Se afișează postările cu eticheta 1961-1970. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1961-1970. Afișați toate postările

luni, 25 decembrie 2023

Cei din lună

 

            O cireașă în plină iarnă este o cerere care poate stârni nemulțumiri în cei care ți-au pus la dispoziție un mic dejun copios și unde mai pui, că fiind nemâncat de ceva timp, acest exotism poate deveni obrăznicie.

            Dimitrie Stelaru, prin iarna lui 1941 a avut o astfel de dorință, se poate citi mai mult în cartea Dimitrie Stelaru, Emil Manu, ed.Cartea Românească, 1984. Lăsând la o parte interpretarea ca metaforă a dorinței , a visului de a avea imposibilul, personal, cred că este vorba de dorința de a stârni, de a provoca, astfel încât, observând reacțiile celor din jur să îți poți da seama în ce ape te scalzi. Este necesară fixarea unui astfel de cadru deoarece Dimitrie Stelaru poate multe, chiar foarte multe... el are puterea de a-și anunța propria moarte și de a juca-o până într-acolo încât să lase să îi fie așteptat la gară, în Turnu Măgurele, coșciugul. Sunt multe întâmplări și viața acestui om poate fi descoperită citind cartea amintită mai sus sau Aventuri Aproximative – Vlad Mușatescu, Luminile Oglinzilor – Al. Raicu, Amintirile unui fost corector – Petre Stoica. Sigur, și altele, chiar și corepondența aparută oarecum recent – Gheorghe Sarău.

            Uneori, poveștile pot trăi în afara autorului lor, dar în cazul de față contrariul reprezintă adevărul. Sigur, avem de a face cu o sublimare a realului, a întâmplărilor de peste zi sau de peste ani care revin sub forma amintirilor. Conturul este tot ceea ce a mai rămas, detaliile sunt estompate de ceva vreme și totuși pe acestea cade accentul atunci când ne povestim amintirile. Nu mai reușim să facem diferența între ceea ce a fost în realitate și ceea ce ne dorim să fi fost. La rigoare nici nu mai contează căci dacă efectul produs de povestire este cel intenționat atunci amintirile pot suporta contrafacerea. Îmi vine să mă întreb de ce este important pentru mine să înțeleg felul în care am recepționat aceste povești. Nu știu să răspund simplu și asta este o dovadă că lucrurile nu sunt decantate în totalitate, mă ispitește ideea de a trăi felul acela de libertate, de a trăi în afara nevoilor bazale, mă rog, de a putea să le ignor, dându-mi putere pentru asta,
o dorință care altora li s-ar părea o tâmpenie și anume dorința de a crea. Dar să mă ridic de pe canapea, să merg să îmi fac un ceai și să vă povestesc un pic despre această carte.

            Două povești, prima, a unui băiețel venit de la oraș la munte, pe care îl descoperă cu ajutorul noilor prieteni pe care și-i face la vila unde va locui pentru o perioadă. Mai mult decât muntele cu tot ce are el mai frumos – pietre, zmeuriș, brazi, aer, cer înstelat, ecoul...

-          Știți ce este un ecou? O gură fără emoție.

... el va descoperi posibilitatea existenței unei alte lumi care dorește să o invadeze pe a noastră. Să fie acesta un lucru rău sau un lucru bun, să fie vorba doar de un delir în plin puseu de febră, să fie doar un vis sau poate doar o nevoie de a învăța să cântăm și să zburăm? Propun, asemeni autorului, să așteptăm comunicatul oficial.

            Cea de a doua poveste este povestea unui început... o viață de băiețel care pleacă pentru a se întoarce în același loc crezând că poate cuprinde un alt orizont acum că s-a mai înălțat un pic.

 

Temă: Doriți-vă un lucru pe care nu puteți să vi-l imaginați.

