duminică, 21 iulie 2013

Jocurile isteţilor

Cine-i personajul?

            "La acest joc participă de obicei doi copii. Scopul jocului este ca fiecare participant să ghicească, din maximum douăzeci de întrebări, despre ce personaj este vorba. Pot fi alese atât personaje reale, care au existat sau există cu adevărat, cât şi personaje imaginare – eroi din literatură – cu condiţia ca ele să fie bine cunoscute.
            Cel care începe jocul va alege, în gând, un personaj şi îi va scrie numele pe o bucăţică de hârtie, pe care o va îndoi şi o va ascunde sub o carte sau un obiect oarecare. Ea va servi drept martor la sfârşitul jocului. Fireşte că partenerul nu trebuie să vadă numele scris pe hârtie. Sarcina lui va fi tocmai să ghicească acest nume din răspunsurile pe care le va primi la cele maximum douăzeci de întrebări pe care va avea voie să le adreseze.
            Cel întrebat are voie să răspundă la orice întrebare numai prin „DA” sau „NU”. De aici rezultă că întrebările trebuie să fie formulate cu oarecare măiestrie. Nu pot fi adresate întrebări, cum ar fi:
                        - În ce an s-a născut?
            Sau:
                        - Câţi fraţi avea?
            Se vede clar că la aceste întrebări nu se poate răspunde cu da sau nu şi deci ele ar fi puse zadarnic.
            Dacă cel care întreabă crede, la un moment dat, că ştie despre cine este vorba, poate să anunţe chiar înainte de a epuiza toate cele douăzeci de întrebări. În caz că n-a ghicit corect, jocul continuă şi după una sau mai multe întrebări el poate să anunţe din nou un nume. Dacă însă anunţă trei nume greşite, chiar înainte de a fi epuizat cele douăzeci de întrebări la care are dreptul iniţial, pierde jocul şi i se înscriu minus trei puncte.
            Dacă la sfârşitul tuturor celor douăzeci de întrebări nu ghiceşte despre ce personaj este vorba, fără să fi anunţat nici un nume în cursul jocului, pierde jocul, dar i se înscrie numai minus un punct.
            În cazul fericit în care ghiceşte numele personajului din primele întrebări, el primeşte plus trei puncte. Ghicirea numelui din primele cincisprezece întrebări (fără să fi anunţat mai înainte un nume greşit) dă dreptul la plus două puncte, iar după cincisprezece întrebări la numai un punct.
            La sfârşitul fiecărui joc, cel care a pus întrebările are voie să citească numele personajului scris pe hârtie la început, chiar dacă nu a câştigat.
            Fiecare participant, indiferent dacă a câştigat sau nu, va avea dreptul să adreseze partenerului trei serii de întrebări, cu privire la trei personaje diferite. Un joc complet cuprinde deci şase personaje, câte trei de fiecare participant. Este declarat câştigător al jocului cel care în final realizează cel mai mare număr de puncte.
            Prin înţelegere amicală, făcută la începutul jocului, pot fi alese şi persoane obişnuite, dintre cunoştinţele comune: colegi, prieteni, rude. În acest caz, una din primele întrebări trebuie să fie:
                        - Este vorba despre un personaj renumit?
            Pentru a câştiga şi, mai ales, pentru a câştiga cu maxim de puncte – adică din numai zece întrebări – trebuie să vă deprindeţi a pune de la început întrebări esenţiale, cum sunt cele referitoare la: naţionalitate, sex, dacă trăieşte, profesie etc.
            Jocul poate fi practicat şi în trei-patru parteneri, dar în acest caz, el durează mai mult fiindcă fiecare va trebui să răspundă pe rând, tuturor partenerilor la câte trei serii de întrebări. Fireşte, prin înţelegere, se poate aranja ca fiecare să răspundă fiecărui partener numai la o singură serie de întrebări."

Temă:  Fără, doar ne jucăm! Eu m-am gândit la un personaj şi cel/cea care-l va ghici va primi această carte drept răsplată.


