marți, 27 noiembrie 2012

Till Buhoglindă


            De unde să apuci o astfel de carte ca să-ţi fie bine la citit? E o carte incomodă prin întinderea sa, cel puţin exemplarul pe care-l am eu se măsoară şi iese câştigător din mai toate bătăliile, poate doar o carte a lui Tony Wolf să-i ia faţa… dar vorbim de categorii diferite şi nu este fairplay. Nu vorbesc la figurat, ea chiar este o carte mare şi destul de incomodă la citit, singura variantă – după mine – este aceea de a sta pe burtă cu picioarele bălăbănindu-se din genunchi, cu palmele sprijinind bărbia şi ochii lăsaţi să urmărească îndeaproape peripeţiile acestui erou. Mi se pare de o ghiduşie teribilă următoarea scenă: cum ar fi să citeşti în metrou ceaslovul acesta?
            Un format de dimensiuni normale pentru această carte ar fi fost un gest meschin pentru un erou ca Till Buhoglindă care are nevoie de o scenă pentru a-şi monta farsele pe care le joacă. El este asemenea unui regizor care dă personajelor libertatea de a se juca pe sine aşa cum vor, dar când este depăşit bunul simţ cortina se ridică şi începe spectacolul.
            Şi ce spectacol ne oferă acest personaj, căci concluzia istoricilor este aceea că el nu a existat în realitate, deşi sunt unii care au adus nişte contraargumente cum ar fi o piatră funerară şi un înscris dintr-un act oficial (o condamnare la închisoare pentru jaf la drumul mare) în care s-a găsit numele lui Till Buhoglindă. Să lăsăm în seama detectivilor de tot felul chestiunea existenţei şi să purcedem în a fi pelerini în evul mediu. Căci asta este Till, un pelerin, care pentru nişte vorbe spuse pe şleau, cum că slujbele pentru morţi sunt mai mult o învârteală popească, este surghiunit din ţinutul Flandrei natale pe trei ani, „cu îndatorirea de a face un drum de pocăinţă până la Roma şi de a se înapoia de acolo cu iertarea  papei.”
            Pe drum, prin farsele şi renghiurile pe care le joacă numele său îşi capătă adevăratele proporţii. Till Buhoglindă pare a fi un fel de Gică contra, prin negarea naturalului, firescului, prin negarea lui aşa ar fi făcut toată lumea, Till ne arată, ca o oglindă răsturnată, o altă faţă a lucrurilor, de altfel porecla de Buhoglindă i se trage de la o trăsnaie pe care ar fi făcut-o pe când avea cincisprezece ani şi anume şi-a meşterit un cort şi din fân o ramă şi striga în gura mare că poate arăta, cui vrea să vază, fiinţa de acum şi pe cea viitoare, dacă-i venea ca muşteriu vreun militar, Till îi arăta un taler mare cu carne şi pâine spunându-i că războiul o să-l facă ciorbă. „ Şi în loc să le spună în graiul său flamand Ik ben u lieden spiegel – sunt oglinda voastră, le zicea pe scurt Ik ben ulenspiegel.” Oricum, el este un personaj dublu deoarece numele lui înseamnă buhă şi oglindă Ulen, Uyl, Eule = bufniţă, Spiegel = oglindă.
            Punctul pe care-l foloseşte drept sprijin pentru a răsturna situaţia cu cracii-n sus este înţelegerea limbajului figurat în sens literal, el cerne efectiv făina în lumina lunii, el face treaba doar pe jumătate, interzicându-i-se să calce pe pământurile unui bogătan, el cumpăra nişte pământ de la un ţăran liber, îl pune în căruţă şi traversează ţinutul acelui bogătan fără să-i pese de ceva, se ascunde în butoi pentru a face o cusătură care să nu se vadă.
            Till nu este un nebun decât în aparenţă, căci aşa cum îi spunea tatăl sau – Claes – dându-i o jucărie de răchită cu clopoţei „Clopoţei, clopoţei tililinctintinc, de ăştia să ai totdeauna în tichiuţa ta, omuleţule, căci numai nebunilor le merge bine.” Till dispune de o înţelegere superioară a lumii în care trăieşte şi o foloseşte mai ales în favoarea sa, totuşi, dacă cineva poate învăţa ceva din ceea ce spune el atunci e un bun câştigat.
            Reuşita lui Till nu se bazează doar pe înţelepciunea, spontaneitatea sa ci şi pe respectarea cuvântului de onoare pe care ceilalţi şi-l dau, pe capacitatea acestora de a trece la un nivel superior al înţelegerii atunci când poanta este spusă, insight-ul destructurează o schemă veche deschizând o nouă perspectivă de a vedea lucrurile. Acest efect de iluminare pe care îl are farsa jucată îl scapă din multe belele pe Till Buhoglindă.
            O altă modalitate pe care Buhoglindă o foloseşte pentru a scăpa de belele este oferirea de răspunsuri a căror verificare este adesea imposibilă şi cade în sarcina celui care a întrebat. Este episodul cu învăţaţii din Praga cărora le spune că mijlocul pământului este chiar sub picioarele lui, învăţaţilor nerămânându-le altceva de făcut decât să verifice.
            Ca un deliciu asemenea unei fantezii cu rahat – asta ca să citez o reclamă năstruşnică la o patiserie – se pare ca există şi o explicaţie cu nuanţe scatologice a numelui lui Till Buhoglindă şi anume ul`n Spegel, care s-ar putea traduce prin ştergeţi fundul. Oricum, sunt destule episoade care ar putea susţine o astfel de explicaţie – să-l amintim pe cel în care călătorind împreună cu tatăl sau, arăta fundul trecătorilor – şi făcând o asociaţie – bolnavă – între gura / gaură spurcată, vorbind de asemenea şi de faţa de fund, lucrurile capătă consistenţă, atâta timp cât nu intrăm într-o fază de diaree verbală… oricum, de-a lungul timpului episoadele acestea scatologice, au fost epurate, mai ales în ediţiile destinate copiilor.
            Pentru mai multe farse, peripeţii, renghiuri şi atmosferă de ev mediu se poate citi şi romanul scris de Charles de Coster, Ulenspiegel, Editura Univers, Bucureşti, 1986 din care am citat şi eu.