 

Autor: DIMITRIE STELARU (pseudonimul lui Dumitru Petrescu, 8 martie 1917, Segarcea-din-Vale, jud. Teleorman – 28 noiembrie 1971, București)

Copertă și ilustrații: ȘTEFAN NASTAC

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CHIRU GHEORGHE

Dat la cules 04.12.1968. Bun de tipar 19.03.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9294. Tiraj 30140. Hârtie tipar înalt A de 80 g/m2. 700X1000/16. Coli editoriale 4,75. Coli de tipar 5. A. 20684. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

           













 

marți, 22 august 2023

Poveștile motanului cocoțat

 


                Am auzit de acest motan cocoțat și poveștile lui cu destul de mult timp în urmă. Era momentul în care pe forum-uri se discuta aprins despre cărțile copilăriei și cineva, într-un comentariu, amintea de ele.             Nu aș putea să spun de ce am rămas cu dorința de a citi această carte, cert este că de multe ori am trecut pe lângă ea fără să o cumpăr. Timpul a trecut și iată că sunt în posesia acestei cărți – o bijuterie. Vă rog, nu stați pe gânduri, dacă o vedeți pe undeva oferiți un adăpost în biblioteca dumneavoastră.

                Destul cu reclama, este momentul de puțină istorie. Marcel Aymé scrie între 1934 și 1946 aceste povești și le dedică celor cu vârsta cuprinsă între 4 și 75 de ani (informația aceasta apare în prefața ediției din 1939). Ce ar putea însemna acest interval de vârstă? Cum am putea să îl înțelegem? Sigur, la o primă vedere el ne spune ca aceste povești se adresează atât copiilor, cât și adulților. Pe de altă parte, într-o scrisoare din 1956, Marcel Aymé scria că cel puțin prima poveste nu a fost scrisă pentru copii ci a scris-o pentru că așa a vrut, fără să își pună problema dacă ea va fi citită de cei care au mai puțin de 12 ani. Pentru următoarele povești el își dădea seama că editorul le va pune sub umbrela poveștilor pentru copii, dar lucrul acesta avea să conteze mai puțin deoarece elementele de referință au fost deja fixate. În fine, sunt 17 povești pe care editorul francez le-a grupat în două serii, poveștile albastre ale motanului cocoțat și cele roșii. Pentru precizie, în aceste două serii se regăsesc doar 15 povești, celelalte două sunt cuprinse în edițiile destinate mai degrabă adulților. La noi au fost traduse doar poveștile albastre.

                Îmi imaginez că se poate discuta mult pe seama acestor povești, sunt pline de simboluri, de trimiteri la diverse teme, interpretarea lor ține mult de experiența celor care citesc. Cert este ca sunt delicioase și atât copiii, cât și adulți vor plescăi de poftă și vor spune – te rog, mai vreau o porție! Sunt atât de bine scrise, încât nu contează dacă sunt citite de copil sau adult, fiecare va asimila povestea în totalitate fără să i se pară nimic suspect. Sigur, nivelul de înțelegere va fi diferit dar nu există riscul ca adultul să spună că se plictisește, iar copilul să spună că nu înțelege.

                Realitatea pe care ne-o propune Marcel Aymé este un rurală, este vorba de o familie care trăiește la țară, cumva în vecinătatea unei păduri, a unui râu, iaz. M-am surprins gândindu-mă la cât de diferită este atmosfera din această familie și cele descrise în poveștile noastre. La noi, lucrurile sunt cumva apăsătoare, un spectru planează peste tot, ochi reci și iscoditori te petrec peste tot, priviri mustrătoare îți îngheață orice dorință de joacă... noi trebuie să muncim apăsat și încrâncenat. La ei nu e așa!

                Două surori – Marinette și Delphine – cu vârsta cam de 10 ani fiecare, trăiesc înconjurate de animale care mai de care mai vorbărețe. Acestea se prind cu ușurință în jocurile lor, le ajută să scape basma curată, pun la cale planuri îndrăznețe de recuperare a unor prieteni comuni, le iau apărarea în fața părinților. Nu vreau să povestesc prea mult căci tema din final este pe măsură, vreau doar să vorbesc puțin despre lup și despre întâlnirea lui cu ele două surori.

