miercuri, 22 ianuarie 2014

Rapsodii de toamnă

 Această carte poate fi câştigată aici.     

Fără repere nu ne putem reprezenta o perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi aceasta. Dificultatea creşte dacă ne referim la o perioadă ce depăşeşte experienţa noastră de viaţă, moment în care apelăm la istorie… constatăm schimbări, încremeniri, dispariţii, involuţii, evoluţii, revoluţii, uitări, avem parte de rememorări, comemorări, înţelegeri tardive şi clarificări, recuperări, surprize. Pe baza înscrisurilor oficiale sau engramate în memoria martorilor oculari sau a celor care au ascultat poveştile acestora putem reconstitui trecutul unor obiecte, fenomene, lucruri şi îl putem compara cu prezentul lor.

            Uite, toamna, de exemplu, pe lângă faptul că poate fi socotită ca o metaforă a timpului apus, poate fi ea însăşi supusă comparaţiei şi unde să găsim o descriere mai potrivită a toamnei de acum aproape 100 de ani, dacă nu în Rapsodii de toamnă. Neavând informaţii şi nici înclinaţii spre meteorologie nu vom îndrepta comparaţia înspre aspectul variaţiilor de temperatură sau al altor factori pertinenţi pentru acest domeniu, de altfel poezia nu ne oferă constatări în această direcţie, poate cel mult, ceva legat de direcţia vântului. Ea surprinde cu abilitate în rimarea cuvintelor panica produsă de apariţia, mai precis, de dispariţia zilelor de vară… o adiere ce începe ca o boare se transformă în mişcare ce cuprinde fără de scăpare toate frunzele ce-o vară întreagă s-au tolănit la soare, făcând fotosinteză fără încetare.

            Toamna e doamnă aprigă şi când le prinde pe frunze cu lecţia neînvăţată, nici nu stă pe gânduri, le pică una, două… bine, sunt şi excepţii, a se vedea bradul şi plantele care-şi fac şcoala în particular pe felurite pervazuri, la căldură şi nu direct în natură. Panica se insinuează cu repeziciune şi ruşinea de a nu şti răspunsurile corecte se vede în obrajii roşii ai frunzelor, nu le rămâne decât să ia drumul de la capăt. Se îndreaptă astfel spre rădăcină într-o cădere uneori mai lină, alteori suflate de vânt în deplină complicitate cu toamna… se creează astfel mormane de frunze ce se cer răscolite de mâini de-a pururi îndrăgostite. Deşi au trecut aproape o sută de ani de la apariţia poeziei, toamna nu şi-a schimbat obiceiurile, rămâne în continuare zâna melopeelor, spaima florilor şi Doamna cucurbitaceelor…

            Totuşi, ceva s-a schimbat în 100 de ani şi anume publicul căruia îi este adresată poezia, dacă la început acesta era cu precădere adult, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre acesta devine din ce în ce mai tânăr. De la un timp încoace adulţii nu mai au chef de joacă, trec indiferenţi pe lângă o rimă sprinţară, uite, o rimă despre bozie cred că a făcut deliciul multor cititori de la oraş, dar crescuţi la ţară, asta ca să nu-mi imaginez surprinderea unor ţărani când au constatat că bozia poate apărea într-o poezie. Şi ca să demonstrez futilitatea boziei, voi aminti următoarea expresie „ai dat-o-n bozii”, noi foloseam această zicere atunci când pasai mingea aiurea…eh, timp de vară petrecut la ţară!

