Năstrușnicii Inventatori

 

           

    Sub soarele acesta plăcut lucrurile încep să se dezmorțească, se întind și furnicături ca cele pe care le simt în vârful degetelor acum își fac simțite prezența. Se poate sta liniștit, evenimentele se vor dizolva de la sine în nepasare, nu se poate ști însă cât de devreme sau cât de târziu, asta dacă ar conta cu ceva, atâta vreme cât tot neantul știm că ne așteaptă. Mă întreb ce-i determină pe oameni să recupereze trecutul? Să vrei să aduci în prezent o lume care nu se mai potrivește pare mai degrabă o problemă care ține de personal, e o marotă care îl face pe cel în cauză să fie catalogat drept paseist. E și asta un punct de vedere, dar nu cred în el, cum de asemenea nu cred că recuperarea trecutului ajută prea mult la înțelegerea prezentului. Sigur că o face, dar nu o face direct, înțelegerea aceasta este mediată, ea se inferează. Cazurile particulare pe care se construiește înțelegerea sunt până la urmă niște cazuri particulare. Și atunci, recuperarea trecutului are vreun sens? Răspunsul detaliat pe altădată, acum doar atât... recuperarea trecutului este strâns legată de o dezvoltare armonioasă.

            Ce m-a stârnit? Nimic deosebit doar că uneori îmi trec prin minte tot felul de gânduri și dacă lucrurile se aliniază se întâmplă să scriu despre ele, atâta tot și nimic mai mult... năstrușnicii!

            Am să mă duc să mănânc mucenici și când am să mă întorc vă voi spune câte ceva despre gemenii Onoriu și Adrian... revin! […] Sper că nu am întârziat mult și nu v-ați plictisit... bun! Gemenii sunt bieții doctorului Miron și aflăm că sunt și protagoniștii cărții Movila bătrânului și în urmă cu doi ani făcând cercetări despre vechea vatră a satului – numit în documente vechi, Liștava –  au descoperit până la urmă mormântul lui Hadrianus Honorius Quartius... un veteran al armatei romane, magistrat al Liscidavei și soț al Vochiei, fiica tarabostesului Duras. Au vuit pe atunci publicațiile despre această descoperire arheologică.

            De data aceasta, gemenii sunt prinși într-un efort detectivistic – alături de Iliuță, un puști de 10 ani, mare amator de farfurii zburatoare – de descifrare a unui mister care ține de apariția unui O.Z.N. chiar la ei în sat... mă rog, în padinile din pădurea care înconjoară satul Câlnic. Și nu avem doar acest obiect de zbor neidentificat, care apare și dispare, dar este vorba și de un mic marțian îmbrăcat într-un costum argintiu prevăzut cu cască și antene și care atunci când merge prin sat vorbește așa într-un fel ciudat, parcă este un robot ultraperfecționat care își caută cuvintele înainte de a le rosti. În sat nu poartă costumul acela argintiu ci se îmbracă normal și stă mai mult pe la muzeu și studiază ceramica veche expusă acolo.

            Povestea are un haz teribil și deși ca cititor poți intui unele întorsături de situație cu siguranță explicațiile care vor fi date pentru a clarifica evenimentele petrecute te vor face să te încânți teribil, așa cum îmi imaginez că a făcut-o și autorul atunci când a scris despre... năstrușnicii inventatori.

            Un singur exemplu ˮAdrian adulmecă aerul foarte atent: [ - ] Aurul ca aurul, acum sunt preocupat de altă problemă: aud zgomot care-mi amintește de aterizarea tipsiilor și farfuriilor pe o masă. [ - ] Trei, doi, unu, START! Și trecură în sufragerie unde îi așteptau niște banale farfurii pline ochi cu supă de... zburătoare.„

 

Temă: Imaginați o soluție pentru a-l aduce pe Pământ pe micu marțian care a rămas prins prin cosmos.

Autor: NICOLAE IONESCU-DUNĂRARU (8 februarie 1930, București - ? martie 1988)

Copertă: VALERIA CHIȘ

Editura: Tineretului

 

 

Lector: DAMIRESCU DELIA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 2 III 1981. Bun de tipar 25 VIII 1981. Apărut 1981.

Comanda nr. 1899. Coli de tipar 13.

