sâmbătă, 29 martie 2014

Povestea pescarului şi a peştişorului

            Zic să terminăm repede cu povestirea căci ne aşteaptă o chestiune importantă şi anume cea a peştişorului de aur aşadar povestea aceasta descrie complet şi întocmai zicala „nemulţumitului i se ia darul”… cam despre asta este vorba. Nu intru în detalii căci aş fi tentat să-l suspectez pe moşneag de oareşce cârdăşie cu peştişorul pentru a comite crima perfectă şi a scăpa în felul acesta de o babă cam vitregă la suflet.

            În acest moment mi se pare mai interesantă chestiunea peştişorului de aur. Să începem prin a pune întrebările cuvenite şi să vedem ce răspunsuri primim…
            a) Cum a apărut peştişorul de aur? Acest peştişor răspunde unei nevoi de miracol… existente în fiecare leneş. Poate fi ceva imaginat ca fiind mai plăcut decât o viaţă de huzur obţinută prin rostirea / îndeplinirea unei dorinţe… în dimineaţa aceea soarele poleia coama valurilor aducând sclipiri de vis unui pescar atins de plictis.

            b) Există doar un peştişor sau mai mulţi? Clar, doar unul singur! Dacă ar fi mai mulţi ar creşte şansele să fie găsiţi mai curând, plus că dac-ar fi mai mulţi s-ar putea isca ceva lupte pentru supremaţie, or având la dispoziţie puteri supranaturale…

            c) Peştişorul trăieşte doar într-un singur loc? Dacă da, cum explicăm poveştile care ne atestă că el a fost prins în locuri diferite deci întrebarea care se pune este aceea cum călătoreşte el dintr-un loc în altul? Cel mai la îndemână răspuns ar fi acela care invocă puterile lui supranaturale. Ne întrebăm mai apoi de ce ar călători dintr-un loc în altul? Mânat probabil de treburi specifice, peşteşti… dar ţinând cont de puterile lui supranaturale, ne întrebăm de ce nu-şi rezolvă chestiunile apelând la ele, fără să mai fie nevoie să se deplaseze? Prin urmare deplasarea trebuie să aibă un alt scop, probabil acela de a se ascunde cât mai bine. Sigur, ne putem întreba de ce să se ascundă dacă tot are puteri supranaturale. Conchidem că această deplasare are rolul de a îngreuna prinderea sa. Deducem din acest punct c, că rolul peştişorului nu este acela de a îndeplini dorinţe ci acela de a fi prins.

            d) De ce este aşa greu de prins acest peştişor? Ar trebui să-i fi cel puţin egal în puteri dacă nu cumva superior… or aşa stând lucrurile, de ce ai mai dori să-l prinzi?

            e) De ce peştişorul nu îşi foloseşte puterile supranaturale pentru a scăpa? Răspunsul se sprijină pe punctul d şi anume, peştişorul îşi face următorul calcul: dacă am fost prins asta înseamnă că cel care m-a prins îmi este superior deci nu sunt decât un peşte obişnuit în undiţa unui pescar, dar dacă hazardul s-a hotărât să-mi joace un renghi, atunci cel care m-a prins se poate lăsa momit cu îndeplinirea a trei dorinţe… şi iată-mă-s scăpat.

          f) De ce peştişorul în zilele noastre nu mai prezintă interes, el fiind mai mult subiect de bancuri, unele chiar răutăcioase? Răspunsul e cât se poate de simplu, a fost inventat loto 6 din 49.

            Pe final, revenim la poveste şi în speţă la acest volum deoarece el poartă semnele cenzurii acelor vremuri, foarfecele a desprins partea de început şi a lăsat-o să se piardă. Nu se putea risca o interpretare care l-ar fi adus în gând pe Hristos… şi totul ar fi putut porni de la numărul 33. Sigur, povestea te poate pune pe un astfel de drum, în care decriptarea simbolurilor să se facă în acord cu pildele biblice, dar lipsită de elementul care ar determina aceste asocieri, ea rămâne o exemplificare curată a zicalei „nemulţumitului i se ia darul”.

Temă: Sunteţi prins asemenea unui peştişor de aur, cu ce vă răscumpăraţi libertatea?


