luni, 23 decembrie 2013

Unde fugim de-acasă?

            Dacă vrei să scrii despre această carte ai obligaţia mortală să faci o figură frumoasă… fapt pentru care dau iama în trusa de geometrie şi înfig vârful compasului într-o hârtie, vârful creionului parcurge încet spaţiul discret al hârtiei încleiate cu aracet. Umplu filele unui caiet şi îmi dau seama că figura frumoasă… n-ar trebui să fie chiar aşa pătrăţoasă.

            Cu resurse din plin aş cere un mic ajutor divin să descopăr figura frumoasă fără de chin, dar divinul e prea ocupat şi iată că am apelat la un doctor specialist în tăiat. Acum sunt înconjurat de figuri frumos tăiate, sculptat… sunt pe deplin înamorat. Dar vai, ce complicat când toată lumea-i frumoasă la cap şi nu mai avem substanţă de contrastat.

            Bunica mă vede-ncruntat şi-mi zice că-mi trage un tiv căci prea sunt emotiv. Mă sfătuieşte uşor s-o las mai domol, figura frumoasă e-ncântarea când vede mirarea cum înfloreşte uşor, un zâmbet pe faţă tuturor. Sar în sus de bucurie, eu de bunică sunt salvat, căci am găsit, vorbesc la figurat „şi prin asociaţie de idei” la figurativ dacă vrei…

            Rezişti cu greu atunci când citeşti Marin Sorescu să nu te joci şi tu de-a cuvintele… aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti, reţeta este simplă, ingredientul este ceva mai dificil de găsit…”şi, în continuare, ce să faci fără mirare?”

            Nu ne rămâne decât să trăim opac, să nu reflectăm nici o rază de soare, să nu ne bucurăm când vedem cafeniul unei castane, să nu facem cadou nici unei veveriţe, să spunem la revedere, fără să ne-o dorim, adică să facem toate lucrurile pe care le facem fără să ne oprim… mirarea ar putea fi începutul unei analize corecte a realităţii.

            Cartea are un ritm încântător, sonor chiar, cuvintele citite sunt asemenea unor clopoţei atinşi de zefir, sunetele se caută unele pe altele şi te trezeşti în calitate de meloman, nu de cititor, sensul poveştii este asemenea unui insight, care te luminează brusc. Această lumină a fost comparată cu un foc de artificii, frumos, feeric dar irepetabil, odată efectul produs s-a şi consumat, adevărat… dar cât înseamnă o urmă de lumină atunci când cunoaştem lucrurile pe pipăite sau mai rău din auzite.

            „Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe mine, de exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să mă duc la serviciu, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou, ori moare până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are în socoteala lui, bineînţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care la fiecare adunare îi ies. Eu simt de departe, dar nu mă doare această numărătoare. Numai bătrânii se vaietă îngrozitor, când li se adună câte-o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă pe câte unul din voi, vreun pici, să strige pentru ei: „sunt aici”. (Unu şi cu celelalte numere)
            „ În prima jumătate a pieţei, toată lumea întreabă, şi în cealaltă toată lumea răspunde.” (În clocotul pieţii)
            „Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea  s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie.” (Căutăm o frunză)

            Cuvintele capătă sensuri surprinzătoare atunci când sunt puse în contextele potrivite, înţelegerea funcţionează ca o prismă şi oferă gândirii curcubeie scânteietoare la capătul cărora spiriduşii te îmbie să te înfrupţi dintr-o comoară adânc înfundată. Trebuie să precizăm că reuşita este influenţată de vârstă – măcar ca vârsta aduce cu sine o mulţime de experienţe – astfel încât această carte nu este chiar pentru copiii mici, lor nu le este accesibil umorul produs prin cuvintele cu dublu sens… insightul nu poate fi explicat, nu mă credeţi, foarte bine, încercaţi să explicaţi un foc de artificii unui copil.


Temă: Priviţi în palmă ca într-o oglindă, ce vă miră cel mai tare?



