântul Mariei Frîncu, cea cu ochi albaștri și cosițe blonde. Maria Frîncu se exprima întotdeauna îngrijit, curgător, limpede. Ți-era mai mai dragul s-o asculți.“

            ”Dar în fundul clasei se ridică o mână: Chioreanu Virgil avea ceva de spus. Despre Virgil încă nu v-am vorbit. E drept, nu era chiar printre primii din clasă din cauză că nu muncea destul de stăruitor. De altfel era și tare poznaș. Dar era isteț. Când era vorba de organizat o excursie, de pregătit o serbare, te puteai bizui pe el. Dacă ar fi învățat ceva mai sistematic, putea să ajungă în fruntea clasei.“

            Deși se simte influența acelor vremuri, a cerințelor, a ideologiei, a felului în care copiii trebuie să fie descriși, a felului în care trebuie să se comporte, care sunt atitudinile pe care trebuie să le aibă față de diferite evenimente... avem în față o clasă de copii isteți, logica lor este naturală și pune profesorul în fața unor situații la care trebuie să găsească răspuns [sigur, putem vorbi și de o construcție voită a textului, dar eu prefer să mă las pe mâna poveștii și să îmi imaginez că lucrurile se desfășoară spontan]. Iată, Costel, un băiețel necăjit care uitase lecția la botanică deși o învățase cu o zi în urmă și care credea că la școală se învață lucruri noi, mereu lucruri noi, îl aude acum pe profesor spunând că la școală, adeseori, se învață despre lucruri cunoscute. Maria Frîncu se gândește în următorul fel ”din viața noastră de toate zilele noi cunoaștem foarte multe lucruri, de exemplu diferite plante, animale, fenomene ale naturii ș.a.m.d. Dar școala ne ajută să înțelegem ce este mai important și să explicăm fenomenele.“

            Un alt moment este acela în care ajunge să se contureze ideea că nu putem memora chiar totul, că trebuie să facem o triere, o selecție a materialului, dar pe de altă parte în manuale nu sunt trecute informații fără importanță. Deci, ce rost mai are trierea, selecția materialului?

            Această carte pe lângă faptul că oferă un îndreptar de bune practici în ceea ce privește felul în care un copil își poate organiza învățarea îmi pare că este scrisă cu drag pentru elevi... ceea ce să recunoaștem, nu-i deloc puțin lucru.

 

Temă: Răspundeți la următoarele întrebări

1.      Memoria este un proces, o activitate sau un fenomen psihic?

2.      Uitarea este un proces, o activitate sau un fenomen psihic?

3.     H. Ebbinghaus a fost un psiholog de naționalitate germană, austriacă sau daneză?

4.     Găsiți intrusul din următoarea lista de tipuri de asociații: prin contiguitate în timp și spațiu, prin asemănare, prin contrast, asociații cauzale, asociații de bloc.

 

 

Autor: EFRAIM FISCHBEIN (20 ianuarie 1920, București – 22 iulie 1998, Tel Aviv)

Copertă și ilustrații: EUGEN TARU

Editura: Didactică și Pedagogică

 

 

Redactor responsabil: MIHALACHE ILEANA

Tehnoredactor: ACHILE DANIEL

Dat la cules 27.04.1967. Bun de tipar: 17.07.1967. Apărut 1967.

Tiraj 45000 + 130 ex. broșate. Hîrtie scris I A, 80 g/m² ft. 24/70x90

Coli editoriale 3,394. Coli de tipar 3,25. A. 7020.

C. Z. Pentru bibliotecile mari 613.7(075). C.Z. pentru bibliotecile mici 613.

 

           

 

Povestiri

 

            De-a lungul timpului, scrierile lui Creangă au apărut în ediții foarte frumoase, unele dintre ele prin anii ′60, unde Roni Noël ilustrează mai multe cărți cu poveștile și povestirile lui Creangă. Astazi, pe lângă faptul că nu cred să mai fie multă lume care să-l citească pe Creangă, cred că nici diferitele ilustrații ale diferitelor ediții nu interesează pe mulți. În ciuda acestui fapt, un mic efort de recuperare nu poate strica... simt că pe undeva pierdem destul de mult din cauza faptului că nu există un loc – cu vizibilitate și accesibilitate – în care, din când în când, să descoperi că încă mai poți vibra la citirea unei povești, povestiri despre ceea este o carte, un autor, o ilustrație. Și asta așa, frumos, cu structură. Mă rog, vise!