Autor: A. S. PUŞKIN (6 iunie 1799 – 10 februarie 1837)
Copertă şi ilustraţii: GYÖRGY MIHAIL
Traducere: AL. PHILIPPIDE
Titlu original: СКАЗКА О РЬІБАКЕ И РЬІБКЕ (1833)


Redactor responsabil: V. GAFIŢA
Tehnoredactor: Şt. MIHAI
Dat la cules 26.10.1962. Bun de tipar 1.03.1963.
Apărut 1963. Comanda nr. 5424. Tiraj 50175. Broşate
49100 + legate 1075. Hârtie offset A de 100 g/m2
700x1000/16. Coli editoriale 1. Coli de tipar 1.
A. 07070. C.Z. pentru bibliotecile mici 8 (A) (R)










luni, 17 martie 2014

Fii bun până la moarte

            Un titlu fertil, întrebările apar foarte uşor citindu-l, gândul tău aleargă pe loc până când oboseşte, nu este antrenat să răspundă la întrebări fără răspuns. Ce diferă de la om la om este timpul cât aleargă pe loc. Sunt unii care au spaţiu de manevră mare, care abordează problema într-o manieră artistică, euristică, sunt alţii care rezolvă problema rapid, scot sabia şi gata!... nodul se desface, mai sunt şi cei pentru care contează mai mult gura lumii şi să nu-i uităm pe aceia nu îşi pun întrebări, cert este, că toţi reuşesc în felul lor să trăiască o viaţă.
            Chestiunea care mi se pare interesantă este aceea că toţi pot veni în contact unii cu alţii, avem în felul acesta – dacă ne situăm pe poziţia de spectator – posibilitatea de a asista la spectacol. Ce fel de spectacol? Asta depinde foarte mult de ceea ce-ţi place să vezi, în general, viaţa ni le poate oferi pe toate. Sigur, surprizele nu lipsesc niciodată.

            O carte poate fi socotită un spectacol? Eu cred că da, ea livrează cititorului toate elementele care-i sunt necesare pentru a participa activ la desfăşurarea acţiunii, ba mai mult decât atât, fiind foarte sigură pe ea, îşi permite luxul de a oferi pauze atunci când cititorul le cere.

            Spectacolul oferit de această carte este de la bun început creator de dileme prin faptul că te determină să îţi pui întrebări, ai nevoie de o pauză pentru a găsi răspunsul tău personal, dar în acelaşi timp nu-ţi vine să opreşti acţiunea, cum procedăm mai departe ţine de fiecare dintre noi, eu am ales să ţin minte întrebările apărute, iar ulterior să suprapun peste acţiunea cărţii felul meu posibil de-a fi fost.

            Clopoţelul a sunat a treia oară, Nyilas Mihály este elev scutit de taxe al colegiului din Debreţin în anul 1892. Această scutire de taxe se datorează bunului său unchi Géza, care s-a făcut luntre şi punte pentru a reuşi acest lucru, unchi care-i spune într-o scrisoare „Aş fi tare mâhnit să aflu că înveţi pentru că trebuie să ştii carte şi nu pentru frumuseţea şi bucuria învăţăturii”, iar Nyilas Mihály va deveni un elev eminent, va avea numai note de 1 (pe vremea aceea sistemul de notare folosea note de la 1 al 5, cea mai mare fiind 1). Dar râvna lui Nyilas nu este susţinută de îndemnul unchiului său ci de un puternic complex de inferioritate, el vine dintr-o familie fără posibilităţi materiale, el are nevoie să arate lumii lui de ce este în stare şi o face, numai că toată acţiunea se desfăşoară în mintea lui. Aici, faptele reale capătă proporţiile unui elefant sub acţiunea impresiei că toată lumea se uită la el, că toată lumea îl judecă, el rulează scenarii de învingător dar acţiunile lui sunt strivite între nicovala conştiinţei morale şi ciocanul dorinţelor inconştiente de răzbunare. Episodul cu briceagul lui Böszörményi, care printr-un joc al evenimentelor rămâne printre lucrurile lui ne arată zbuciumul lăuntric la lui Nyilas. Cu vreo câteva zile înainte Böszörményi îşi însuşeşte carminul lui Nyilas fără drept de apel şi măcar de s-ar fi priceput la desen, dar nu… el doar prăpădea culorile, el doar mânjea hârtia. Aranjându-şi lucrurile în ladă, Nyilas dă peste briceagul cu plăsele în formă de peşte al lui Böszörményi, rămăsese aici de când cu povestea cu pachetul, dar Nyilas nu putea spune că l-a găsit, îi era teamă că va fi acuzat de furt. Pe de altă parte el vede în acest briceag o compensaţie a carminului pierdut. Chestiunea briceagului nu se stinge uşor, Nyilas îşi imaginează controlul ce va urma să vie, este prins între dorinţa de a păstra briceagul şi nevoia de a nu fi arătat cu degetul ca un hoţ, încearcă să-l ascundă în compartimentul secret al lăzii, dar acolo nu încape, plus că ladă ca a lui mai are un coleg dintr-o altă cameră, nu! sigur va fi descoperit, mai bine să scape de el. Nici vorbă să i-l dea înapoi lui Böszörményi. Până la urmă îl va arunca în spatele lăzii de gunoi, un loc greu accesibil.