Autor: CLAUDIU VODĂ
Copertă: NICOLAE NOBILESCU
Ilustraţii: după schiţele autorului de PODAŞCĂ VALERIU
Editura: Ion Creangă


Lector: IOANA RICUS
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU
Apărut 1971. Comanda nr. 10017. Coli de tipar 6





joi, 18 iulie 2013

Anotimpul jocurilor

            Înainte de a ajunge în lumea aceasta să ne imaginăm că facem o oprire la librărie. Aici, librarul cel mare ne citeşte din cap şi până în picioare şi ne face un cadou, unii primesc o agrafă, alţii primesc un vocabular sau poate chiar un maculator cu foaie velină… se mai poate primi: caiet tip I sau tip II, caiet matematică, caiet geografie sau biologie, caiet muzică, caietul poate fi încopciat sau legat, lucrul asta are importanţă atunci când rupi foi din el. Se mai primesc diferite instrumente de scris, cum ar fi: creioane, ascuţite sau nu, stilouri, cu rezervor sau cu rezervă, pixuri, ascuţitori, penare, radiere, rigle, echere, raportoare, cineva strălucit poate primi chiar un calculator ştiinţific, se mai pot primi cărţi, unele sunt în limba germană şi tu te naşti în România, ce să faci?... cauţi un dicţionar/traducător pentru a-ţi înţelege povestea. Te poţi trezi chiar cu o cutiuţă de ceai sau chiar cu un borcan de dulceaţă… deh, librăria-i dintr-aia modernă.
            Zsuzsanna Vadas este în posesia unui maculator, este jurnalul ei. Prima însemnare este datată 21 martie 1959 – Legământul Toboşarului… atunci s-a hotărât pentru prima dată să înceapă o viaţă nouă, o viaţă în care vrea să fie de folos celor din jur, n-o să se mai certe cu Éva – sora ei – iar cei din jur nu o să-i mai spună „micuţo” sau  „Zsuzsika”.  Trebuie să aibă grijă să nu se întâmple ca-n jocul inventat de ea, în care păpuşa-erou o dădea până la urmă în bară, cu toate intenţiile ei bune… în timpul jocului, la un anumit moment dat, Eroul era pe cont propriu, nu-l mai putea controla şi lucrurile ieşeau total anapoda. Zsuzsa l-a iertat de multe ori, asta până când s-a dedat la furt şi s-a luat la bătaie, acesta a fost momentul în care jocul s-a sfârşit, iar păpuşa-erou a fost aprig pedepsită.
            Situaţiile în care Zsuzsa poate fi de folos nu întârzie să apară. Abătându-se prin pădure din drumul ei spre casă, ajunge la nişte bordeie de ţigani părăsite şi aici o întâlneşte pe mătuşa Mari, o ţigancă bătrână care se aciuase acolo şi avea grijă de Juli şi Lali, mama celor doi murind la naşterea lui Lali, iar tatăl lor i-a părăsit de câţiva ani. Lali este un băieţel de patru ani căruia Zsuzsa îi va aduce lapte fără ştirea părinţilor… căci de când a dispărut fierăstrăul din curte mama nu mai vrea să ştie nimic de ţigani. Nu este singura familie în care o femeie are grijă de copii, mai este şi mătuşa Otti, care o creşte pe Katica. Ar însemna să recurgem la stereotipie dacă am compara educaţia dată copiilor în cele doua familii, aşa cum este prezentată în carte, mai interesant de menţionat mi se pare efortul de a surprinde diferite tipuri de familie şi modul în care atmosfera influenţează felul de a fi al copilului. Uite, de exemplu Gizi, o fetiţă rotofeie, trăieşte într-o familie în care accentul cade pe latura materială a realităţii, este un soi de egoism combinat cu dorinţa de a parveni pe spinarea altora şi lucrul acesta se vede… atunci  când vrea să facă un cadou, înclină spre o cutie de bomboane, dar începe să mănânce din ea şi nu o mai poate oferi. În privinţa asta, a relaţiilor sociale dintre părinţi şi copii, dintre vecini, dintre oameni şi autorităţi, cartea surprinde multe subtilităţi pe care le face cunoscute şi pe marginea cărora se poate discuta cu argumente pro şi contra, dar asta depinde de felul nostru de a fi. Întâmplările prin care Zsuzsa trece şi dovedeşte că este folositoare altora se termină aproape de fiecare dată cu iertarea acordată de către părinţi, ba uneori chiar şi cu o pedeapsă… pagina din maculator este înlăturată şi jurământul este reluat, de data asta sigur va ieşi bine.