            Pentru copii poezia surprinde prin ritmurile sonore, este important să fie citită de câteva ori sau de un adult cu ceva dexteritate în rostire, cuvintele se înlănţuie şi cadrele se succed cu viteză numai bună de a crea impresia unui film, acţiunea nu lâncezeşte nici o clipă, din strofă în strofă apar tot mai multe plante si animale, care se precipită la auzul unor veşti aşa potrivnice. Poezia poate deveni cu uşurinţă un prim atlas botanic, căci iată ce de plante întâlnim viţa-de-vie, păpădie, fânul, salcâmul, plopul, răsura, ciulinii, papura, trestia, bozia, sulcina, dalia, petunii, floarea-soarelui, măselariţa, loboda, mătrăguna, brusturele, campanula. Poezia mai are un atu, care o poate face să fie pe placul copiilor şi anume spune lucrurilor pe nume, nu foloseşte simboluri complicate, nu face apel la expresii criptice ce se cer descifrate cu trei dicţionare lângă tine, poezia este sinceră şi dă viaţă unor aspecte pe care le ignorăm în trecerea noastră prea preocupată de altele. Se ştie, copilul personifică cu uşurinţă mediul înconjurător, or odată devenit adult, dacă reuşeşte să-şi păstreze o părticică din această joacă, cu siguranţă va fi un adult cu zâmbetul pe buze, şi cred că nu-i puţin lucru o treabă ca asta.

Temă: Nuanţaţi într-o scurtă reflexie sprijinul pe care toamna îl acordă dragostei.


Autor: GEORGE TOPÎRCEANU (20 martie 1886, Bucureşti – 7 mai 1937 Iaşi)
Copertă şi ilustraţii: ETHEL LUCACI BĂIAŞ
Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor AURICA IORDACHE
BUN DE TIPAR 9.II.1988
Apărut 1988
Coli de tipar 3







marți, 7 ianuarie 2014

Fetiţa de pe Terra

          Aici o provocare, unde un răspuns corect vă dă posibilitatea de a primi aceasta carte.

       Acţiunea de a deschide o carte ne oferă şansa de a lucra ca doctor pe secţia de primiri urgenţe, avem în faţa noastră un personaj a cărui viaţă depinde de noi, imaginaţia noastră este cea care-l aduce la viaţă. Totuşi, nu de fiecare dată avem în faţă personaje în stare critică, este cazul Alisei Selezneva (Алиса Селезнёва), care a venit în spitalul nostru intergalactic doar pentru a-i face o vizită bunului ei prieten Gromozioka, „care e de două ori mai mare decât un om obişnuit, are zece tentacule, opt ochi, o carapace pe piept şi trei inimi bune, dar cam zănatice.” Alisa este o celebritate, uşile se deschid automat, senzorii şi aşa destul de sensibili sunt daţi peste cap de prezenţa ei, vestea sosirii ei se transmite cu iuţeală şi întreg spitalul prinde viaţă… e bine aşa.

            Alisa apare ca personaj de poveste în 1965, pe atunci se putea imagina un secol XXI, acum îl trăim, în fond aceasta este marea provocare a cărţilor ştiinţifico-fantastice, timpul le ajunge din urmă şi le supune unui examen critic. Grijile nu sunt necesare, Alisa îşi trece cu bine examenele şi astăzi, internetul ne oferă destule articole despre peripeţiile unei alte Alise decât cea imaginată de Lewis Carroll.

            Fiică a unui renumit profesor de cosmobiologie Igor Seleznev, Alisa este o fetiţă de 12 ani cu un lipici special, toţi cei din jurul ei o iubesc, nu-i pot rezista şi nu se pot supăra niciodată pe ea deoarece orice trăsnaie se termină nu doar cu bine, ci cu descoperire epocală, la care nici un cercetător nu visa…”fapt e că voi sunteţi cu toţii nişte oameni mari şi deştepţi. Şi judecaţi cu toţii – aşa cum mi-ai spus cândva – într-un mod logic. Eu nu sunt atât de deşteaptă şi judec aşa cum îmi trăsneşte prin cap.” Uite, cum a fost cu plecarea pe planeta Marte şi dorind să ajungă mai repede în posesia unei scrisori trimise de mama sa (se pare că unele lucruri sentimentale nu-şi vor schimba forma niciodată) Alisa intră într-o rachetă poştală şi se rătăceşte în plin deşert marţian încă neexplorat. Se adăposteşte într-o odăiţă unde este găsită de o echipă de salvare, dar nu este timp de ceartă căci odăiţa cu pricina este veriga lipsă din istoria marţienilor, au fost descoperite locuinţele tutekşilor, ba mai mult decât atât, cercetătorii pot oferi acum pentru prima dată un portret al strămoşilor lor… ciudat cât de mult seamănă strămoşii marţienilor cu omuleţii pe care Alisa îi desenează atunci când se plictiseşte.