 

           

 

Enciclopedia Practică a Copiilor

 Enciclopedia este o invenție strașnică. Momentul în care cineva s-a gândit să pună la un loc informațiile disponibile până atunci, informații legate de un anumit domeniu mi se pare a fi un moment de aur. Sigur, acum cu internetul la îndemână, căutarea a devenit mult mai facilă deși, uneori, nici aceasta nu este lipsită de surprize. Diferența dintre o enciclopedie scrisă și internet mi se pare a fi dată de cantitatea de neadevăr pe care o poți găsi în cele două. Într-o enciclopedie, autorii sunt mult mai responsabili, în timp ce pe internet, autorii putându-se ascunde în spatele unor identități virtuale pot scrie orice. Mă rog, suficient cu aceste considerații căci astăzi vreau să vă prezint cele opt volume ale colecției Enciclopedia Practică a Copiilor apărute între anii 1981 și 1984 la editura Ion Creangă. Interesul cel mare nu mi se pare a fi colecția de informații cuprinsă în toate aceste volume ci ideea de a pune – la vremea respectivă – la îndemâna copiilor câteva cărți din care să înțeleagă cum funcționează lucrurile în anumite domenii de activitate. Recunosc că prezentarea aceasta este un rasfăț de-al meu căci selecția informațiilor prezentate este pur subiectivă și corespunde impulsului de moment. Nu am folosit niciun fel de criteriu, am lucrat după cum mi-a plăcut mie. Cate ceva despre aceasta colecție:

• Formatul volumelor este de 120x170mm;
• Coperta colecției este realizată de Val Munteanu;
• Coordonatorul colecției este Prof. Dr. Patiția Sivestru (nu știu mai nimic despre el, în afara faptului că a scris câteva cărți pentru copii și că a fost coleg de facultate cu Ion D. Sârbu)

 Îmi place ideea copertei și vă invit să aruncați un click în fiecare dintre căsuțele șotronului, în funcție de locul de aterizare veți descoperi o părticică dintr-o lume, dacă sunteți riguroși puteți descoperi toate cele opt lumi.

Libeluliada

 

           

            Oare care vor fi nostalgiile de mâine ale copiilor de azi? Am așa un gând pe care nu pot sau poate nu îl vreau limpezit. Îl las să stea în ceață pentru că mă interesează doar contururile lui, marginile lui... nu, nu este un spectru de care îmi este teamă. Este așa, ceva diafan, vaporos, nu trezește frică, mă însoțește ca amintirea unei mângâieri atunci când citesc cărți de felul celei de față. Da, poate fi vorba de un anumit fel de poezie de a vedea viața.

            Atunci când copilăria este un fel de libeluliadă – cuvântul poate stârni în mințile mai coapte unele întreceri sportive – îți vine să o însoțești pe Rada...“dacă vreți puteți împărți cu ea ciocolata cu lapte pe din două. Într-o dimineață de iulie s-a trezit foarte devreme; mi-am dat eu seama că avea... multe probleme. A plecat spre grădină cu dimineața de mână. M-am dus și eu după ea, tiptil-tiptil, ca să văd ce poate face în grădină, dimineața, un copil. Si-am văzut-o pe Rada printre ierburi, printre flori, luată de dimineață de subțiori, privind cerul și norul acela mic și caraghios, care seamănă cu Grivei când roade un os. Stătea culcată în iarbă cu ochii la cer, privind cum apar păsările și cum pier. Ținându-se bine de tulpina unei flori de cicoare și țipând că o să cadă în văzduh și în soare. În jur erau multe libelule cu aripi străvezii, iuți ca gândurile de copii, cu trupuri gingașe ca niște zâne, și florile erau pline de albine, pline... Miroase a iarbă și era zumzet în aer, parcă torcea vara abur cald dintr-un caer. Din dimineața aceea când am privit cu multă atenție livada, am înțeles ce înseamnă LIBELULIADA.”

            Atunci când îți dai seama că “tare aș vrea să nu mai fie nici un copil supărat. Copiii trebuie să se joace, să învețe, să cânte, să fie veseli și să se bucure. Să nu știe de tristețe și să nu fie niciodată bosumflați.”

            Atunci când trebuie să scrii povești dar vremurile nu îți permit zboruri înalte, este necesar să devii priceput într-ale planorismului, nu poți ambala motoare făcând o gălăgie infernală trebuie doar să știi cum să te folosești de curenții de aer. Nu faci gălăgie, doar te lași purtat de niște aripi și descrii volute.

