Năstrușnicii Inventatori

 

           

    Sub soarele acesta plăcut lucrurile încep să se dezmorțească, se întind și furnicături ca cele pe care le simt în vârful degetelor acum își fac simțite prezența. Se poate sta liniștit, evenimentele se vor dizolva de la sine în nepasare, nu se poate ști însă cât de devreme sau cât de târziu, asta dacă ar conta cu ceva, atâta vreme cât tot neantul știm că ne așteaptă. Mă întreb ce-i determină pe oameni să recupereze trecutul? Să vrei să aduci în prezent o lume care nu se mai potrivește pare mai degrabă o problemă care ține de personal, e o marotă care îl face pe cel în cauză să fie catalogat drept paseist. E și asta un punct de vedere, dar nu cred în el, cum de asemenea nu cred că recuperarea trecutului ajută prea mult la înțelegerea prezentului. Sigur că o face, dar nu o face direct, înțelegerea aceasta este mediată, ea se inferează. Cazurile particulare pe care se construiește înțelegerea sunt până la urmă niște cazuri particulare. Și atunci, recuperarea trecutului are vreun sens? Răspunsul detaliat pe altădată, acum doar atât... recuperarea trecutului este strâns legată de o dezvoltare armonioasă.

            Ce m-a stârnit? Nimic deosebit doar că uneori îmi trec prin minte tot felul de gânduri și dacă lucrurile se aliniază se întâmplă să scriu despre ele, atâta tot și nimic mai mult... năstrușnicii!

            Am să mă duc să mănânc mucenici și când am să mă întorc vă voi spune câte ceva despre gemenii Onoriu și Adrian... revin! […] Sper că nu am întârziat mult și nu v-ați plictisit... bun! Gemenii sunt bieții doctorului Miron și aflăm că sunt și protagoniștii cărții Movila bătrânului și în urmă cu doi ani făcând cercetări despre vechea vatră a satului – numit în documente vechi, Liștava –  au descoperit până la urmă mormântul lui Hadrianus Honorius Quartius... un veteran al armatei romane, magistrat al Liscidavei și soț al Vochiei, fiica tarabostesului Duras. Au vuit pe atunci publicațiile despre această descoperire arheologică.

            De data aceasta, gemenii sunt prinși într-un efort detectivistic – alături de Iliuță, un puști de 10 ani, mare amator de farfurii zburatoare – de descifrare a unui mister care ține de apariția unui O.Z.N. chiar la ei în sat... mă rog, în pădinile din pădurea care înconjoară satul Câlnic. Și nu avem doar acest obiect de zbor neidentificat, care apare și dispare, dar este vorba și de un mic marțian îmbrăcat într-un costum argintiu prevăzut cu cască și antene și care atunci când merge prin sat vorbește așa într-un fel ciudat, parcă este un robot ultraperfecționat care își caută cuvintele înainte de a le rosti. În sat nu poartă costumul acela argintiu ci se îmbracă normal și stă mai mult pe la muzeu și studiază ceramica veche expusă acolo.

            Povestea are un haz teribil și deși ca cititor poți intui unele întorsături de situație cu siguranță explicațiile care vor fi date pentru a clarifica evenimentele petrecute te vor face să te încânți teribil, așa cum îmi imaginez că a făcut-o și autorul atunci când a scris despre... năstrușnicii inventatori.

            Un singur exemplu ˮAdrian adulmecă aerul foarte atent: [ - ] Aurul ca aurul, acum sunt preocupat de altă problemă: aud zgomot care-mi amintește de aterizarea tipsiilor și farfuriilor pe o masă. [ - ] Trei, doi, unu, START! Și trecură în sufragerie unde îi așteptau niște banale farfurii pline ochi cu supă de... zburătoare.„

 

Temă: Imaginați o soluție pentru a-l aduce pe Pământ pe micu marțian care a rămas prins prin cosmos.

Autor: NICOLAE IONESCU-DUNĂRARU (8 februarie 1930, București - ? martie 1988)

Copertă: VALERIA CHIȘ

Editura: Tineretului

 

 

Lector: DAMIRESCU DELIA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 2 III 1981. Bun de tipar 25 VIII 1981. Apărut 1981.

Comanda nr. 1899. Coli de tipar 13.