            Cartea este structurată în trei părţi, prima ne asigură că nu i se va întâmpla nimic Alisei, nimic rău, căci altfel, ea are parte de o mulţime de peripeţii, se întâlneşte cu o fantomă, ba mai mult, o ajută să se materializeze, moment în care misterul este elucidat, este vorba de profesorul Kuraki, care a fost victima unui experiment nereuşit de transferare a materiei pe distanţe mari. Călătoreşte în timp şi se întâlneşte cu Arkadi Strugaţki, care îi oferă o carte pe care promite că o va citi negreşit, asta dacă nu apar alte ispite sau călătorii neprevăzute. În această aventură Kirill Bulîciov oferă cititorului şi o posibilă explicaţie pentru fenomenul Tunguska. Altădată îşi ajută tatăl să-i găsească pe labucili, nişte extratereştrii care vin pentru prima dată pe Pământ, aceştia reuşesc să comunice ca aterizarea a avut loc într-o pădure, după care comunicarea nu mai poate fi stabilită. Toată lumea răscoleşte pădurile din jurul Moscovei, truda este zadarnică, labucilii nu sunt nicăieri. În ziua aceea Alisa se întoarce acasă cu un coşuleţ plin de fragi şi cu două fiinţe mititele mânjite cu suc şi care călăreau o singură frăguţă. Atât de mici sunt aceşti labucili încât iarba în care au aterizat li s-a părut a fi o pădure în toată regula...


            Partea a II-a este o adevărată aventură în spaţiu, mi-a amintit de un serial de desene animate Aventurierii spaţiului… eh, timpuri trecute, ba nu! este vorba de viitorul îndepărtat, dar oricât de îndepărtat ar fi, va fi vorba tot despre prietenie, onestitate, bunătate, atenţie, grijă, altruism, bun simţ, familie, contrabalansate de trădări şi interese mercantile. Profesorul Seleznev împreună cu fiica sa pleacă într-o călătorie intergalactică cu scopul de a cerceta şi aduce specii noi în grădina zoologică din Moscova acelor ani. Pe drum prind un fir şi reuşesc să desluşească misterul Celor Trei Căpitani, să elimine ultimii piraţi cosmici şi să protejeze formula galactiului, combustibilul absolut.

            Partea a III-a este o aventură despre salvarea unei civilizaţii dispărute, avem o călătorie în timp şi o concluzie trasă de  Gromozioka…”istoria păstrează doar esenţialul. Cât despre amănunte, acestea pot să şi lipsească din memoria oamenilor.”… asta dacă ai ceva de ascuns, altfel poveştii îi lipseşte indicaţia de interpretare.



Temă: Imaginaţi trei calităţi ale unui extraterestru care l-ar face irezistibil.

Autor: KIRILL BULÎCIOV(pseudonimul lui Igor Mazhejka 18 octombrie 1934, Moscova – 5 septembrie 2003, Moscova)
Copertă: GION MIHAIL
Titlu original: ДЕВОЧКА С ЗЕМЛИ
Traducere: MIRCEA AUREL BUICIUC
Editura: Ion Creangă
Lector: Ecaterina Şişmanian
Tehnoredactor: Florica Weidle
Dat la cules: 21.VI. 1977; Bun de tipar:
26. I. 1978; Apărut: 1978; Comanda nr.:
1487; Tiraj: 22500 broşate; Coli de ti-
par: 25 ¼.