Autor: MARIN SORESCU (29 februarie 1936, Bulzeşti, jud. Dolj – 8 decembrie 1996, Bucureşti)
Copertă şi ilustraţii: SABIN BĂLAŞA
Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS
Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU
Dat la cules 30.05.1966. Bun de tipar 10.11.1966. Apărut 1966
Comanda 7199. Tiraj 40140. Broşate 35100+legate 5040. Hârtie
offset A de 100g/m2, 700x1000/16. Coli editoriale 5,40. Coli de
tipar 5,25. A.T. 12656. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93








joi, 5 decembrie 2013

Hronicul şi cântecul vârstelor

            Citeam la un moment dat un articol în care se spunea că plăcerea de a citi biografii poate fi interpretată ca un act de canibalism sublimat… e, câte nu scornesc psihanalişti. Şi parcă totuşi o urmă de adevăr s-ar întrezări în afirmaţia aceasta, să ne gândim pentru o clipă la oamenii primitivi care aveau credinţa că puteau dobândi puterea animalului ucis mâncând diferite părţi din acesta. La fel se întâmplă şi în cazul biografiilor citite, căci pătrunzând în pielea omului ce a fost aievea cândva, trăim impresia că putem face şi noi lucruri asemănătoare, ba uneori ducem impresia pe tărâmul încercărilor cu rezultate palpabile… moment în care ne dăm seama că doar unul a fost H. C. Andresen, M. Gorki, I. Creangă sau în cazul de faţă Lucian Blaga.

            Fiecare din noi a avut o copilărie, dar dacă acum am fi invitaţi să o povestim ne-am opri la generalităţi, nu am trece proba concretului, poate cel mult am fi în stare să amintim câteva episoade care s-au sedimentat mai mult prin repetarea lor în decursul anilor, cu ocazia diferitelor aduceri aminte, prilejuite de evenimente având un caracter de reuniune familială. Întrebarea (im)pertinentă este cea care face referire la procente… cât la sută din ce povestesc îmi aparţine mie şi cât este însuşit din spusele altora?

            Prezenţa unei memorii prodigioase nu este suficientă pentru a asigura expunerea reuşită a trecutului, este ca şi cum ne-am afla în faţa unui cufăr plin cu poveşti dar nu avem cheia pentru a-l deschide şi a-i sălta capacul… suntem în situaţia de a povesti despre exteriorul cufărului.

            În cazul de faţă cheia o reprezintă cuvântul, el este cel care deschide, care oferă înţelegerii, combustibilul necesar creării de sensuri. Într-o autobiografie cuvântul poate fi folosit pentru caracterul său cathartic, se creează un spaţiu confesional, unde amintirile sunt discutate pentru a putea fi integrate cu uşurinţă, folosind un termen la modă, avem de a face cu dezvoltarea personală.

            Îmi pare că Lucian Blaga nu face lucrul acesta, el foloseşte cuvântul pentru a crea o lume în care se poate „evada fără paşi”, cuvântul nu exorcizează, nu arată cu degetul, nu încondeiază, el clădeşte fonem cu fonem, silabă cu silabă, un spaţiu în care te poţi plimba aievea… alegi tu lucrurile asupra cărora te concentrezi. Bineînţeles că se poate discuta despre natura selectivă a prezentării, dar să nu uităm că cele mai reuşite poveşti nu explică cititorului totul până la ultimul detaliu, nu-i răpeşte acestuia plăcerea efortului intelectual.

            Cuvântul ca mijloc ce vehiculează sensuri a fost pentru Lucian Blaga o redută ce s-a cerut asediată îndelung, înainte de a se preda…”începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului […] muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţile condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi […] Totuşi împlineam aproape patru ani – şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt.”

            Pentru Lucian Blaga cuvântul este un instrument şi până nu va aprofunda temeinic (aşa cum de altfel a făcut cu toate lucrurile care i-au plăcut) prospectul de utilizare, nu-l va folosi, el îşi va surprinde tatăl cu o construcţie verbală în care cuvântul încaltea ce nu era uzual prin sat, este folosit pertinent.

            Încântător, la finele acestei lecturi şi cu oareşce „veleităţi de atitudine” te surprinzi spunând că l-ai înţeles pe Lucian Blaga…


            Temă: Enunţaţi cinci criterii, pe baza cărora putem aprecia copilăria.

Autor: LUCIAN BLAGA (9 mai 1895 Lancrăm, jud. Alba – 6 mai 1961, Cluj)
Copertă: -
Editură: Ion Creangă

Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: AURICA IORDACHE
Bun de tipar: 18.VI.1984
Apărut 1984. Coli de tipar 10



            

miercuri, 4 decembrie 2013

Cirese de mai (3)

            Cu uşurinţă putem număra până la 10  folosind degetele de la ambele mâini, orice copil reuşeşte acest tur de forţă. Cum facem să ajungem la 11 folosind o singură dată fiecare deget al celor două mâini, demonstrând în felul acesta că deşi numărăm 10 degete ele sunt totuşi 11… ei, asta da! tur de forţă.

            La finele turului aşteaptă trofeul.