            Sigur, toată lumea a auzit de Creangă și de Eminescu și poate mai puțin de faptul că George Călinescu a scris pentru fiecare dintre cei doi câte o biografie romanțată. Acum se pot găsi pe internet o sumedenie de informații, dar ca punct de plecare mi se pare a fi potrivit drept început cărțile scrise de G. Călinescu.

            Nu îmi închipui că am să pot spune lucruri noi și nici să înșir o poveste, deși bunica îmi spunea povestea omului leneș și îmi aduc aminte vorba ei ”Hiii, carul cu boi!“. La vremea aceea poveștile circulau și bunicii știau a le spune, era Povestea Porcului, Povestea lui Harap-Alb...

–        Păi astea nu erau ale lui Petre Ispirescu?

–        Aăă, ce glumă!

        Ideea este că un copil nu ar trebui să citească singur aceste povești și povestiri și asta nu din cauza regionalismelor care pe lângă faptul că se citesc greu, nici nu poate fi pătruns cu ușurință sensul lor fără de glosar. Nu, ideea este că aceste povești trebuie citite cu glas tare, ele trebuie interpretate, într-un fel aș spune că ele trebuie povestite, chiar dacă sunt citite. Cititul cu glas tare încarcă cuvintele cu viață și pentru a surprinde nuanțele potrivite, bine ar fi ca adultul, să citească mai întâi pentru el și abia apoi pentru copil. Îmi dau seama că nu există timp pentru așa ceva și că sunt atâtea cărți care se voiesc a fi citite, dar o mică escală prin poveștile de altădată poate produce pentru viitor amintiri frumoase.

A, și încă ceva! Să nu vă pună obejdia să citiți variantele acelea repovestite căci vorba aceea... sunt atâtea lucruri frumoase că putem să le lăsăm pe cele care nu-s pentru mai încolo.

Temă: Deschideți cartea unde am rămas și o luăm de acolo.

 

Autor: ION CREANGĂ (1 martie 1837, Humulești, Neamț – 31 decembrie 1889, Iași)

Copertă și ilustrații: RONI NOËL

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: T. POPESCU

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

Dat la cules 26.07.1963. Bun de tipar 15.11.1963. Apărut 1963. Comanda 6058. Tiraj 45200

Broșate 35100 + legate 10100. Hârtie ofset A de 100 g/m² 610 x860/8. Coli editoriale 5,15

Coli de tipar 10,5. A. T. 3403. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 R – 93

 

           

 

Pușculița bunicului

 

           Alerg cuvintele căci vreau să le prind, vreau să le pun în coloane, disciplinate le vreau, să nu îmi iasă din rând, să nu îmi spună mie tromboane și când le chem la raport să vină cu tone-n vagoane. Eh, una din dorințele mele căci uneori tare mă chinuie lipsa cuvintelor potrivite... cuvintele se subsumează unei idei, unei explicații, unei descrieri, ele nu pot fi aruncate așa ca într-o salată și apoi să pretinzi că... mamă, ce mustoasă este! Sunt cu această carte într-un astfel de moment, nu reușesc s-o prind de nicăieri. Sigur, locul ei este aici, în perioada aceasta în care se punea problema fantasticului, perioada în care basmul trebuie reciclat, dar uite, dacă cuvântul basme apare pe coperta cărții din ediția rusească din 1957 sau 1964, acest cuvânt este scos din ediția românească. De ce basmul ridică o asemenea problemă?