            Cartea este densă, compactă, complexă, profundă, Móricz Zsigmond ne arată o personalitate în formare, care sunt jaloanele care devin pietre de hotar pentru adultul de mai târziu. El sondează şi aduce la suprafaţă elemente pe care nu le-ai bănui cu uşurinţă ca fiind posibile în sufletul unui copil. Sigur, nu este orice fel de copil, dar păstrând proporţiile (atât ale timpurilor, vremurilor expuse în carte, cât şi ale situaţiei particulare descrise) vom identifica la toţi copiii această lipsă de ascultare din partea adulţilor. Pentru un copil este liniştitor să ştie că un adult îl poate auzi, că se poate refugia în braţele ocrotitoare ale unui adult, că un adult îl respectă. Acest adult este unchiul Géza, el va fi cel care va pune capăt supliciului prin care trece Nyilas din cauza unui bilet de loterie.

            La plecarea din colegiu, cu unchiul alături, Nyilas rupse o foaie de hârtie şi scrise ceva, doar câteva cuvinte: „Böszörményi, ia-ţi, te rog, briceagul de după lada cea mare de gunoi de pe scara din dos, de la etajul II. Să nu crezi că ţi l-am furat, a fost cu totul altceva.” La întrebarea unchiului ce înseamnă a fost cu totul altceva, Nyilas răspunde că a rămas din întâmplare la el şi că i-a fost ruşine să i-l dea înapoi. Unchiul ghici cât este de cinstit, îl sărută pe frunte şi-i spuse… să mergem.

Temă: Puteţi alege pentru un an de zile să fiţi copil sau adult. Argumentaţi alegerea făcută în acest moment.

Autor: MÓRICZ ZSIGMOND (29 iunie 1879, Tiszacsécse, Ungaria – 5 septembrie 1942, Budapesta)
Copertă: CONSTANTIN CACIAROVSCKI
Traducere: EMIL GIURGIUCA
Titlu original: Légy jó mindhalálig (1920)
Editura: Tineretului (ediţia a II-a)


Redactor: NATALIA PETRUŢ
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU
Dat la cules 03.10.1968. Bun de tipar 12.03.1696
Apărut 1969. Comanda nr. 8948. Tiraj 60160. Bro-
şate 56900 + legate 3260. Coli editoriale 13,5. Coli
de tipar 10. A. 16512. C.Z. pentru bibliotecile mici
8R – 31.



marți, 4 martie 2014

Castelul singuratic

            Sunt poveşti care reuşesc să te sustragă realităţii şi să te predea pe de-a-ntregul imaginarului. O experienţă simplă poate fi făcută pentru a verifica această calitate la o carte şi anume citirea ei într-un mijloc de transport în comun. Aici, sunt aşa de mulţi stimuli externi încât cuvintele poveştii trebuie să se articuleze perfect, îmbinarea trebuie să se facă fest, în nici un moment tensiunea creată nu trebuie să scadă sub un anumit prag… focarul de conştiinţă păstrat activ cu privire la staţia unde trebuie să cobori este micşorat la maxim, nu mai există etape intermediare de verificare a traseului, un singur criteriu este păstrat pentru a valida închiderea cărţii şi coborârea cu părere de rău la staţia de destinaţie. Atunci când tresărim surprinşi şi ne uităm dezorientaţi în jur, dar constatăm că nu am ajuns la staţia de destinaţie, înseamnă că am mai păstrat un criteriu intermediar sau în poveste a apărut o sincopă.

