luni, 22 iunie 2015

Croitorul de poveşti

            Sunt ceva zile de când mă tot învârt pe lângă aceste poveşti. Au o frumuseţe a lor care mă lasă mut, în mintea mea e linişte, gândurile sunt aşezate şi nu umblă răzleţe prin te miri ce coclauri, ascultă şi ele alte ritmuri, se racordează la un alt fel de a trăi realitatea.

            Lucruri rele ni se întâmplă tuturor, efectul lor rugos ne determină să reacţionăm şi îmi imaginez în funcţie de această reacţie pe oamenii tub, sunt cei prin care se scurge realitatea, sunt traversaţi în continuu de evenimente şi fapte, ei nu reţin nimic şi totul depinde de lungimea tubului. Se întâmplă uneori ca tranzitul să se blocheze cu un eveniment care este peste capacitatea de preluare şi oamenii tub se transformă pentru o vreme în oamenii recipient. Aceştia sunt cei care conţin, care strâng realitatea, care o păstrează, în cazul lor totul depinde de volum, punctul lor maxim este dat de picătura care umple paharul. Şi mai sunt oamenii scoică sunt cei care învelesc lucrul rău, care transformă efectul rugos al faptelor rele într-o perlă, nimeni nu va şti atunci când se va uita la o perlă că ea ascunde o traumă.

            Cred că oamenii scoică îşi folosesc din plin imaginaţia nu pentru a fugi de realitate ci pentru a transforma bucăţica aceea râcâitoare care poate să apară în calea oricăruia dintre noi în ceva care nu poate să ne facă rău. Ne putem întâlni şi de o mie de ori cu o perlă fără să ne simţim ameninţaţi şi oamenii scoică ştiu că nu purtatul perlelor este benefic ci dăruirea lor.

            A alege să dăruieşti o poveste când ştii că „din caravanele pe care le porneşti n-ai să afli niciodată care pe unde ajung” înseamnă a alege să-l înveţi pe celălalt cum să se poarte cu lucrul rău, cum să reacţioneze la grunjii durerii.

            Puterea exemplului este uriaşă, el ne arată tuturor nu cum să fim ci că există şi un alt mod de a fiinţa. Se ştie şi se acceptă, chiar dacă uneori doar la nivel teoretic, că putem alege, dar lucrurile nu sunt concrete, ele se plimbă într-o lume a conceptelor şi într-un astfel de moment vine exemplul, care îmbracă conceptul în hainele acţiunii, ajustează faptele până într-acolo încât să se potrivească mănuşă. Uite, în povestea "Oameni fără durere" ale căror trupuri „mari şi puternice nu le dădeau prilejuri de lacrimi sau de întristare. Dar nu erau fiinţe fără de moarte. Sfârşeau şi ei ca semenii lor, în molime şi încăierări, numai că, până în clipa din urmă, nu simţeau nici un dram de suferinţă. Treceau dintr-o dată de la nedurere la nefiinţă.” era un băiat pe nume Pimen, care a prins drag de o „fată bălaie, cu ochii ca două izvoare” Copila aceasta avea o grădină cu flori parfumate, care se prăpădeşte toată în urma unei furtuni când „din cer se năpustiră puhoaie de apă” Prin grădina jefuită de furtună, Pimen, o zăreşte pe copila bălaie „cum umbla din floare în floare, le ridica trupurile din ţărână, le netezea petalele, iar pe obraji îi lunecau lin două izvoare” Deşi nu înţelegea prea bine vorbele şi acţiunile fetei, Pimen începe să umble alături de ea, ridicând şi el lujerele căzute la pământ, legând crengile rupte. Întâmplarea face ca într-o zi, rătăcind prin pădure, să dea peste o ciută albă prinsă într-un hăţiş de mărăcini. Plivind cu palmele mărăcinii eliberează animalul deşi nu-i înţelege durerea şi tânguirea, dar gândul la copila cu părul bălai îl face să descopere leacul durerii… şi povestea continuă.