            Poveștile din această carte pot fi cuprinse în categoria celor care încearcă să corijeze, să ofere modalități de îndreptare a unor atitudini și comportamente care nu pot fi asociate cu copiii acelor vremuri – pionierii, șoimii patriei trăiau sub imperative foarte stricte în ceea ce privește conduita lor, orice abatere se cerea sancționată și corijată cu grijă. Dar în aceste povești se întâmplă ca în cazul ilustratorilor cărora li se cerea să opteze pentru o singură culoare și doar cu aceea să lucreze ilustrațiile, era nevoie de ceva fantezie și talent în a găsi rezolvările cele mai bune. Așa și în aceste povești, deși temele sunt impuse, rezolvarea exercițiilor este dincolo de baremul rigid de notare. Și cred că se îmtâmplă așa deoarece povestitorul își dă seama că degetul arătător ridicat amenințător nu este cel mai bun profesor... vezi povestea Din când în când... unde aflăm că poveștile cu morală nu sunt dintre cele mai iubite de copii. Aceștia își dau și ei seama că dacă toată lumea ... tovarășa învățătoare, mama, tata, bunicul, vecinii, nenea Ioniță, și pe urmă și dumneavoastră... scriitorii... urmăresc doar morala, farmecul copilăriei este dat la topit.

            Îmi place povestea Prunul care are așa o tentă filosofică și oferă un mod de a privi viața, nu așa fâș-fâș cum face un fâș purtat cu pași iuți pentru a face în ciudă ploii care încearcă să te ude. Te poți îndrăgosti de un prun înflorit dacă te chemă Florin și chiar dacă nu te cheamă, prunul este pentru toți egal, tu te îndrăgostești de ideea de floare, care în fiecare primăvară îți aduce aminte că deși timpul trece viața își mai acordă o șansă pentru a reface un drum cu ceva mai multă înțelepciune de data aceasta.

            Îmi place povestea Întâmplare adevărată din viața mea unde se analizează firi și personalități și cum influențează acestea scrierea unei compuneri cu tema enunțată în titlul povestirii. Se vede și aici imposibilitatea de a scrie doar așa, pentru tipar... nevoia de autentic, de trăire reală, de simțire care nu te lasă să nu fi așa cum ești tu.

            Vă invit să deschideți noua categorie – vocabular, unde voi strânge cuvinte care se găsesc în dicționar doar că eu nu am habar.

 

Vocabular: băiaș – lucrător într-o mină (de aur)

 

Temă: Nostalgia, prieten sau dușman atunci când vorbim despre copilărie.

 

Autor: CLEOPATRA LORINȚIU (26 septembrie 1957, Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud)

Copertă și ilustrații: ELENA BOARIU

Editura: Ion Creangă

 

 

REDACTOR: GH. D. VASILE

TEHNOREDACTOR: FLORICA PREDA

DAT LA CULES: 2 IV 1981. BUN DE TIPAR: 6 XI 1981. APĂRUT: 1981

COMANDA NR. 1916. COLI DE TIPAR 5.

 

           

 

Morcoveață

 

         

   Pentru că această carte stă sub semnul unei autobiografii ar putea să genereze unele probleme de receptare. Unii cititori vor fi oripilați de cruzimea față de animalele lipsite de orice posibilitate de apărare. Alții, vor ține cont de timpul acțiunii și de specificul vremurilor și vor trece aceste acte de cruzime în categoria – așa era pe atunci, dar nu vor trece peste comportamentul abuziv al unei mame pe care basmele ar numi-o imediat mașteră. Și poate vor mai fi câțiva care îi vor găsi mamei ceva scuze, dar nu îi vor putea ierta lui Morcoveață felul său de a fi. E dificil, atunci când amprenta autobiografiei certifică realitatea celor petrecute, să te îndepărtezi de elementele bio-psiho-sociale ale devenirii unei persoane.