                Lupul este cel pe care îl știm cu toții – și la noi și la ei, lupul este lup – doar că acum lupul se dezvoltă pe plan personal, el are chiar o conduită etică, iată ce gândește despre vaci și porci și alte dobitoace de pe la curte, ele, neavând minte destulă nu pot fi convinse să se lase mâncate deci sunt de evitat. El descoperă că poate să fie bun, blând, că se poate juca de-adevăratelea fără ca la mijloc să fie vreun șiretlic. El încearcă să le convingă pe cele două surori să îl lase înauntru, să se încălzească un picuț căci afară este o bură rece ce-ți pătrunde până la os și uite că și laba din față îi este beteagă și îl doare tare. Sigur, toate argumente bune și ușor de verificat, niciun fel de prefăcătorie la mijloc și totuși cele două surori nu se lasă păcălite, cu atât mai mult cu cât părinții le-a spus la plecare, să nu lase pe nimeni înauntru, mai ales pe lup. Dar lupul trece prin diverse stări, el chiar este vexat atunci când blândețea lui nu este acceptată. Pus în fața unor argumente de tipul Scufița Roșie, Lupul și Mielul el își explică comportamentele într-un mod demn și arată așa, subtil, că nu poate fi acuzat de mare lucru căci în realitate nu este el singurul care mânâncă miel, mai sunt și alții care la masa de Paște... mă rog, aspecte și aspecte. Și povestea asta cu Scufița Roșie, o întreagă dandana de pe urma căreia i-au ieșit atâtea vorbe. Evident că lupul reușește să cânte la coarda sensibilă a celor două fete și petrece o după-amiază încântătoare în bucătăria călduroasă, dar își dă seama că trebuie să plece, adulții sunt imposibil de convins că năravul se poate schimba. Cu părere de rău pentru toată joaca întreruptă se fixează o nouă întâlnire... așadar, pe data viitoare. Dar povestea nu se termină căci adulții se întorc acasă și noi întâmplări au loc... te face să te întrebi cine este rău în această poveste, cum de nu reușesc oamenii mari ca în fața unor argumente logice să își schimbe părerile, de ce se încăpățânează cu orice preț.

Marcel Aymé este un maestru la anticipării și are un răspuns pentru fiecare întrebare care se ițește în mintea adultului cititor și are o întrebare pentru fiecare copil care citește și crede că el știe toate răspunsurile.

 

Temă: Citiți și discutăm aplicat pe fiecare poveste în parte.

 

Autor: Marcel Aymé (29 martie 1902, Joigny, Franța – 14 octombrie 1967, Paris, Franța)

Copertă și ilustrații: Palayer

Traducere: Tudor Măinescu

Editura: Tineretului

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 29.08.1966. Bun de tipar 06.02.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7167. Tiraj 28160. Hârtie: scris I. A. de 100 g/m2 700X1000/12

Coli editoriale: 9,22. Coli de tipar: 12. A.T. 17553

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

               







 

duminică, 21 mai 2023

Drago Uriașul

 

                Cartea aceasta e precum Ercuș Alexandra. A stat cuminte, și-a văzut de treabă și asta până într-o zi, când tovarășa ne-a pus de serviciu pe școală. Nu eram noi printre favoriți, dar prin cine ce știe joc al întâmplării, Cosmin și Andreea nu erau disponibili. Și, iată-ne față în față, la intrarea profesorilor unde ni s-a făcut instructajul pentru acea zi specială, urma să vină o inspecție neanunțată. Nu aveam voie să clipim, să plecăm și că morți-copți acolo trebuie să ne găsească inspecția. Bucuria din primele momente a început să piardă din strălucire pe măsură ce timpul trecea aiurea. Ne-am plictisit până în momentul în care am început să ne strâmbăm unul la altul. Eu știam că pot să mă strâmb, dar nu știam că și Alexandra poate.