            Citind aceste poveşti nicio clipă nu simţim spectrul degetului ridicat ameninţător asupra noastră, nu resimţim nici urmă de apostrofare, nu este genul de carte moralizatoare, gen destul de răspândit în scrierile pentru copii, din contră, este o carte prieten adevărat, care te acceptă aşa cum eşti, dar îţi spune atunci când greşeşti… tu alegi dacă vrei sau nu să-i mai fi prieten în continuare.

            Mi-ar fi plăcut ca Marta Cozmin să fie bunica mea.


Temă: Desluşiţi bucuria unui brad.





Autor: MARTA COZMIN (31 ianuarie 1930, Bucureşti – 25 ianuarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Editura: Ion Creangă
Lector: RICUS OANA
Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU
Bun de tipar 28.05.1980. Apărut 1980. Coli de tipar 15








miercuri, 17 iunie 2015

Cireşe de mai (10)

            Oamenii s-au jucat mereu atunci când au avut timp de joacă şi cel mai mult timp de joacă ai când eşti copil. Nu-i vorbă, că şi adult fiind, timp ar mai fi, dar ca un făcut gândurile se adună în altă parte. Ce ştiu eu cum e mai bine, fiecare face cum crede de cuviinţă dar este cartea aceasta care ştie să aibă cu noi răbdare şi ne ia uşor de mână şi ne face copăcel şi uite aşa cătinel, nel-cătinel ne aduce uşurel, cu căţel şi cu purcel să ne învinovăţim niţel. Şi-i aşa cum spuneam, este un sentiment de vinovăţie care te îndeamnă să încerci să faci altfel lucrurile pentru că îţi aduce aminte de cum te jucai când erai copil.

            Dat fiind faptul că întâmplarea mi-a adus doar un exemplar am fost nevoit să scotocesc după o provocare. Am găsit una în patru puncte, cu două din ele mi-am spart capul şi nu am găsit răspunsul. Nu vă îngrijoraţi, am fost ajutat, fapt pentru care voi proceda şi eu la fel în caz că este necesar. Promit că dacă întâmplarea îmi va mai aduce un alt exemplar îl voi oferi rapid celui care s-a arătat interesat, participând la acest cules de cireşe.


1. Cum îl împărţim pe 12 în două jumătaţi astfel încât într-o parte şi alta să avem 7.

2. Cine vorbeşte toate limbile pământului?

3. După o plimbare prin Paris, America şi Australia poţi spune cu precizie ce se află în mijlocul lor?

4. Tatăl meu are un fiu, dar nu este fratele meu. Cine-i?

         

luni, 1 iunie 2015

Vârsta de aur

            Cum să vă povestesc despre această carte astfel încât să vă stârnesc interesul într-o aşa de mare măsură încât dorinţa de a o citi să nu vă dea pace, să vă bâzâie la ureche ca un ţânţar pofticios, să vă fie ca gândul la bucăţica de ciocolată pe care aţi lăsat-o pentru mai târziu… ha! sunt pe punctul de a face o greşeală. Nu vreau să transform această postare într-o reclamă, nu contează cât de inspirat ar fi fost sloganul pe care l-aş fi scornit, îmi pare că s-ar fi simţit o oarecare artificialitate. Nu vreau să risc şi nu vreau să vă îndepărtez, din contră, intenţia mea este aceea de a vă apropia de un moment autentic. O trăire care se infuzează timp de câteva zeci de pagini în fiecare fibră a corpului de adult şi fiecare fibră asemenea unei frunze de ceai uscate se va deschide sub acţiunea căldurii ce face ca sufletul să se dezmorţească.