            Vor fi fost probabil mulți copii supuși unor grozăvii mult mai mari și reacțiile și atitudinile lor vor fi fost altele, mult mai înălțătoare și mai demne de a fi exemple de urmat, dar acesta nu este cazul lui Morcoveață. El este un copil care nu se simte iubit și care ar face orice pentru un sărut din partea mamei, un sărut adevărat, cald, venit din dragostea bună, pe care numai o mamă o poate avea. Și nu se poate un sărut din partea mamei, este prea mult? Ei bine, în cazul acesta este bun și unul de la profesorul mult îndrăgit și pentru asta Morcoveață este dispus să-și sulimenească cu propriul sânge obrajii lui palizi.

            Morcoveață este singur în această lume, el trebuie să se descurce cu mijloacele pe care le are, el trebuie să facă față fiind întotdeauna cu un pas înainte, el trebuie să anticipeze ceea ce va urma astfel încât să dea răspunsul potrivit pentru a primi și el ceea ce își dorește. Treaba asta cu anticiparea nu iese nici adulților, dărămite unui copil care își dorește o trompetă și ajunge să spună că își dorește un pistol. Mi se va spune poate că Morcoveață nu este singur, îl are aproape pe nașul său, naș care îl înțelege și îi oferă un altfel de exemplu. Se prea poate să fie adevărat, dar mie îmi pare că nașul acesta deși îl acceptă pe Morcoveață o face doar pentru a-și alina el niște dureri mai vechi.

            Actele lui de cruzime, atitudinile lui, comportametele pe care le are ar putea fi înțelese din perspectiva ideilor personale căci d-asta sunt “numite astfel fiindcă trebuie să le păstreze doar pentru sine”. Pe nimeni nu interesează cu adevărat ceea ce simte, gândește Morcoveață, el trăiește într-un univers marcat de egoism, unde doar plăcerea proprie are valoarea cea mai mare. Fii tu cel care contrariază plăcerile celor din jur și ai să simți pe propria-ți piele ce înseamnă asta. Ideea personală poate fi legată de orice, un aspect practic sau unul filosofic. Iată unul practic, înainte de culcare e bine să faci o descărcare, dar dacă nu îți vine, nu ai ce să descarci și te bagi în pat și mama închide ușa... cu cheia. Apăsarea devine clară și este mai bine să descarci acum, cât noaptea-i la început, e și mai puțin și până dimineață este timp ca urmele descărcării să se fi uscat. Episodul acesta este mult mai lung și parcă mă mănâncă degetele s-o încondeiez pe mă-sa... dar n-am s-o fac căci vorbeam despre idei personale și pe de altă parte poate veți vrea să citiți singuri și să vedeți ce-i poate și ei pielea... și-i poate, nu se joacă! Și una filosofică... nu toată lumea poate să fie orfană!

            Una peste alta, Morcoveață nu este copilul acela angelic, dulce, care pătimește și întoarce și celălalt obraz. Nu, Morcoveață este copilul care îți dă de furcă, care te pune la încercare, care îți testează limitele, care te aduce în stare să spui lucruri rele și totuși, la finalul zilei, iubirea ar trebui să estompeze toate cele de peste zi și să închidă cu o mângâiere și un zâmbet acest spectacol al ororilor și să promită că mâine va fi mai bine. Morcoveață nu are parte de dragoste și lucrul acesta face ca spectacolul să nu se sfârșească, iar rezultatul este acela că dintr-un personaj, Morcoveață devine un fel de a exista și de a privi viața.

           

            Nu mă mai lungesc inutil și închei aici spunându-vă că merită citit și Jurnalul, editura Univers, 1979. Doar câteva gânduri ale lui Jules Renard:

-          Marea ca un câmp nesfârșit pe care îl scormonesc plugari invizibili;

-          Duhoarea unei scoici care putrezește ajunge pentru a acuza toată marea;

-          Să te bizui pe cineva ca pe o scândură putredă;

-          Un vânt stupid care împinge, cheltuind o groază de suflu, doi sau trei nourași albi, în formă de iepuri;

-          Nu citesc nimic, de frică să nu găsesc lucruri bune.        

 

Temă: Scurt eseu mental despre proporția celor trei componente – bio-psiho-sociale – în cazul unor evenimente reprezentative.

