vineri, 23 ianuarie 2015

Heidi

            Povestea aceasta scrisă cu mult timp în urmă reuşeşte să rămână tânără şi pentru copiii de astăzi, şi nu am nici un motiv să cred că pentru copiii de mâine va fi altfel. Nu sunt eu în stare să determin elementele care i-au făcut pe elveţieni să-i dedice un muzeu lui Heidi, să facă din această fetiţă un simbol naţional, prin urmare să descopăr în ce stă ascuns succesul acestei poveşti. Oricum, pare o treabă trainică, aşezată, bine cunoscută, precisă ca un ceas elveţian, astfel încât atunci când vorbeşti despre Heidi, vorbeşti despre viaţa la munte, despre ingenuitate, despre gura lumii, despre opoziţia viaţă la oraş vs. viaţa la ţară, despre prietenie, despre comportamente, atitudini şi acţiuni motivate de sentimente meschine, despre felul oamenilor de a fi şi de a se schimba şi să nu uităm că putem vorbi şi despre capre, despre frumuseţea naturii, despre puterea vindecătoare a acesteia, despre cum se manifestă mustrările de conştiinţă, despre iertare, pedeapsă şi recompensă, despre lăcomia naivă, pe alocuri putem vorbi despre Dumnezeu şi cum este el văzut de acolo, de sus, de pe munte, deci cumva mai aproape de el, putem vorbi despre adulţi cu personalităţi diferite şi felul cum îi influenţează aceştia pe copii, putem vorbi despre bunătate, despre lucru bine făcut, despre cleveteală, putem vorbi despre surpriză, despre iubirea părintească şi manifestarea ei, putem vorbi despre pragmatism, despre ce înseamnă experienţa de viaţă, despre lucrurile simple care sunt la fel de eficiente în satisfacerea nevoilor bazale ca şi cele mai noi produse tehnologice, putem vorbi despre hedonism, despre ce înseamnă ţinerea unei promisiuni, despre sentimentul de gol pe care îl lasă dispariţia celor dragi, despre iubirea faţă de animale, despre curiozitate, despre puterea voinţei, despre plăcerile simple, despre cumpătare şi lipsuri, despre ce înseamnă modelul social în educaţia copiilor, despre ce înseamnă un şal gros de lână sau o pălărie cu pene sau despre ce se poate face cu un salam întreg… despre toate acestea pot vorbi cu exemple concrete, dar nu o voi face, ar fi prea didactic şi povestea s-ar risipi asemenea unui fum.

            Totuşi, din ciclul „Dacă doriţi să revedeţi” am să amintesc episodul cu pisicile. După trei ani petrecuţi alături de bunic, în cabană, sus la munte, unde Heidi cunoaşte libertatea naturii, aceasta se vede nevoită să plece la Frankfurt în casa familiei Sesemann, unde mătuşa Dete i-a găsit un loc, după părerea ei, mult mai bun decât la bunicul în creierii munţilor. Aici, la familia Sesemann, Heidi, trebuie să-i ţină companie Clarei, o fetiţă de doisprezece ani, care prezintă oareşce deficienţe de locomoţie. Cele două fetiţe se înţeleg foarte bine, dar atmosfera în această casă este ţinută în frâu de către Fräulein Rottenmeier, o guvernantă care ţine la etichetă, ca un căţel de papucul stăpânului său. Într-o zi, Heidi ajunge până în turla bisericii, în încercarea de a redescoperi libertatea naturii între zidurile oraşului. Ei bine, aici la oraş această libertate este tare departe şi i se pare că un bun substitut ar fi puii de mâţă pe care tocmai i-a văzut într-o odăiţă. Îşi dă seama că pisicii nu vor fi acceptaţi de către domnişoara Rottenmeier, fapt pentru care îi ascunde în şorţ, aducându-i clandestin în casa familiei Sesemann. Fräulein Rottenmeier va avea o zi furtunoasă când va descoperi pisoii şi pe fraţii acestora care au fost aduşi de către un flaşnetar într-un coş. Şi de ar fi doar pisicile, dar mai este şi broasca ţestoasă a flaşnetarului şi muzica acestuia şi domnişoara Rottenmeier nu reuşeşte să ţină ritmul deşi sare de colo, acolo, până ce aterizează cu picioarele-n sus spre distracţia tuturor… se pare că râsul mai atenuează din apăsarea pe care ţi-o impune o ţinută strictă.


            Atenţie doar ce ediţie folosiţi, eu am văzut una apărută după 2000 în care era povestită doar prima parte a acestei poveşti. Este adevărat că iniţial cele două părţi ale poveştii au apărut în momente de timp distincte, dar cu timpul ele au început să circule ca formând un tot. Mi se pare mai productiv de găsit o ediţie care să le cuprindă pe amândouă chiar dacă sunt repovestite, nu are sens să urci poteca până la jumătate şi să te mulţumeşti cu frumuseţile văzute până aici căci odată ajuns sus, la capătul potecii, priveliştea care ţi se oferă este minunată. Eu am folosit ediţia din 1978, apărută la editura Ion Creangă, este vorba tot de o repovestire făcută de Jean Grosu, dar mult mai detaliată.

Temă: Creaţi-vă o amintire salvatoare făcând o faptă bună total dezinteresat fiind.

Autor: JOHANNA SPYRI (12 iunie 1827 Hirzel, Elveţia – 7 iulie 1901 Zürich, Elveţia)
Copertă şi ilustraţii: DOINA BOTEZ
Traducere: repovestire de JEAN GROSU
Titlu original: Heidi (1880)
Editura: Ion Creangă

Lector MARIETA NICOLAU-PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor KLARA GALIUC
Bun de tipar 1 August 1987
Apărut 1987
Coli de tipar 12