            Răspunsul pe care mi-l dau este acela că totul trebuie făcut prin muncă, prin forța brațelor, efortul trebuie să fie conștientizat, simțurile, dispuse uneori să ne înșele trebuie să fie ținute în frâu și folosite doar pentru a obiectiva realitatea, pentru a-i da contur clar și palpabil. Basmul, ca întâmplare petrecută de demult...”viețuiește cât viețuiește printre oameni și, iaca, își dă duhul. Sau doarme. Și doarme un an-doi... doarme o sută de ani. Doarme două sute de ani. Doarme până ce viața îl trezește. A dormit un somn nesfârșit și, când a fost trezit, l-au îmbrăcat în straie noi, căci cele în care adormise cândva erau aproape putrezite. Priviți cum arată el acum, trezit la viață, în veșmânt schimbat.“ Basmul trebuie să explice realul, nu să fie o poartă către tărâmuri fantastice.

            În acord cu cele de mai sus, spuse de autorul cărții de față, basmul ar trebui să se dezvolte în trei direcții, basmul științific, basmul de “idei” și basmul școlar. Se pot citi mai multe în Gazeta Literară, nr. 22 (324) din 26 mai 1960 în articolul probleme ale literaturii pentru copii – exemplarul este disponibil pe net.

            Basme de genul Cum s-a însurat focul cu apa, Cum a fost înhămat samovarul, Moș Auto sunt exemple de basm științific. Aici sunt explicate fenomene fizice, chimice fără a cădea în tehnicisme greu de digerat. Un singur exemplu, Moș Auto... trebuie să recunoaștem de la început că titlul este deosebit și special este și acest moș la a cărui vorbă spusă în șoaptă – Fii ca mine! – toporul pădurarului lucra fără să-l mânuiască cineva, hârlețul bătrânelului care se istovea muncind, la auzul cuvintelor începea să sape singur pământul și să-l azvârle unde trebuie, ba chiar și pe bătrâna care spăla la râu a ajutat-o transformându-i albia de spălat rufe...”de cum se ivea pe undeva Moș Auto și rostea cuvântul vrajit, de îndată unealta se și pornea să lucreze singură.“ Dar timpul a trecut, moșul a murit iar uneltele aduse la viață de către el s-au uzat de prea multă folosință, dar povestea a rămas și peste ani cei care o ascultau o considerau o simplă trăsnaie, doar că unii au încercat să afle care era cuvântul vrajit și nu au reușit, dar alții mai înțelepți și-au pus mintea la contribuție și mâinile la lucru și au construit... lopata ce sapă singură, căruța ce o ia la sănătoasa fără cal... au construit multe automate.

            În cartea aceasta aflăm și basme de “idei” – Șapte regi și o regină – avem aici un regat condus din umbră de șapte regi, dar în față se află o regină foarte rea, urâtă și vitregă la suflet. Poporul o duce rău și nimic nu poate face decât să muncească și să plătească toate dările care sunt din ce în ce mai mari. Asta până într-o zi, când o zână – Da, o zână! – învață poporul ce trebuie să facă. Este vorba de un sacrificiu pe care cea mai cuminte fată din țară îl va face pentru binele suprem, ea își va dărui ochii, inima, părul, frăgezimea buzelor, gingășia pielii acestei regine care ulterior se va transforma în cea mai iubită regină căci va simți toate cele pe care poporul le simte atunci când este asuprit de cei șapte regi. Iată reacția pe care mama fetei o are la vederea fiicei despre care nu vorbim cum arăta acum... “mama nu-și recunoscu fiica, dar nu lăsă să-i scape nici o lacrimă, nici o șoaptă. Că la fel de mult și ea își iubea poporul, neprecupețind nimic pentru el, nici chiar pe singura ei fiică.”

            Basme școlare nu sunt în această carte dar găsim povești moralizatoare și istorii amuzante cum este cea în care roțile unei biciclete se ceartă cu privire la cine pe cine conduce. Schimbul de replici e delicios. Ultima poveste este un fel de recunoaștere a unui maestru povestitor, fără a i se spune numele, i se precizează doar naționalitatea, povestea ni-l amintește pe Hans Christian Andersen într-un context în care copacii pădurii se iau la harță care este mai falnic, mai frumos, mai util... în această întrecere se pare că bradul este cel care pierde asta până când el este transformat în hârtie care va duce mai departe poveștile.