Temă: Răspundeţi printr-o formulă matematică la întrebarea câte fire de păr are pe cap un om în vârstă de 27 de ani.

Autor: poporul din Ţările de Jos
Repovestire: AL. ALEXIANU
Copertă şi ilustraţii: VAL MUNTEANU
Editura: Ion Creangă




Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1970. Comanda nr. 9615
Hârtie ofset A 70 x 100 de 87,5 g/m2
                                            Coli de tipar 10,5                                                                                 





















  

vineri, 16 noiembrie 2012

Pinocchio


            Spun Pinocchio şi gândul capătă contur din confluenţa a două reprezentări, o carte mare cu ilustraţii de Val Munteanu (dar despre ea într-o postare viitoare) şi o pereche de pantaloni cu vipuşcă… sunt pantalonii lui Pinocchio din desenele animate ale lui Walt Disney . E ceva vreme de când stam pe burtă şi citeam… şi timpul nu a stat, a intrat în slujba uitării şi eu am rămas cu un Pinocchio căruia îi creşte nasul atunci când minte şi cu o evadare din burta balenei, făcând-o să strănute… dar asta nu-i din carte, e din desenele animate…
            Nu-mi propun să-mi interoghez memoria în privinţa legilor ei, aş fi curios ca un eşantion extras din masa cititorilor de Pinocchio să povestească pe larg, cu toate amănuntele disponibile povestea acestuia. Ipoteza mea este aceea că povestea se va învârti în jurul câtorva episoade, maxim trei. Am avea aşa: creşterea nasului, îngropatul banilor, evadarea din burta balenei şi bonus, transformarea în măgăruş şi superbonus, prizonieratul din cetatea „Înhaţă-Nătărăi”. Dar nu vom şti niciodată cât şi cum în aceasta povestire interferează desenul animat.
            Pinocchio a ajuns să fie precedat de creşterea nasului, el este exemplul viu că nasul îţi creşte atunci când minţi…

                        I s-a întâmplat şi lui Pinocchio, ti se poate întâmpla şi ţie

sau într-o formă asemănătoare se poate auzi dojana părinţilor la adresa copiilor prinşi cu mâţa-n sac. Pinocchio a ajuns să aibă o funcţie de bau-bau, iar caracterul sau educativ prin care unui copil i se arată că este mai bine să înveţe carte şi să asculte doar de părinţi este trecut în plan secundar sau eventual poate fi amintit în legătură cu episodul transformării lui Pinocchio în măgăruş. Se întâmplă aşa pentru că adulţii sunt centraţi pe exemplul negativ, pierzând din vedere o ancoră puternică a poveştii si anume comportamentul zânei… oricum zânele trebuie să aibă un comportament bun, orice ai face, nu? Câţi dintre copiii deveniţi adulţi şi cititori de Pinocchio, mai păstrează amintirea zânei şi a atitudinii ei pline de încredere şi iertare… ştiu că până data viitoare nu o să mai faci.
            Lăsând la o parte consideraţiile mele, mai mult sau mai puţin (im)pertinente, Pinocchio este povestea devenirii, a transformării unui copil în adult, momentul crucial, cel în care se testează calitatea educaţiei, este cel al asumării responsabilităţilor. Pinocchio trece testul, având grijă de bătrânul său tată şi muncind pentru un pahar cu lapte la roata grădinarului, ba mai mult, renunţă la banii câştigaţi pentru a-i trimite zânei care este bolnavă. Urmează răsplata şi anume transformarea în băieţel adevărat (nu că n-ar fi fost până atunci, căci aşa-i şade bine unui băieţel, să mai facă şi drăcării)… sunt unii care pot întreba…

Temă: Argumentaţi dacă transformarea în băieţel adevărat a lui Pinocchio poate fi      socotită un lucru bun sau rău.