 

 

Autor: Jules Renard (22 februarie 1864 Châlons-du-Maine, Mayenne – 22 mai 1910 Paris, Franța)

Copertă și ilustrații: Done Stan

Titlu original: Poil de Carotte (1894)

Traducere: Marcel Gafton și Modest Morariu

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: SANDU SINGER

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA

Bun de tipar: 6 X 1984. Apărut 1984. Coli de tipar: 10. Comanda numărul 40235

 

           

 

Noi și Arhimededoi

 

           

Am fost indus în eroare, am crezut că voi citi ceva asemănător poveștii Seri Albastre de Costache Anton, nu a fost să fie așa. Copiii din această carte nu au adâncime, îmi pare că ei au rolul de ghizi prin realitatea socialistă, aceasta din urmă fiind eroul cărții. Cartea este o pianacotecă, o succesiune de tablouri în care sunt prezentate aspecte din realitatea de atunci așa cum se voia a fi înfățișată și construită de către oamenii acelor zile, oameni pentru care percepția este mai importantă decât obiectul ei. Or se știe că percepția nu poate exista în afara obiectului ei și totuși oamenii aceștia lucreaza cu astfel de percepții, percepții pe care le numim iluzii, pentru că ele au un obiect, dar îl oglindesc deformat.

            Cartea este interesantă deoarece plecând de la tema fiecărui tablou se poate construi o listă cu elementele ce se cer tușate, evidențiate, sunt acele elemente care fac posibilă iluzia. Ele ne solicită concentrarea atenției pe obiect, când ea ar trebui să fie concentrată pe fond sau invers. Iluzia poate fi destructurată fie prin implicarea altor simțuri, fie prin schimbarea perspectivei. Nu discutăm prima modalitate, pe mine mă interesează dacă cea de a doua poate fi de succes și în ce condiții. Două episoade:

            Primul, cel cu ghețușca pe care B. P., P. S. și nepoțelul său A. voiau să o facă în fața blocului. Clar, aveau nevoie de apă și nu puteau s-o care cu sticla, așa cum începuseră, dura prea mult timp. Pentru a fi productivi, au luat găleata cea nouă a mamei lui B. P. și s-au apucat de treabă. Dar la etajul I stă o cotoroanță cu păr albastru care le-a confiscat căldarea și nu mai este nici un chip să o primească înapoi. Mama lui B. P. va fi foc și pară.

            Al doilea, cel cu bormașina pe care D.S. i-a împrumutat-o lui C.M. Acesta din urmă voia să își pună prelungitoare la bicicleta Pegas, cea cu șa lungă. Făcuse rost de platbande și șuruburi, mai trebuiau date doar găurile. Burghiu, mandrină, prelungitor, bucățică de lemn să nu se strice betonul și burghiul și gata-i prima gaură... mai trebuie încă trei, dar bormașina nu se mai învârte, butonul de contact este apăsat din ce în ce mai tare, nimic! bormașina este moartă. Cum mort o să fie și D.S. deși nu a luat bormașina pe ascuns, i-a cerut voie tatălui.

            Înainte de a pune întrebarea, am să vă spun și deznodământul celor două episoade. În primul, căldarea aterizează pe mormanul de zăpadă din fața lui B.P. asta după ce au fost făcute pârtii prin zăpada căzută de către toți cei implicați în povestea cu ghețușca. În al doilea, tatăl lui C.M. stătea în antreu și râdea pe înfundate de pozna pe care tocmai o făcuse, scosese prelungitorul din priză.

            Întrebarea este care dintre cele două episoade este adevărat și mai mult decât atât, care sunt criteriile obiective care stau la baza alegerii. Care este obiectul percepției? Care este fondul percepției? Personal, găsesc că atenția este atrasă spre partea amuzantă a episoadelor, în realitate cred că aici este o mare... nici nu știu cum să îi zic. Să-i zic minciună? Să-i zic tristețe? Să-i zic neputință? Cum să-i zic astfel încât să vedem că nici găleata, nici bormașina nu sunt atât de importante încât să trezească fie în mama lui B.P., fie în tatăl lui D.S. dorințe arzătoare care să se ostoiască pe obrajii înghețați de frică ai copiilor. Căci da, asta era realitatea, o găleată și o bormașină puteau face diferența.