                Sigur, nimic surprinzător! Cartea aceasta mi-a amintit, de fapt nu mi-a amintit direct de Alexandra ci pur și simplu m-am trezit gândindu-mă la ea. La fel ca și Alexandra a stat cuminte, în bibliotecă, nu în bancă, până când întâmplarea a hotărât să ne pună față în față. Este o oglindă-album a unor timpuri trecute, a unor nevoi care sunt prezente și astăzi, diferă doar mijloacele prin care le poți da satisfacție. Emoția este însă aceeași, bucuria, tristețea, sentimentul de nedreptate trezesc în continuare reacții. Și da, m-am strâmbat la ea și da, s-a strâmbat la mine. Și da, am închis cartea și da, cartea s-a închis. Și da, am deschis cartea și da, ne-am împrietenit...eh, o altă poveste pentru o altădată.

                Întâmplările sunt multe, iar cartea pare să fie o colecție de povestiri pe care le-am găsit, dându-mă un pic pe net, dispersate în mai multe volume. Mă gândesc că ar putea fi vorba de o selecție făcută pentru editura noastră de către cineva anume.

                Universul este mai degrabă rural sau sălbatic și doar într-o singură povestire acțiunea se petrece la oraș. Aci, Feciorel, pleacă de acasă și îl „conturbă pe sergentul de circulație” și provoacă un tărăboi și o alergătură de nu s-a mai văzut. Îmi place povestea aceasta căci pe lângă morala că atunci când pleci de acasă să ții minte numărul și strada, îi învață pe cititori că un subiect poate fi descris folosind un torent de cuvinte. Este o stratagemă pe care autorul o folosește pentru a da un ritm sprințar acestei istorii și îi merge din plin. Pe alocuri își permite și glume ca cea cu tinichigiul care avea parașută și cade în fața unei bătrâne mioape și aceasta îi sărută mâna căci na, superstițioasă fiind, crede că a văzut un înger... „ah, cum îi mai miroase mînuța sfîntă a porumbei și tinichea veche!”

                Mai e o poveste – Prăvălia – în care tristețea fără margini a copilăriei este trăită de doi frați care în joaca lor își imaginează o prăvălie în care vor vinde „prune mâncate de viermi, bucățele de porțelan, o cutie de chibrite goală, bețe strălicitoare adunate dintr-un șanț cu apă secată” Joaca este curmată brusc, bucuria este înlocuită de spaimă atunci când marea deschidere este în fapt, o demolare în toată regula. Piciorul tatălui dărâmă toată șandramaua abia încropită și îi întreabă cu asprime pe cei doi copii, că de ce nu au dat de mâncare la porci?!

                Povești mai sunt, cu motani care pleacă în haiducie căci li se cere firescul și anume, să prindă șoareci, or ei aveau chef de leneveală. Cu mari căței matematicieni ale căror raționamente dau pe spate orice sobol modest. Uite un exemplu, vorbind despre fratele său, Gălbior, cățelul de pază al viei, spune că „acesta este de două ori atât de lung cât sunt eu pe jumătate.” El este un câine care se scoală tare devreme, exact la ora cinci și o sută douăzeci de minute. Sigur, în aceste povestiri se mizează pe procesul de identificare pe care cititorul îl poate avea cu personajul principal, urmând ca la un moment dat să se producă un declic, un insight, care să permită distanțarea și posibilitatea de a acționa diferit ca urmare a noii perspective recent dobândite.

                Aceste povești, nu sunt povești de dragul poveștii. Ele încearcă să ne transmită norme de comportament și atitudine în fața unor evenimente. Cât de bine le reușește acest lucru nu ține de povestea în sine, cât de istoria personală a fiecăruia, de capacitatea de memorare și aducere aminte a unor episoade asemănătoare, de capacitatea gândirii de a stabili asemănările și deosebirile semnificative. Cred că Branko Ćopić îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

                Temă: Identificați în memorie cinci colegi din gimnaziu și unul de care nu vă aduceți aminte.