Autor: CARLO COLLODI (pseudonim al lui CARLO LORENZINI 24 noiembrie 1826 Florenţa – 26 octombrie 1890, Florenţa)
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Traducere: ROMULUS ALEXANDRESCU
Titlu original: Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino.
Editura: Tineretului

   
Redactor responsabil: VINICIU GAFIŢA
Tehnoredactor: ION PANAITESCU
Dat la cules 09.11.1962. Bun de tipar 19.01.1963. Apărut 1963. Comanda nr. 5931. Tiraj
40160. Broşate 35100 + legate 5060. Hârtie semivelină de 63 g/m2, 540x840/8. Coli edi-
toriale 15,3. Coli de tipar 23. Planşe 10. A.T. 1802. C.Z. pentru bibliotecile mici 8AR.


marți, 6 noiembrie 2012

Povestea gâştelor


            Atunci când citim o poezie e ca şi cum am deschide un dicţionar de sensuri. Un sens e ceva mai mult decât o definiţie, el ne spune o poveste, ne învaţă ceva, ne oferă un punct de sprijin pentru a răsturna o mică parte din lume…

                        - A! şi vedem ce cade din ea, e ca şi cum ne-am întoarce buzunarele pe dos.

… este posibil, numai dacă vorbim de buzunarele unui copil deoarece aici poţi găsi o mulţime de lucruri al căror rost şi folosinţă diferă de la adult la copil. Sunt lucruri uitate şi regăsite, lucruri pe care le poţi ţine în palmă şi te întrebi cum să le foloseşti, instrucţiunile îţi lipsesc. Nu îţi folosesc la nimic dacă îţi lipseşte spiritul ludic, caută-te prin buzunare poate mai găseşti o fărâmă şi vei trăi o surpriză care ţi se va citi în stralucirea ochilor.
            Mai există o modalitate de a da sens, este cea a inspiraţiei poetice... dar nu-i treabă uşoară, se ştie doar că muzele sunt tare pretenţioase.
            Ce ne rămâne de făcut într-o astfel de situaţie? Poate mai multe lucruri, eu, astăzi, mă gândesc la cititul poeziilor, căci aşa cum spuneam, acestea dau un sens lucrurilor pierdute şi regăsite, scot la iveală sub influenţa muzelor înţelesuri pentru fapte anodine, creează contururi pentru simţăminte altfel greu de prins...
            Lucrul pierdut şi regăsit în poezia de faţă este... cârdul de gâşte, fac precizarea deoarece el poate fi şi de raţe şi după unele abecedare, poate fi şi de cocori. Câţi din copiii oraşului de astăzi au avut ocazia să vadă un cârd de gâşte pe viu şi mai mult decât atât, au fugit speriaţi de gâscanul care-i sâsâia de mama focului? Să mă gândesc şi la situaţia în care există curajul de a-l înfrunta? Acesta este lucrul pierdut şi regăsit. În ceea ce priveşte sensul, muzele sunt darnice şi ne explică de ce sâsâie gâscanul, de ce este el mereu pus pe harţă... din cauză că şi-a pierdut papucii cu firet şi lucrătură fină şi cum te vede încălţat, te vrea iute descălţat. Explicaţia nu acoperă toate posibilităţile existente la un moment dat, cum ar fi de exemplu, să treci desculţ pe lângă un gâscan, să treci pe lângă un gâscan care nu este în compania gâştelor, să treci cu un picior încălţat şi cu unul descălţat, să treci descălţat dar cu papucii în mână... Ce ne facem cu toate aceste situaţii?
            Muzele ne-au întors spatele, spiritul ludic este bine întemniţat, nu ne rămâne de făcut nimic... ba, totuşi ar fi ceva: să devenim cercetători americani.

Temă: Ordonaţi crescător următoarele cuvinte: sens, înţeles, noimă, lucru, definiţie.

Autor: GEORGE COŞBUC (20 septembrie 1866, Hordou – 9 mai 1918 Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: VASILE OLAC
Editura: Ion Creangă


Redactor: MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA
Bun de tipar: 9.XI.1988
Coli de tipar: 2
Apărut: 1989