            Autorul scrie sub pseudonim, numele real fiind Евге́ний Андре́евич Виссов (Evgheni Andreevici Vissov). Numele Permeak vine de la orașul unde trăit la un moment dat, dar mai mult decât atât, acest nume este legat de un fenomen descris și într-o poveste din această carte – Marea Zgomotoasă – este vorba de marea extincție din permian. Acum, cu Google, totul este la îndemână, dar atunci cine explica lucrurile acestea ?

Temă: Vă propun o listă de cuvinte – întâlnite în această carte – și vă rog să îmi spuneți câte din ele le puteți folosi cu ușurință: bojoc, mitean, goz, pivă, ucaz, noatin, uriadnic, izbă, tiuliuluc, peletic, siniliu, iasp, draniță, bagdadie, voloc, gotcan, mied, deseatină, colniță, ciuhă, coz, tibișir, bibil, curmei, chivără, barcaz.

 

Autor: E. PERMEAK (13 octombrie 1902, Votkinsk, Urali – 17 august 1982, Moscova)

Traducere: Ion Calovia și Nina Gafița

Copertă: Raisa Iuseim

Ilustrațiile: reproduse după originalul sovietic: О.Новозонова și А.Семецова

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: A. POTERAȘU

Tehnoredactor: ȘT. MIHAI

Dat la cules 09.08.1961. Bun de tipar 21.02.1962. Apărut 1962. Comanda nr. 4701.

Tiraj 20160. Broșate 18100 + Legate 2060. Hârtie velină m. de 100 g/m², 70 x100/16.

Coli editoriale 9,7. Coli de tipar 10. A. 542. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 (R)

 

           

 

Cei din lună

 

            O cireașă în plină iarnă este o cerere care poate stârni nemulțumiri în cei care ți-au pus la dispoziție un mic dejun copios și unde mai pui, că fiind nemâncat de ceva timp, acest exotism poate deveni obrăznicie.

            Dimitrie Stelaru, prin iarna lui 1941 a avut o astfel de dorință, se poate citi mai mult în cartea Dimitrie Stelaru, Emil Manu, ed.Cartea Românească, 1984. Lăsând la o parte interpretarea ca metaforă a dorinței , a visului de a avea imposibilul, personal, cred că este vorba de dorința de a stârni, de a provoca, astfel încât, observând reacțiile celor din jur să îți poți da seama în ce ape te scalzi. Este necesară fixarea unui astfel de cadru deoarece Dimitrie Stelaru poate multe, chiar foarte multe... el are puterea de a-și anunța propria moarte și de a juca-o până într-acolo încât să lase să îi fie așteptat la gară, în Turnu Măgurele, coșciugul. Sunt multe întâmplări și viața acestui om poate fi descoperită citind cartea amintită mai sus sau Aventuri Aproximative – Vlad Mușatescu, Luminile Oglinzilor – Al. Raicu, Amintirile unui fost corector – Petre Stoica. Sigur, și altele, chiar și corepondența aparută oarecum recent – Gheorghe Sarău.

            Uneori, poveștile pot trăi în afara autorului lor, dar în cazul de față contrariul reprezintă adevărul. Sigur, avem de a face cu o sublimare a realului, a întâmplărilor de peste zi sau de peste ani care revin sub forma amintirilor. Conturul este tot ceea ce a mai rămas, detaliile sunt estompate de ceva vreme și totuși pe acestea cade accentul atunci când ne povestim amintirile. Nu mai reușim să facem diferența între ceea ce a fost în realitate și ceea ce ne dorim să fi fost. La rigoare nici nu mai contează căci dacă efectul produs de povestire este cel intenționat atunci amintirile pot suporta contrafacerea. Îmi vine să mă întreb de ce este important pentru mine să înțeleg felul în care am recepționat aceste povești. Nu știu să răspund simplu și asta este o dovadă că lucrurile nu sunt decantate în totalitate, mă ispitește ideea de a trăi felul acela de libertate, de a trăi în afara nevoilor bazale, mă rog, de a putea să le ignor, dându-mi putere pentru asta,
o dorință care altora li s-ar părea o tâmpenie și anume dorința de a crea. Dar să mă ridic de pe canapea, să merg să îmi fac un ceai și să vă povestesc un pic despre această carte.