            Este o carte pentru adulţi, eu aşa o văd – îmi pare că se marşează pe un anumit sentiment de vinovăţie, dar nu este o vinovăţie dintr-aceea invalidantă, care paralizează muşchii acţiunii, nu! este un sentiment de vinovăţie care te trezeşte, te împinge spre acţiune, trezeşte în tine dorinţa de a face lucrurile în alt fel. Şi se întâmplă aşa pentru că această poveste îţi luminează drumul înapoi spre copilăria ta… eu asta am trăit. Mi-am amintit de jocul meu inspirat din filmele de comando pe care le vedeam pe vremea aceea la video, cum am luat toţi pionii de la jocul de şah şi le-am legat de gât o mică sârmuliţă pe care am îndoit-o la cap sub forma unui cârlig. Şi m-am dus apoi în cămară şi am dat iama în punga cu aţe a maică-mii şi am sustras de acolo un scul de mohair portocaliu… ce plăcut era la atingere, parcă cineva mă iubea şi am întins peste tot prin cameră aţa aceea portocalie, de la lustră porneau aţe peste tot şi pe ele alunecau pionii, soldaţii, camarazii, prietenii mei în încercarea de a o elibera pe regină. Am luat parte în ziua aceea la una din cele mai spectaculoase expediţii organizate la mine acasă, dar nu am uitat nici acum ameninţarea care plana nevăzută peste această desfăşurare de forţe şi anume coborârea intempestivă a Olimpienilor, care cu suficienţa şi privirea lor superioară m-ar fi întrebat ce-i cu prosteala asta din cameră şi de ce am stricat sculul portocaliu. Da, aşa fac Olimpienii când coboară printre cei mici, le fixează micimea în raport cu superioritatea lor, cei mici au voie să existe doar în limitele trasate de ei.

            Am şi eu din când în când un astfel de sentiment de suficienţă, de superioritate, de intoleranţă iar Kenneth Grahame prin poveştile lui mi l-a pus în faţă spunându-mi că de acum încolo nu mai am scuza neştiinţei.

            Este o carte care mobilizează toţi muşchii, nu doar veţi strânge din dinţi, veţi şi râde cu gura până la urechi, jocurile imaginate de copii sunt efervescente, dorinţa lor de a mânca biscuiţi nu poate fi stăvilită de furtuna de afară, ba mai mult, această furtună este luată complice şi sub adăpostul tunetelor care acoperă gălăgia şi sub adăpostul fulgerelor care arată calea, ceata de copii trezită în miez de noapte se strecoară până în sufragerie pentru a da atacul final asupra cutiei cu biscuiţi. O mică precizare, drumul lor trece prin camera albastră, aceasta fiind ocupată de noul profesor venit abia de o zi. Domnul profesor este o fire sensibilă de artist, sufletul lui este chinuit de diferite spectre pe care imaginaţia bogată le încarcă de substanţă palpabilă, este suficient să prindă doar un contur şi trăirea de spaimă e gata. Ei bine, imaginaţi-vă acum noaptea aceea cu natura dezlănţuită în care privirea profesorului nu prinde doar un contur…sunt cinci contururi mici, în cămăşi albe, care se furişează, se împiedică şi cad, se hârjonesc şi sar, şi un joc tragic joacă – o moarte în zadar. Imaginaţia profesorului lucrează febril astfel încât a doua zi după micul dejun acesta este deja pregătit de drum. Peste câteva săptămâni, unchiul Thomas a scos din buzunar un exemplar dintr-o revistă „Psyche: Un Jurnal al Supranaturalului” şi a început să tragă fel de fel de apropouri cu privirea la cel de-al treilea caz prezentat în această revistă.

            Cred că dacă vor fi copiii care vor citi această carte lor le va veni mai uşor să-i înţeleagă pe adulţi, ba chiar să facă un pas în plus şi anume să-i ierte.



Temă: Continuaţi următoarea propoziţie. Destindeţi fibra încordată şi permiteţi-vă să fiţi încă o dată…


Autor: KENNETH GRAHAME (8 martie 1859, Edinburgh, Scoţia – 6 iulie 1932, Pangbourne, Anglia)
Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA
Traducere: CLEOPATRA LORINŢIU
Titlu original: The golden age (1895)
Editura: Ion Creangă


Redactor: SANDU SINGER
Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV
Dat la cules 12.08.1983. Bun de tipar 10.11.1983
Apărut 1983. Coli editoriale 7,5