            Și acum lista cu temele tablourilor, o colecție respectabilă a acelor vremuri ar fi trebuit să conțină cât mai multe reprezentări. Fără a fi exhaustivi avem următoarele:

            Întoarcerea în sat a tinerilor pentru a duce mai departe efortul de construcție a omului nou;

            Tabăra de vară, pionierii care sărbătoresc Ziua Recoltei, planul pentru înființarea unui sat de vacanță;

            Spiritul civic manifestat prin apel la opinia publică, prin organizarea comitetului de stradă;

            Munca patriotică, constituirea echipelor de lucru pentru curățarea zăpezii, strângerea recoltei, reciclare de fier vechi, sticlă, hârtie;

            Cântece patriotice cântate cu înflăcărare și care izbucnesc din piepturi avântate spre culmi noi de progres;

            Scrisoarea trimisa / primită cu scopul de îmbărbătare și în care se prezintă și realizările și depășirile de plan;

            Organizarea timpului liber astfel încât obligațiile legate de școală să fie pe primul loc;

            Prezentarea industriilor, folosirea cuvintelor tehnice, dorința de inovare, explicarea proceselor tehnologice, descierea oamenilor din conducere în nuanțe paternaliste;

            Suportul oferit în diferite ocazii plecând de la ajutarea bătrânilor trecând prin păduri, animale, păsări și ajungând la elevii mai slabi la învățătură;

            Reportajele despre oamenii muncii și recunoașterea meritelor lor în fața colectivului;

            Vizita de lucru în uzine, abataje, ferme, pe câmpurile patriei, formele de organizare în vederea deplasării, prezentarea diferitelor funcții și titluri;

            Avutul obștesc – probleme minore și majore, modalități de soluționare;

            Dobândirea statutului de șoim al patriei, de pionier... pregătirea festivităților, a serbărilor, implicarea tuturor în aceste evenimente;

            Spiritul de inițiativă în tot ceea ce presupune construcția orașului, a omului nou, totul în acord cu directivele existente și prezentate prin ședințe, comisii;

            Prezentarea istoriei cu scopul de a face să vibreze coarda națională a personalității și trezirea spiritului de luptă împotriva nedreptăților îndurate de oamenii muncii sub vechea orânduire;

            Deconspirarea unor comploturi, a unor afaceri necurate, a oamenilor răi.

 

Trivia: Cartea aceasta a primit în 1985 o mențiune la festivalul literaturii pentru copii din Padova – Pier Paolo Vergerio.

Temă: Priviți acum în dreapta dumneavoastră și precizați obiectul percepției și fondul lui. Inversați-le pe cele două!

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă: GHEORGHE MARINESCU

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: DELIA DAMIRESCU

Tehnoredactor: PETRE STANCU

Bun de tipar: 20.VIII.1984. Apărut 1984. Coli de tipar 12,5

 

           

 

Vacanță cu lebădă

 

            Voiam de mult timp să citesc cartea aceasta, mă așteptam să dau peste o poveste în genul celei scrise de Costache Anton, Seri Albastre. Nu a fost să fie așa, deși cred că Titel Constantinescu ar fi putut scrie o astfel de poveste. Recunosc, am un parti pris pentru acest autor, îmi place foarte mult felul în care se joacă cu nostalgia pe care o simte adultul atunci când se gândește la copilărie. Este o copilărie pe care puțini copii ai zilelor noastre o mai pot avea, nu de alta dar, condițiile de viață sau schimbat. Sigur, nevoile au rămas aceleași și să ne oprim doar la cea de dulciuri. Ieri, o felie de pâine udată cu apă și dată cu zahăr era ceva gustos. Astăzi, toate dulciurile sunt posibile. Dar știți ceva, îmi pare că diferența nu este dată de existența acestei game variate sau nu de produse, care pot satisface nevoia ci de faptul că pe vremuri aproape toți oamenii – N.B. de pe aici – aveau cam aceleași posibilități de satisfacere a nevoii. Mă rog, să încetez în a mai descoperi eu apa caldă și să mă întorc la poveste.

            Povestea aceasta nu este pentru copii. Sigur, copii o pot citi, dar trebuie un tip special de interes în a o urmări și a o duce până la capăt. Să ne înțelegem, vorbim de copilul de acum, care vrea totul instantaneu, care nu are răbdare să se lupte cu o poveste care seamănă cu un joc de tangram. Autorul oferă planuri și suprafețe și doar pe alocuri adâncimi mici pe care cititorul trebuie să le urmărească și să le asambleze pentru a forma o imagine.