            Povestea are doza ei de tristeţe, dată de moartea mătuşii Mari şi a Juliei, de moartea mătuşii Otti. Am fost intrigat de moartea bătrânei ţigănci şi a unei fetiţe de zece ani, am înţeles rolul ei în economia poveştii (îi creează Zsuzsei posibilitatea de a interveni în favoarea lui Lali, va reuşi să-i facă pe părinţi să-l adopte) şi am fost curios cum se va rezolva situaţia… ei bine, totul a fost lăsat pe seama timpului, trecerea lui nivelează orice urmă.
            Povestea are şi un înger păzitor, bun, mare, blând şi… blănos, este vorba de Bari, un Saint-Bernard care înţelege totul şi care ştie precis ce are de făcut, din păcate el nu poate interveni pentru toată lumea… oricum, nu putem lăsa chiar totul pe seama lui.

Temă: Răspundeţi sincer, preferaţi un maculator cu file numerotate sau nu?

Autor: SZINNYEI JÚLIA (3 mai 1914, Kispest – 20 august 1986, Budapesta)
Ilustraţii: ROGÁN ÁGNÉS
Coperta: KALAB FRANCISC
Traducere: EUGENIA TUDOR şi GH. BIANU
Titlu original: Erdészház (1964)
Editura: Tineretului


Redactor responsabil: ALEXANDRA ŢIMPĂU
Tehnoredactor: ŞTEFANIA MIHAI
Dat la cules 31.01.1967. Bun de tipar 06.05.1967.
Apărut 1967. Comanda nr. 7171. Tiraj 20120.
Hârtie tipar înalt B de 63 g/m2 540x840/16. Coli
editoriale 14,33. Coli de tipar 19. A. T. 20820
C.Z. pentru bibliotecile mici 8 M. – 31 =R.