 

Autor: Branko Ćopić (1 ianuarie 1915 Hašani, Bosnia – 26 martie 1984 Belgrad, Serbia)

Copertă și ilustrații: Molea – Suciu Octavia

Traducere: George Bulic

Editura: Tineretului

Redactor: GHEORGHE VASILE

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

Dat la cules 26.09.1968. Bun de tipar 28.12.1968. Apărut 1969.

Comanda nr. 7898. Tiraj 16140. Hârtie Tipar înalt A de 80g/m2.

610 x 860/16. Coli editoriale 6,64. Coli tipar 10, A. 22290.

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

 

               







 

miercuri, 26 aprilie 2023

Camionul lui Iliuț

 

                La șase ani și jumătate să ai un camion de lemn care să mergă singur la vale și să sperie rațele și găinile, care se adună să scurme la poalele moviliței, nu-i puțin lucru! Asta până vine Marica, o fetiță invidioasă dar care se pricepe la băgat bățul prin gard și spune că și un bolovan, la vale, merge singur. La vale nu-i mare lucru să mergi singur, tare ar fi să poată merge singur în linie dreaptă, așa cum va merge camionul pe care îl va primi ea de la tatăl ei.

                Ce să mai, o fâță de fată care se pricepe să strice bucuria unui băiețel și unde ma
i pui că nici nu mai apare în povestire, nici ea, nici camionul ei.

                Și iată-l pe Iliuț, eroul nostru, pus în situația de a nu se mai putea bucura de un joc simplu. El începe să îl chestioneze pe bunicul său, cel mai vestit rotar din sat, dacă nu cumva poate să îi facă camionului un motor, motoraș, micuț, micuț. Căci așa cum s-a priceput să meșterească camionul acesta din lemn, sigur! dacă vrea el, poate să-i facă și un motor.

                Încearcă bunicul să îl înduplece pe nepoțel și începe a-i povesti despre faptul că el nu mai este meșter rotar căci dezvoltarea și tehnologia a ajuns și la sate. Acum, camioanele, tractoarele sunt cele care înlocuiesc căruțele. De acestea din urmă nu mai este nevoie și de-o mai fi nevoie sunt suficiente cele care sunt acum.

                Totuși, bunicul este cel care face ca supărarea lui Iliuț să treacă mai repede căci îi spune că va merge la Brașov să-și vadă părinții, care sunt duși la un curs de specializare zootehnică, și poate acolo, la Brașov, unchiul Ianoș care lucrează la fabrica de camioane îl va ajuta să înțeleagă cum se fabrică un camion.

                Toate-s bune ș-aranjate doar că în ziua plecării, șoferul care trebuia să îl ia pe Iliuț este deturnat și nu mai poate merge la Brașov, el trebuie să se ducă la Codlea să ia de acolo flori căci o delagație a oamenilor muncii din alte țări vine tocmai la ei să „vadă cum muncim noi, ce roade scoatem de pe ogor, cum trăim.”

                Această delegație a oamenilor muncii era ceva des întâlnit în aceea perioadă, îmi aduc aminte că am citit într-o carte[1] o poveste amuzantă despre cum s-au pregătit oamenii dintr-o gospodărie colectivă de prin zona Bacăului pentru o vizită de-a Tovarășului. Acesta trebuia să vadă vacile care dădeau foarte mult lapte căci cifrele din rapoarte nu mint, doar că vacile care existau în realitate erau slabe, uscate și ca vai de mama lor. S-a luat atunci decizia să se aducă din județul vecin, niște vaci frumoase și grase care să lase impresia dorită. Totul merge strună, doar că de câteva zile vacile aduse încep să se tragă la față și să slăbească nemaipomenit. Sunt chemați veterinarii pentru a stabili diagnosticul cât mai grabnic căci momentul vizitei se apropie. S-a aflat, vacile nu beau apă! De dat apă li se dă, de băut nu vor. Și cum să obligi o vacă să bea apă? S-au încercat toate variantele, inclusiv cea cu deochiul deși împotriva superstițiilor, doftoroaielor și vracilor s-a dus ceva luptă. Până la urmă realitatea s-a aflat, vacile erau din județul Harghita și erau obișnuite să bea apă minerală.