            Două povești, prima, a unui băiețel venit de la oraș la munte, pe care îl descoperă cu ajutorul noilor prieteni pe care și-i face la vila unde va locui pentru o perioadă. Mai mult decât muntele cu tot ce are el mai frumos – pietre, zmeuriș, brazi, aer, cer înstelat, ecoul...

-          Știți ce este un ecou? O gură fără emoție.

... el va descoperi posibilitatea existenței unei alte lumi care dorește să o invadeze pe a noastră. Să fie acesta un lucru rău sau un lucru bun, să fie vorba doar de un delir în plin puseu de febră, să fie doar un vis sau poate doar o nevoie de a învăța să cântăm și să zburăm? Propun, asemeni autorului, să așteptăm comunicatul oficial.

            Cea de a doua poveste este povestea unui început... o viață de băiețel care pleacă pentru a se întoarce în același loc crezând că poate cuprinde un alt orizont acum că s-a mai înălțat un pic.

 

Temă: Doriți-vă un lucru pe care nu puteți să vi-l imaginați.

 

Autor: DIMITRIE STELARU (pseudonimul lui Dumitru Petrescu, 8 martie 1917, Segarcea-din-Vale, jud. Teleorman – 28 noiembrie 1971, București)

Copertă și ilustrații: ȘTEFAN NASTAC

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CHIRU GHEORGHE

Dat la cules 04.12.1968. Bun de tipar 19.03.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9294. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt A de 80 g/m². 700X1000/16. Coli editoriale 4,75. Coli de tipar 5. A. 20684. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

           

 

Poveștile motanului cocoțat

 

                Am auzit de acest motan cocoțat și poveștile lui cu destul de mult timp în urmă. Era momentul în care pe forum-uri se discuta aprins despre cărțile copilăriei și cineva, într-un comentariu, amintea de ele.             Nu aș putea să spun de ce am rămas cu dorința de a citi această carte, cert este că de multe ori am trecut pe lângă ea fără să o cumpăr. Timpul a trecut și iată că sunt în posesia acestei cărți – o bijuterie. Vă rog, nu stați pe gânduri, dacă o vedeți pe undeva oferiți un adăpost în biblioteca dumneavoastră.

                Destul cu reclama, este momentul de puțină istorie. Marcel Aymé scrie între 1934 și 1946 aceste povești și le dedică celor cu vârsta cuprinsă între 4 și 75 de ani (informația aceasta apare în prefața ediției din 1939). Ce ar putea însemna acest interval de vârstă? Cum am putea să îl înțelegem? Sigur, la o primă vedere el ne spune ca aceste povești se adresează atât copiilor, cât și adulților. Pe de altă parte, într-o scrisoare din 1956, Marcel Aymé scria că cel puțin prima poveste nu a fost scrisă pentru copii ci a scris-o pentru că așa a vrut, fără să își pună problema dacă ea va fi citită de cei care au mai puțin de 12 ani. Pentru următoarele povești el își dădea seama că editorul le va pune sub umbrela poveștilor pentru copii, dar lucrul acesta avea să conteze mai puțin deoarece elementele de referință au fost deja fixate. În fine, sunt 17 povești pe care editorul francez le-a grupat în două serii, poveștile albastre ale motanului cocoțat și cele roșii. Pentru precizie, în aceste două serii se regăsesc doar 15 povești, celelalte două sunt cuprinse în edițiile destinate mai degrabă adulților. La noi au fost traduse doar poveștile albastre.

                Îmi imaginez că se poate discuta mult pe seama acestor povești, sunt pline de simboluri, de trimiteri la diverse teme, interpretarea lor ține mult de experiența celor care citesc. Cert este ca sunt delicioase și atât copiii, cât și adulți vor plescăi de poftă și vor spune – te rog, mai vreau o porție! Sunt atât de bine scrise, încât nu contează dacă sunt citite de copil sau adult, fiecare va asimila povestea în totalitate fără să i se pară nimic suspect. Sigur, nivelul de înțelegere va fi diferit dar nu există riscul ca adultul să spună că se plictisește, iar copilul să spună că nu înțelege.