marți, 2 iulie 2013

Sindbad Marinarul

            
            Sindbad, Aladin, Ali Baba, Şeherezada  sunt personaje care amorsează instantaneu în memoria noastră, chiar dacă ne aflăm în miezul zilei, 1001 de nopţi. Este vorba de celebra culegere de povestiri arabe, care la începuturile ei conţinea doar un număr mic de povestiri, ulterior acest număr a fost luat în sensul lui direct şi a fost necesar să se completeze până la împlinirea totală a lui. Uite, povestea lui Sindbad şi a călătoriilor sale era o poveste de sine stătătoare, dar Jean Antoine Galland (1646 – 1715) a fost cel care a decupat-o în mai multe nopţi şi a tradus-o pentru prima dată alături de celelalte povestiri, făcând cunoscută europenilor savoarea orientală. Prima ediţie apare în anul 1704 iar în 1706 erau deja apărute şapte volume. Volumul opt apare în 1709, iar nouă şi zece la doi ani după moartea lui Galland. O altă traducere celebră este cea făcută de Richard Francis Burton (1821 – 1890) care, în plină epocă victoriană, în care şi picioarele pianelor erau îmbrăcate, descria cu lux de amănunte în note de subsol abundente delicii orientale. Aşa îşi încep aceste poveşti aventurile prin curţile europene.
            Tind să cred că Aladin este mai cunoscut decât Sindbad Marinarul deoarece predispune la împlinirea dorinţelor, cu lampa lui fermecată ne îndeamnă să-l ţinem aproape, e bine de ştiut că există şi o asemenea posibilitate, chiar dacă pe moment este doar o poveste. În timpul ăsta Sindbad ce face? Ne propune aventuri pe mare, naufragii şi întâlniri cu peşti enormi, cu păsări gigantice, cu şerpi monstruoşi, cu harapi dornici de carne de om, cu maimuţe zburătoare, cu nişte căpcăuni hulpavi, cu bătrâni dornici să fie ajutaţi. Multe din treburile astea s-au mai văzut, auzit, citit. În cazul acesta care să fie atuul lui Sindbad? În mod cert acesta este aventura şi transmiterea unor informaţii concrete despre atitudinea pe care este bine să o ai în caz că naufragiezi. Informaţiile transmise pot fi privite şi ca o mărturie a ştiinţei de a naviga pe apele din acea parte a lumii unde se desfăşoară acţiunea, respectiv Oceanul Indian, arhipelagul Indonezian şi bineînţeles Bagdad (Golful Persic), unde Sindbad îşi avea reşedinţa şi care reprezenta un centru comercial important în vremurile acelea.
            Povestea lui Sindbad Marinarul începe cu întâlnirea dintre acesta şi omonimul său, Sindbad Hamalul, care istovit de truda unei zile foarte încărcate se opreşte pe o bancă, la umbra unei porţi din spatele căreia se auzeau sunetele unui zaiafet. Soarta crudă şi nedreaptă este invocată de Sindbad Hamalul, când îşi dă seama că el, cel de aici, de pe bancă şi stăpânul seraiului, unde chiolhanul era în toi, pot fi asemuiţi doar prin faptul că sunt oameni… şi începe să-şi cânte durerea. Sindbad Marinarul îl aude şi îl pofteşte să judece singur dacă are dreptate sau nu, atunci când dă vina pe soartă, dar mai întâi îl invită să-i asculte întâmplările de-o viaţă.
            Şapte poveşti, şapte călătorii, şapte naufragii, şapte lupte cu adversari de temut, şapte reîntoarceri, de fiecare dată mai bogat decât la plecare. Sindbad Marinarul ne învaţă că într-o călătorie vor fi probleme tot timpul – debarcă pe spinarea unui monstru marin, care retrăgându-se în adâncuri provoacă scufundarea corăbiei; în altă călătorie este uitat pe o insulă, unde poposiseră pentru relaxare. Sindbad Marinarul ne învaţă că nu trebuie să disperăm, trebuie să ne păstrăm înţelepciunea şi sângele rece – se salvează din cuibul păsării Rok legându-se cu turbanul de piciorul ei; se salvează de şerpii uriaşi încropindu-şi un bordei în care aceştia nu pot pătrunde; atunci când tovarăşii de drum încep să fie mâncaţi rând, pe rând de către Spaimodivă, propune să-l omoare, dar nu înainte de a construi o plută cu care să fugă, în caz că lucrurile nu ies aşa cum au plănuit. Sindbad Marinarul ne învaţă  să nu omorâm speranţa şi de fiecare dată când acţionăm să o facem fiind convinşi că aceea este cea mai bună soluţie – atunci când este îngropat de viu, conform unor tradiţii locale reuşeşte să iasă la lumină, dar ajunge pe un versant foarte abrupt, până la urmă un loc mai bun de murit, reuşeşte să se salveze şi de aici, dar nu pleacă cu mâna goală, oamenii de prin locurile acelea fiind îngropaţi în adamante, olmazuri şi safire; în cea de-a şasea călătorie naufragiază pe o insulă unde întâlneşte un râu care curgea invers, dinspre mare înspre munte, îşi întocmeşte o plută şi dus a fost pe sforul apei, unde?… înspre salvarea sa.
            Cei doi Sindbad pot fi priviţi ca feţele unei aceleaşi monede, spune-i hazard, destin sau soartă, dar nimeni nu-ţi poate spune dinainte cum va cădea moneda atunci când va fi aruncată în lume… ideea e dacă avem curaj să jucăm în continuare rişca.

Temă: Sunteţi în faţa unei oglinzi care vă poate arăta ce ar fi fost dacă… ce moment alegeţi să revedeţi?

Autor: de origine indiană
Repovestire: HARALAMBIE GRĂMESCU
Copertă şi ilustraţii: PETRE VULCĂNESCU
Editura: Ion Creangă

Lector: MIHAI CAZIMIR
Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU
Dat la cules 19 Aug. 1976. Bun de tipar 11 Febr. 1977.
Apărut 1977. Comanda nr. 1308. Tiraj 64500.
Broşate 58500 + legate 6000. Coli de tipar 10.