                Nu știm ce s-a mai întâmplat cu nicio delagație, cert este că Iliuț ajunge la Brașov, unde își face intrarea în scenă adevăratul personaj al acestei cărți – fabrica de camioane. Trama acestei povestiri este prezentarea micului cititor a acestei fabrici cu tot ceea ce are ea: freze, raboteze, strunguri, șarje de oțel topit, bare lungi și grele de metal cărate de poduri rulante, roate, rotițe, axuri și cuțite, oameni ai muncii – bărbați și femei – care lucrează cu fețe serioase, cu atenție, cu mare meșteșug.

                Într-un final, Iliuț, copil de șase ani și jumătate ajunge să înțeleagă neputința bunicului de a-i face pe loc un motor, motoraș, motorel pentru un camion de lemn. Dar gândul acesta îl ține pentru el căci întrebat de unchiul Ianoș preferă să nu zică nimic despre dorința lui de a avea un camion de lemn care să mergă singur în linie dreaptă. Sigur, povestea se termină cu o nouă dorință a lui Iliuț, aceea ca atunci când va fi mare să vină și să lucreze și el în această fabrică și poate că va reuși să facă el, un motor mic, micuț pentru un copil de șase ani și jumătate.

 

 

Temă: Descoperiți despre ce camion este vorba în ilustrațiile de mai jos.

  

Autor: GEORGE NESTOR (18 mai 1921, Stănișești, jud. Bacău – 24 octombrie 2003)

Copertă și ilustrații: DUMITRU IONESCU

Editura: Tineretului

 

Dat la cules 11.08.1962. Bun de tipar 28.11.1962.

Apărut 1962. Comanda nr. 5845. Tiraj 23140. Hâtrie

offset A de 125g/m2 700x1000/16. Coli editoriale 2.

Coli de tipar 2. A. 0279. C. Z. Pentru bibliotecile

mici 8 (R)

 












[1] Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, ed. Curtea Veche, 2013

vineri, 6 ianuarie 2023

A murit Luchi

 


                Cât timp este nevoie să treacă pentru ca fapte, momente, amintiri să poată fi povestite cu duioșie? Este nevoie de experiență de viață, este nevoie de un anumit fel de a privi lucrurile, este nevoie de o rafinare a spiritului. Să fie lucrurile acestea valabile doar pentru cel care povestește? Mă tem că nu, ele sunt necesare și pentru cel care citește.

            Tocmai de aceea cred că această carte nu este pe potriva copiilor. Sigur, e poate fi citită și apreciată, dar frumusețea ei nu va fi cunoscută decât mult mai târziu. Mai nimerit mi se pare ca această carte să fie citită de un bunic, poveste cu poveste și explicat pe alocuri cum devine treaba. O, dar ne trebuie un bunic special, un bunic care se pricepe la vorbe, un bunic care poate să închidă într-o mângâiere, ani de suferință. Bunicul modern care știe să umble pe tabletă și are habar de cum se fac setările la un modem își va prinde urechile în aceste povești.

            Da, o carte complicată și nu atât din pricina cuvintelor pe care nu le mai folosim astăzi și al căror sens trebuie căutat în dicționar și faptului că aceasta îți taie aripile simțirii. Nu, nu din pricina asta este complicată ci din momentele pe care le redă, nu ai cum să ajungi la aceste momente, nu ai cum să le înțelegi. Legătura ta cu trecutul acela s-a frânt de multe generații. Doar un singur exemplu: când ați încercat ultima dată să scoateți un malac din apă? Sigur, exagerez! dar în carte sunt astfel de momente, este ca și cum ai merge într-un cimitir unde nu cunoști pe nimeni și citești nume la întâmplare. Știi că este un loc trist, dar nu simți nimic.