            Mi se pare că această carte are două părți deși ea nu este structurată astfel. În prima parte scrie acel Titel Constantinescu care mie îmi place, iar în cea de a doua este un Titel Constantinescu nou, căruia îi place să construiască comparații în care un element este apa care pătrunde în turbină.

            Povestea este una de viață, iar astăzi când viața ne asaltează cu poveștile ei din toate direcțiile, nu ne mai poate stârni interesul. Cel mult, putem vorbi de o curiozitate în ceea ce privește modul de rezolvare a problemelor, dar constatăm că lucrurile nu s-au schimbat nici aici. Pe scurt, o fetiță – Aurica – de doisprezece ani este crescută de bunicii din partea mamei, care încearcă să își facă singură un rost la oraș, după divorț. În vacanța de vară, Aurica vine să locuiască cu mama la oraș. Aici timpul curge altfel și evenimentele se împart mai degrabă între uzină și casă, totuși natura este prezentă, fie sălbatică - zăvoiul, fie domesticită - parcul cu lebădă. Tudor, noul drăguț al mamei este protagonistul unui eveniment tragic, în urma căruia ajunge să stea câțiva ani în închisoare. El se va elibera tocmai când Aurica ajunge să se acomodeze cu noua locuință de la oraș. Tudor este un fel de autor moral, să nu-i zicem țap ispășitor, al acestui eveniment tragic în care fiul lui nea Mota, moare strivit între dinții unei mașinării cu curea. Revenirea în fabrică a lui Tudor, întălnirea dintre el și nea Mota, mereu amânată are loc până la urmă în zăvoi, în natura sălbatică, unde instinctele și dorințele nu mai pot fi modelate de uzanțe sociale.

            În cartea aceasta, pot fi descoperite urme de curaj, frici și... alte spaime căci acesta este interesul de care vorbeam mai sus. Se pot descoperi mici fragmente din viața de atunci, concret ele nu te ajută cu nimic căci ce folos îți poate aduce faptul ca în parc, copiii se jucau cu o minge umplută cu rumeguș și legată cu elastic. Singurul lucru pe care îl pot face aceste mici fragmente este să îți dea o anumită stare. Ce vei face mai departe...?

            Joi 13 iunie, 1985... În sfârșit, a apărut și cartea mea Vacanță cu lebădă. M-a chemat Herta să-mi dea câteva exemplare din primul stoc. În librarii iese săpătmâna viitoare. Arată destul de frumos, coperta e de Done Stan. Gât lung de lebădă, suprapus peste umbra unei trăsuri din alte vremuri. Hârtia însă e oribilă, ca de împachetat! Economii și iar economii! Dar... dar...lebăda s-a eliberat din cercul ei. Zboară!

            Marți 27 octombrie, 1987...Păcat că din cerințe „editoriale”, a trebuit să răstorn peste splendori și raiuri, hârdăul cu dulcegării și minciuni, chiar dacă de ochii redacției, dar oricum minciuni, ale epocii pe care o trăim. Sunt în carte, cred, și mici minuni care n-aș vrea să rămână pierdute[1]

            Gândul de mai sus face referire la o carte pe care nu am reușit să o găsesc pe nicăieri, dar cred că îl putem extinde și să îl folosim ca filtru pentru unele texte care au apărut în acele timpuri, iar cel despre care am scris câte ceva nu face excepție.

           

 

Temă: Atingeți o frunză și mâncați un covrig de Buzău.

 

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu-Sărat – 14 mai 1999, București)

Copertă: DONE STAN

Editură: Albatros

 

Lector: HERTA SPUHN

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

Bun de tipar: 3. V. 1985. Apărut: 1985

Comanda nr. 2194. Coli de tipar 11.

 

 

 

 

 

 

---

[1] Titel Constantinescu, Frica și...alte spaime. Jurnal (1978-1989), editura Victor Frunză, București, 1996

Expediția Nisterul 2

 

            Excursie cu clasa, momente pe care le povestești ulterior din ce în ce mai bogat în detalii. Asta până crești și ajungi în armată, un altfel de excursie, de data aceasta cu țara, dar și ea foarte bogată în momente pe care să le povestești ulterior mergând până la detaliu. Asta până crești și mai mult și nu mai ții minte care cum pe unde s-au întâmplat și le zici și tu învălmășite și cui vrea să te asculte... uite d-asta e bine să ai o pisică sau un cățel pe lângă tine sau și mai bine, să ai un cititor.