            Puterea de sustragere din real a unei cărţi se stabileşte în funcţie de numărul staţiilor care depăşesc staţia de destinaţie, evident cu cât acest număr este mai mare cu atât puterea este mai mare. Există o situaţie care verifică perfecţiunea, această situaţie este doar teoretică, deocamdată ea nu a fost verificată în practică de nici o persoană cunoscută. Avem următoarea schemă:
            Călătorul John Tores (întâmplător acesta este şi numele personajului principal al acestei povestiri, dar absolut întâmplător) de profesie medic psihiatru (ce coincidenţă! este chiar profesia personajului principal) trebuie să fie la cabinet la ora 9:00. El merge în fiecare dimineaţă cu metroul 12 staţii, se urcă la staţia G (7:50) şi coboară la staţia S (8:45), drumul de la staţia S până la cabinet îl parcurge în 10 minute deci, la cabinet ajunge în fiecare dimineaţă la 8:55. Acesta este cadrul în care îşi face apariţia variabila independentă şi anume cartea perfectă. Este ora 7:50, staţia de metrou G, călătorul John Tores se urcă în vagon, uşile se închid, trenul se pune în mişcare, doctorul John Tores îşi găseşte un loc pe care îl ocupă, în timpul călătoriei el va citi cartea perfectă, coboară la staţia de metrou S, parcurge drumul de la această staţie până la cabinet în 10 minute… unde, stupoare! În sala de aşteptare se întâlneşte cu programările orelor 9:00 şi 9:45.

            Dar cum spuneam este doar o situaţie teoretică, ea nu a fost verificată niciodată în practică, iar doctorul John Tores nu a întârziat niciodată la serviciu din cauza unei cărţi perfecte, povestea lui este cu totul alta. Într-o zi primeşte o invitaţie din partea ministrului sănătăţii, pe care o onorează nu fără a-şi pune o serie de întrebări legate de existenţa proprie şi de identitate deci, prilej bun pentru o mică retrospectivă personală.

            Ajuns în biroul ministerial primeşte o propunere de a fi el, cel care va avea în grijă un sanatoriu, în care sunt trataţi nişte oameni speciali, pentru care nu trebuie să manifeste nici un interes deosebit, căci marele producător de armament Max Urbo a consultat pentru ei cei mai buni specialişti. Rolul lui în acest sanatoriu este acela de a asigura o garanţie în bunul mers al clinicii… dar este suficient, căci mâna mea largă ar fi în stare să înşire cuvinte demascatoare ale acţiunii. Mă abţin, dar îl voi cita pe profesor: „Dumneavoastră pentru ce promovaţi suprimarea omului, domnule Urbo? Poate îmi veţi răspunde că aveţi un scop, şi anume creşterea propriului dumneavoastră capital. Frumos răspuns, elegant, sincer. Numai că mă întreb: cum e posibil oare ca dorinţa de îmbogăţire a unui singur om să provoace atâtea drame între popoare, să determine distrugerea atâtor oameni? Noi dorim[care noi?], domnule Urbo, o lume a binelui, a bunei înţelegeri. Iertaţi-mă vă rog. Iertaţi-mi vorbăria. Reţineţi doar atât: mâine, poimâine, când veţi înţelege mai bine aceste lucruri [cum, prin ce miracol se produce această restructurare?], întrerupeţi toate livrările de armament, dispuneţi să se trimită la topit toate tunurile, tancurile, armele ce le depozitaţi şi declaraţi în faţa lumii, domnule Urbo, marea dumneavoastră dragoste pentru oameni.”

            Atenţionez, cartea nu este lipsită de un final neaşteptat, el este cu atât mai surprinzător cu cât lectorul intră în pielea doctorului John Tores, iar acest lucru se întâmplă cu siguranţă, cartea nu te lasă din mână o clipă.


Temă: Definiţi binele omenirii prin raportare la ceea ce este omenesc.

Autor: GEORGE NESTOR (18.05.1921 – 2003)
Copertă şi ilustraţii: GH. MARINESCU
Editură: Ion Creangă


Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: CONSTANTIN GOSAV
Bun de tipar: 13.02.1984
Apărut: 1984
Coli de tipar: 8 ¼





duminică, 2 martie 2014

Cireşe de mai (4)

         Într-o zi stăteam la o parolă cu un spiriduş, vorbeam de una de alta, până când am ajuns la ghicitori. Regulile sunt clare… am stabilit că nu este fairplay să folosim trucul hobbitului. La final am tras concluzia… ghicitorile sunt bune doar de spart capul, dar cine se încumetă poate câştiga asta.


Care este animalul cel mai simplu? 





Update 1:
                        Nici unul dintre cei care şi-au manifestat interesul pentru această carte nu şi l-a mai susţinut în vreun fel. Voi mai aştepta câteva zile, timp în care scotocesc după o nouă provocare.

Update 2:
                        Deorece nu am primit nici un semn, iată noua provocare:

            Aveţi la îndemână o găleată cu apă şi un burete de vase, uscat. Cum se poate proceda pentru a băga buretele în găleata cu apă, a-l ţine acolo 3 minute şi a-l scoate tot uscat?