            Mă enervez pentru că îmi place această carte și îmi dau seama că astăzi poveștile acestea suferă asemeni unui bătrân care stă pe prispă și se uită în lungul drumului să vadă dacă din rata care a oprit la colț coboară cineva din familie. Îmi dau seama că ultima frază este seacă, uscată precum urechiușa babei, gogoșile pe care mi le făcea bunica când eram eu mic.

            Mă enervez pentru că îmi place această carte și uite că nu reușesc să povestesc și eu despre întâmplări asemănătoare și mă cramponez de faptul că aceste povești vor deveni inaccesibile. Ce naiba, sunt atâtea cărți din aceeași perioadă care suferă și ele. Nu știu, dar cumva îmi pare mai rău după poveștile astea. Nu îmi dau seama de ce, poate nu sunt pregătit să o fac.

            Oricum, vreau să vă povestesc despre malac. Ideea este că eu nu am văzut niciodată în realitate un malac în apă, în schimb am văzut vaci. Dar îmi aduc aminte de mamaia mea care îmi povestea despre cum se mai chinuia să scoată malacul din apă. Bineînțeles cu nu reușea și ăsta ieșea din apă când avea el chef.  Știu ce înseamnă să te duci înaintea vacii și să o aduci acasă, dar ea să se ia după aia a lu' țața Reta și să facă dreapta pe linia a doua și pe urmă să faci un ocol până devale la nea Florică, că acolo s-a oprit și să o aduci acasă mânând-o de la spate cu joarda. Și pe urmă să scoți o găleată de apă și să-i dai să bea și să vezi botul ala mare și umed cum soarbe din găleata aia și să te minunezi că tu bei cu cana. Uite, d-asta zic că poveștilor astora le face bine să fie citite în doi, adult și copil. Și nu contează până la urmă, dacă partea mai bătrână din ecuație este una modernă căci prin alambicul sufletului ei vor fi trecut multe și multe vor fi sublimat. Sigur, nu îndemn să-i dăm copilului tărie, dar e bine să știe că forța lucrurilor frumoase poate sta în detalii care trec neobservate.

            A, și încă ceva! Dacă citiți și ajungeți la povestea Vine „Iură”, vă rog, spuneți-mi și mie despre ce este vorba acolo.


  Temă: Învățati cântecelul Șapte gâște potcovite.

  

Autor: OTILIA CAZIMIR (12 februarie 1894, Cotu Vameș, jud. Neamț – 8 iunie 1967, Iași)

Copertă și ilustrații: ADRIANA MIHĂILESCU

Editura: Tineretului


 

Dat la cules 07.07.1965. Bun de tipar 04.12.1965.

Apărut 1966.     Comanda nr. 7022.    Tiraj 30160

Broșate 28100 + legate 2060. Hârtie ofset A de 100

g/m2 700 x 920/16. Coli editoriale 8,78. Coli de tipar 9

A.T. 16197.    C.Z.   pentru bibliotecile mici 8R – 93.

 

 





joi, 20 octombrie 2016

Vişinul înflorit

            Nimeni nu pune la îndoială necesitatea educării copiilor, discuţiile devin aprinse atunci când se vorbeşte de principii, metode, materiale, programe sau mai ştiu eu ce altceva. Dacă ar fi să comparăm sistemul, pe care-l denumim clasic, cu unele alternative, cum ar fi Waldorf, Montessori, Step by Step, Freinet sau Jena, vom constata deosebiri remarcabile…

                        - Bine, dar care sunt criteriile după care comparăm?

            Nu mai comparăm nimic, mai bine mergem în livadă şi avem grijă de copaci căci ia uite ce frumos au înflorit şi promit să dea roadă bogată, dacă avem grijă de ei. Un copac poate fi asemuit unui copil căci şi unul şi altul creşte, şi unul şi altul înfloreşte, şi unul şi altul produce fructe, şi unul şi altul se veştejeşte doar că fiecare are timpul lui. A, ş-ar mai fi şi altoirea, dar na! nu toţi putem fi I. V. Miciurin.

