Poveștile motanului cocoțat

 

                Am auzit de acest motan cocoțat și poveștile lui cu destul de mult timp în urmă. Era momentul în care pe forum-uri se discuta aprins despre cărțile copilăriei și cineva, într-un comentariu, amintea de ele.             Nu aș putea să spun de ce am rămas cu dorința de a citi această carte, cert este că de multe ori am trecut pe lângă ea fără să o cumpăr. Timpul a trecut și iată că sunt în posesia acestei cărți – o bijuterie. Vă rog, nu stați pe gânduri, dacă o vedeți pe undeva oferiți un adăpost în biblioteca dumneavoastră.

                Destul cu reclama, este momentul de puțină istorie. Marcel Aymé scrie între 1934 și 1946 aceste povești și le dedică celor cu vârsta cuprinsă între 4 și 75 de ani (informația aceasta apare în prefața ediției din 1939). Ce ar putea însemna acest interval de vârstă? Cum am putea să îl înțelegem? Sigur, la o primă vedere el ne spune ca aceste povești se adresează atât copiilor, cât și adulților. Pe de altă parte, într-o scrisoare din 1956, Marcel Aymé scria că cel puțin prima poveste nu a fost scrisă pentru copii ci a scris-o pentru că așa a vrut, fără să își pună problema dacă ea va fi citită de cei care au mai puțin de 12 ani. Pentru următoarele povești el își dădea seama că editorul le va pune sub umbrela poveștilor pentru copii, dar lucrul acesta avea să conteze mai puțin deoarece elementele de referință au fost deja fixate. În fine, sunt 17 povești pe care editorul francez le-a grupat în două serii, poveștile albastre ale motanului cocoțat și cele roșii. Pentru precizie, în aceste două serii se regăsesc doar 15 povești, celelalte două sunt cuprinse în edițiile destinate mai degrabă adulților. La noi au fost traduse doar poveștile albastre.

                Îmi imaginez că se poate discuta mult pe seama acestor povești, sunt pline de simboluri, de trimiteri la diverse teme, interpretarea lor ține mult de experiența celor care citesc. Cert este ca sunt delicioase și atât copiii, cât și adulți vor plescăi de poftă și vor spune – te rog, mai vreau o porție! Sunt atât de bine scrise, încât nu contează dacă sunt citite de copil sau adult, fiecare va asimila povestea în totalitate fără să i se pară nimic suspect. Sigur, nivelul de înțelegere va fi diferit dar nu există riscul ca adultul să spună că se plictisește, iar copilul să spună că nu înțelege.

                Realitatea pe care ne-o propune Marcel Aymé este un rurală, este vorba de o familie care trăiește la țară, cumva în vecinătatea unei păduri, a unui râu, iaz. M-am surprins gândindu-mă la cât de diferită este atmosfera din această familie și cele descrise în poveștile noastre. La noi, lucrurile sunt cumva apăsătoare, un spectru planează peste tot, ochi reci și iscoditori te petrec peste tot, priviri mustrătoare îți îngheață orice dorință de joacă... noi trebuie să muncim apăsat și încrâncenat. La ei nu e așa!

                Două surori – Marinette și Delphine – cu vârsta cam de 10 ani fiecare, trăiesc înconjurate de animale care mai de care mai vorbărețe. Acestea se prind cu ușurință în jocurile lor, le ajută să scape basma curată, pun la cale planuri îndrăznețe de recuperare a unor prieteni comuni, le iau apărarea în fața părinților. Nu vreau să povestesc prea mult căci tema din final este pe măsură, vreau doar să vorbesc puțin despre lup și despre întâlnirea lui cu ele două surori.

                Lupul este cel pe care îl știm cu toții – și la noi și la ei, lupul este lup – doar că acum lupul se dezvoltă pe plan personal, el are chiar o conduită etică, iată ce gândește despre vaci și porci și alte dobitoace de pe la curte, ele, neavând minte destulă nu pot fi convinse să se lase mâncate deci sunt de evitat. El descoperă că poate să fie bun, blând, că se poate juca de-adevăratelea fără ca la mijloc să fie vreun șiretlic. El încearcă să le convingă pe cele două surori să îl lase înauntru, să se încălzească un picuț căci afară este o bură rece ce-ți pătrunde până la os și uite că și laba din față îi este beteagă și îl doare tare. Sigur, toate argumente bune și ușor de verificat, niciun fel de prefăcătorie la mijloc și totuși cele două surori nu se lasă păcălite, cu atât mai mult cu cât părinții le-a spus la plecare, să nu lase pe nimeni înauntru, mai ales pe lup. Dar lupul trece prin diverse stări, el chiar este vexat atunci când blândețea lui nu este acceptată. Pus în fața unor argumente de tipul Scufița Roșie, Lupul și Mielul el își explică comportamentele într-un mod demn și arată așa, subtil, că nu poate fi acuzat de mare lucru căci în realitate nu este el singurul care mânâncă miel, mai sunt și alții care la masa de Paște... mă rog, aspecte și aspecte. Și povestea asta cu Scufița Roșie, o întreagă dandana de pe urma căreia i-au ieșit atâtea vorbe. Evident că lupul reușește să cânte la coarda sensibilă a celor două fete și petrece o după-amiază încântătoare în bucătăria călduroasă, dar își dă seama că trebuie să plece, adulții sunt imposibil de convins că năravul se poate schimba. Cu părere de rău pentru toată joaca întreruptă se fixează o nouă întâlnire... așadar, pe data viitoare. Dar povestea nu se termină căci adulții se întorc acasă și noi întâmplări au loc... te face să te întrebi cine este rău în această poveste, cum de nu reușesc oamenii mari ca în fața unor argumente logice să își schimbe părerile, de ce se încăpățânează cu orice preț.

Marcel Aymé este un maestru la anticipării și are un răspuns pentru fiecare întrebare care se ițește în mintea adultului cititor și are o întrebare pentru fiecare copil care citește și crede că el știe toate răspunsurile.

 

Temă: Citiți și discutăm aplicat pe fiecare poveste în parte.

 

Autor: Marcel Aymé (29 martie 1902, Joigny, Franța – 14 octombrie 1967, Paris, Franța)

Copertă și ilustrații: Palayer

Traducere: Tudor Măinescu

Editura: Tineretului

Redactor: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 29.08.1966. Bun de tipar 06.02.1967. Apărut 1967.

Comanda nr. 7167. Tiraj 28160. Hârtie: scris I. A. de 100 g/m² 700X1000/12

Coli editoriale: 9,22. Coli de tipar: 12. A.T. 17553

C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31