                Realitatea pe care ne-o propune Marcel Aymé este un rurală, este vorba de o familie care trăiește la țară, cumva în vecinătatea unei păduri, a unui râu, iaz. M-am surprins gândindu-mă la cât de diferită este atmosfera din această familie și cele descrise în poveștile noastre. La noi, lucrurile sunt cumva apăsătoare, un spectru planează peste tot, ochi reci și iscoditori te petrec peste tot, priviri mustrătoare îți îngheață orice dorință de joacă... noi trebuie să muncim apăsat și încrâncenat. La ei nu e așa!

                Două surori – Marinette și Delphine – cu vârsta cam de 10 ani fiecare, trăiesc înconjurate de animale care mai de care mai vorbărețe. Acestea se prind cu ușurință în jocurile lor, le ajută să scape basma curată, pun la cale planuri îndrăznețe de recuperare a unor prieteni comuni, le iau apărarea în fața părinților. Nu vreau să povestesc prea mult căci tema din final este pe măsură, vreau doar să vorbesc puțin despre lup și despre întâlnirea lui cu ele două surori.

                Lupul este cel pe care îl știm cu toții – și la noi și la ei, lupul este lup – doar că acum lupul se dezvoltă pe plan personal, el are chiar o conduită etică, iată ce gândește despre vaci și porci și alte dobitoace de pe la curte, ele, neavând minte destulă nu pot fi convinse să se lase mâncate deci sunt de evitat. El descoperă că poate să fie bun, blând, că se poate juca de-adevăratelea fără ca la mijloc să fie vreun șiretlic. El încearcă să le convingă pe cele două surori să îl lase înauntru, să se încălzească un picuț căci afară este o bură rece ce-ți pătrunde până la os și uite că și laba din față îi este beteagă și îl doare tare. Sigur, toate argumente bune și ușor de verificat, niciun fel de prefăcătorie la mijloc și totuși cele două surori nu se lasă păcălite, cu atât mai mult cu cât părinții le-a spus la plecare, să nu lase pe nimeni înauntru, mai ales pe lup. Dar lupul trece prin diverse stări, el chiar este vexat atunci când blândețea lui nu este acceptată. Pus în fața unor argumente de tipul Scufița Roșie, Lupul și Mielul el își explică comportamentele într-un mod demn și arată așa, subtil, că nu poate fi acuzat de mare lucru căci în realitate nu este el singurul care mânâncă miel, mai sunt și alții care la masa de Paște... mă rog, aspecte și aspecte. Și povestea asta cu Scufița Roșie, o întreagă dandana de pe urma căreia i-au ieșit atâtea vorbe. Evident că lupul reușește să cânte la coarda sensibilă a celor două fete și petrece o după-amiază încântătoare în bucătăria călduroasă, dar își dă seama că trebuie să plece, adulții sunt imposibil de convins că năravul se poate schimba. Cu părere de rău pentru toată joaca întreruptă se fixează o nouă întâlnire... așadar, pe data viitoare. Dar povestea nu se termină căci adulții se întorc acasă și noi întâmplări au loc... te face să te întrebi cine este rău în această poveste, cum de nu reușesc oamenii mari ca în fața unor argumente logice să își schimbe părerile, de ce se încăpățânează cu orice preț.

Marcel Aymé este un maestru la anticipării și are un răspuns pentru fiecare întrebare care se ițește în mintea adultului cititor și are o întrebare pentru fiecare copil care citește și crede că el știe toate răspunsurile.

 

Temă: Citiți și discutăm aplicat pe fiecare poveste în parte.

 

Autor: Marcel Aymé (29 martie 1902, Joigny, Franța – 14 octombrie 1967, Paris, Franța)

Copertă și ilustrații: Palayer

Traducere: Tudor Măinescu

Editura: Tineretului

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 29.08.1966. Bun de tipar 06.02.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7167. Tiraj 28160. Hârtie: scris I. A. de 100 g/m² 700X1000/12

Coli editoriale: 9,22. Coli de tipar: 12. A.T. 17553

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31