            Povestea de față pune în oglindă două copilării, una petrecută prin 1936 și cealaltă petrecută prin 1986. Prima, este cea a celebrului detectiv Al Conan Doi, cealaltă este copilăria de care are grijă partidul. Acum, ca cititor liber depinde de tine pe ce culoare vrei sa îți pui miza, pe roșu sau pe negru. Bine, negru nu chiar așa de negru!

            Dispariția unui jurnalului de expediție face ca „Manole Vasilescu, profesor de educație fizică, la o școală din județul Argeș, într-un sat destul de chisnovat ca nume, căci i se zice Mățău” să se întălnească cu maestrul detectiv Conan Doi. Împreună și din cauza unor evenimente anterioare, în care este implicată și „Bombița” ajung să tragă la hotelul „Istrița” Aici, în așteptarea unor mecanici destoinici și mai ales în așteptarea mesei, căci pe vremea aia se aștepta, nu numai masa ci și mecanicii... mă rog, în timpul asta, are loc inițierea lui Manole în tainele deducției.  

            Lucrurile sunt simple, dar nu-i uman ce se întâmplă la „Istrița” – sigur, este în spiritul vremurilor și asta mi se pare acum un avantaj deoarece putem afla printre rânduri sau pur și simplu de-a dreptul cum stateau lucruile pe atunci. Cum era servirea, cum se făcea cazarea, ce presupune o ciorbă cladă, ce este duminica pară sau impară, cât de ușor se găseau piesele pentru mașină, ce înseamnă căldura și apa caldă într-un hotel... lucruri mici, care făceau viața pe atunci, să zicem intensă. Nu intru în detalii.

            Profesorul și detectivul ajung să își povestească unul altuia cum au organizat ei câte o expediție, fiecare având interesele lui. Primul, dorind să facă cunoscută copiilor flora și fauna din Delta Dunării, cel de al doilea, dorind să descopere cetatea pierdută a Horezmului. Întâmplări amuzante sunt în ambele situații cu atât mai mult cu cât ele par să fie scornite din realitate – în cartea sa Aventuri Aproximative, Vlad Mușatescu ne deschide ușa, ne lasă să privim în culisele acestei povești.

            Un singur episod, am să citez din instrucțiunile pe care după multe acrobații cei doi – detectivul și profesorul – au reușit să le dea jos de pe perete, dar nu de alta ci de aceea că nu e bine să fii în afara legii. Avem următoarele:

            5. –  Pe timp de noapte, este preferabil să evitați coborârea la locurile mai sus citate. Avem câini răi, precum și oameni de pază. La fel de răi.

            6. –  Este interzisă folosirea de reșouri electrice în camere. Motiv pentru care prizele au fost dezafectate în totalitatea lor.

            7. –  Pentru vizionarea programului de televiziune, telefonați la orice oră din zi și din noapte, cerând recepției trimiterea unui delegat. Acesta va monta siguranța televizorului și va efectua o legătură la rețea, trăgând curent de la becul din tavan. De asemenea, este interzis să adormiți în timpul emisiunii.

           9. –  Se interzice folosirea pereților, atât din baie și din cameră, pentru transmiterea de mesaje scrise. De asemenea, pentru lustruirea încălțămintei utilizați peria de ghete. Perdelele sunt din material sintetic, și rscați zgârierea pielii.

           11. –  Foarte important! Fiind unitate de lux, micul dejun este cuprins în prețul sejurului. Acesta este servit non-stop, de la orele 6 – 8 dimineața, noi utilizând autoservicele de tip suedez.

 

            Dacă vă place trecutul – fără a cădea însă în paseism – cartea de față este ca o undiță telescopică căci pe măsură ce îi extindem segmentele putem pipăi cu vârful distanțe, momente, fapte, amintiri, întâmplări la care altfel nu am putea ajunge.

 

Temă: Folosiți cuvântul chisnovat chiar astăzi într-o discuție și înregistrați reacția.

 

Autor: VLAD MUȘATESCU (4 mai 1922, Pitești – 4 martie 1999, București)

Copertă și ilustrații: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: Passionaria Stoicescu-Ivanov

Tehnoredactor: Klara Galiuc

Bun de tipar: 1. X. 1987

Apărut: 1987

Coli de tipar: 16

Comanda nr. 70339