            Cred că este o provocare să vorbim de educaţia / educarea copacului, mi se pare că ar ieşi o poveste straşnică din treaba asta, dar lăsăm la dospit această idee şi vorbim câte ceva despre cartea de faţă.

            Scurte povestiri de câte 15 – 20 de rânduri fiecare asemenea unor pastile pe care copilul trebuie să le înghită pentru a se face bine, în cazul nostru, pentru a creşte frumos (se poate citi şi a face frumos) căci substanţa activă în aceste pastile este nevoia de a vedea copiii cuminţi, ascultători, vindecaţi de toate pornirile capricioase şi dătătoare de dureri de cap pentru părinţi.

            Sigur, exagerez cu bună ştiinţă, îmi dau seama că aceste poveşti pot fi folositoare doar că îmi pare că prin ele se urmăreşte obţinerea unui efect maxim cu un minim de implicare, este ca şi cum ai spune „Ia pastila asta şi te faci bine”. Pe tărâmul educaţiei cred că puterea exemplului personal funcţionează mai bine şi cu rezultate mai de lungă durată.

            Poveştile acestea mizează pe existenţa unei fibre morale a conştiinţei care intră în rezonanţă cu un sentiment de vinovăţie şi astfel se porneşte pe drumul schimbării. Uite, cum e în bucata Munca – „astăzi este sărbătoarea muncii, iar în casa aceasta numai eu şi mămica ta muncim, a spus tăticu. Iar tu, cel mai mic, chiar nimic nu faci!” Şi ăsta mic se responsabilizează straşnic şi se duce şi face târguieli, stropeşte florile-n grădină, mătură coridorul şi conchide eroic după ce ta-su îl mângâie pe creştet „de-acum ştiu şi eu ce înseamnă munca”

            Sunt momente din viaţa copiilor în care aceştia acţionează sub impulsul direct al nevoii de moment, fie că vorbim de curiozitate, fie că vorbim de alinare, nu contează, copilul trebuie să înveţe să-şi stăpânească aceste porniri „astăzi l-am chemat pe tăticu la telefon iar dânsul mi-a strigat: „De ce mă întrerupi de la lucru fără motiv?” Eu i-am răspuns: „Mi-era dor de matale, voiam să-ţi aud glasul. N-am să te mai stânjenesc fără motiv.” Şi mai târziu când mămica sună, fetiţa îi răspunde „Mămică, mă uit în cărţile cu poze. Nu mă tem c-am rămas singurică în casă. Dacă-ţi aud glasul la telefon, e ca şi cum ai fi lângă mine.” (Telefonul)

            În aceste poveşti vom găsi mai toate temele acelor vremuri, o vom găsi pe mama, pe bunica care spune poveşti, vom găsi gospodăria colectivă, vom găsi saltul tehnologic, vom găsi grija faţă de animale, grija de a mulţumi celor care ne ajută, vom găsi copii care devin buni şi cuminţi şi vom mai găsi şi o undă de tristeţe ca o părere de rău subtilă care îmi pare că se strecoară printre aceste scurte povestiri, cine ştie ? poate e doar nostalgia mea după nişte timpuri închipuite.


Temă: Mângâiaţi un căţel.

Autor: DORA GABE (28 august 1886 Dăbovik, Bulgaria – 16 noiembrie 1983 Sofia, Bulgaria)
Copertă şi ilustraţii: SIMONA RUNCAN
Traducere: MIHAIL MAGIARI
Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU
Dat la cules: 03.06.1967. Bun de tipar: 14.02.1968. Apărut: 1968
Comanda nr. 7719. Tiraj: 20140 ex. broşate. Hârtie: ofset A, de 100
g/m2. Format: 540x840/8. Coli editoriale: 3,80. Coli de tipar: 5. A.:
12043. C.Z. pentru bibliotecile mici: 8R – 93