Fata de lut

Copiii vor rămâne copii și una dintre sarcinile adulților este educația, astfel încât atunci când vor ajunge mari – de copii, zic! să fie niște adulți frumoși, omenoși, politicoși. Harnici și cinstiți, chibzuiți și răbdători, săritori în a da o mână de ajutor la nevoie – așa să fie copiii pe care vrem să-i vedem mari. Dar până acolo e cale lungă să ne-ajungă și drumul este plin de primejdii, ispite și obstacole. De folos ne-ar fi puterea exemplului, dar ce te faci când vezi că adulții nu-s de fiecare dată potriviți pentru a deveni modele de urmat? Nimic mai simplu, inventezi povești! Dar fiind un pic șnapani și știind că o poveste poate fi trecută cu ușurință în registrul basmului, punem bucățele mici de adevăr în elementele care o construiesc astfel încât cititorul / ascultătorul să recunoască realitatea și să nu se îndoiască de adevărul celor povestite.

Poveștile Vioricăi Nicoară sunt asemeni unor pilde cu ajutorul cărora copilul să-și însușească, să înțeleagă care este atitudinea potrivită sau norma comportamentală de dorit. Sunt niște povești cinstite, nu ascund secrete mari și poți descoperi un adevăr care în poveștile clasice nu își găsește locul. Uite de exemplu fratele mai mic, în poveștile clasice este cel napăstuit, supus umilințelor, dar până la urmă el va izbândi în ciuda tuturor piedicilor. În poveștile despre care vorbim putem să întâlnim un frate mai mic neghiob și rău intenționat, leneș și hoț care va încerca să își însușească meritele fratelui mai mare care este harnic și priceput. Până la urmă, viclenia fratelui mai mic va fi dată la iveală, el își va însuși lecția și va pleca rușinat înțelegând că hainele pe care le poartă trebuie să fie pe măsura sa și nu pe măsura altora.

Vreau să remarc cadrul acestor povești care este preponderent rural, fără însă ca aceasta să însemne că politețea de la țară ar trebui să fie diferită față de cea de la oraș. Nu, omul trebuie să rămână om oriunde s-ar afla, fie că este în pădure, în câmpie, la munte, în oraș, pe stradă, pe uliță, în casă sau în vilă. Acest cadru al acțiunii vrea să arate cititorului – pe care eu îl bănuiesc a fi mai degrabă de la oraș – că trăsăturile de personalitate pe care le dorim modelate pot fi întâlnite peste tot. Deși întâlnim împărați, fete de împărați, păduri ce par fermecate, tușici și mătușici, poveștile acestea nu depășesc niciodată pragul spre basm. Este căutat acest aer de autentic pentru a stârni identificarea, dar în același timp și pentru a pune o distanță care să mențină cititorul în siguranță. Într-o poveste – Bătrâna de pe covor – orașul își face apariția, dar el este văzut cumva ca un loc în care calitățile morale sunt lăsate pe un plan secund, aici având prioritate mai ales modul de a face bine, vorbind mai ales de activitate. Important este rezultatul, nu procesul. Dar este doar o umbră și în plus este o interpretare ușor taxabilă ca fiind subiectivă.

Dacă aveți 29 de minute vă propun să ascultați o adaptare a poveștii Traista fermecată, aflată pe fața B a unui disc apărut la Electrecord în 1984. Pentru această înregistrare, traista nu mai este fermecată, ci buclucașă. O schimbare de cuvânt, dar și de perspectivă, căci buclucaș ne aduce mai aproape de lumea întâmplărilor omenești, în care doi frați rămași orfani pleacă în căutarea unei traiste care le poate asigura, fără prea mare efort, toate mesele zilnice. Așadar, nu magia este cea care ne pune în încurcătură, ci mintea noastră scurtă și dorința de a trage chiulul de la muncă. Protagoniștii poveștii sunt Naratorul, Constantin Moruzan; Bărbatul, Ion Manta; Colinaș, Ion Caramitru; Femeia, Victoria Mierlescu; Marinaș, Cornel Vulpe; Mătușa, Eugenia Bosînceanu. 

Temă: Cum se recunoaște un model demn de urmat?

Autor: VIORICA NICOARĂ (28 august 1924 - )

Copertă și ilustrații: RONI NOËL

Editura: Ion Creangă

Lector: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Apărut 1970. Comanda nr. 9157. Hârtie offset A de 100 g/m2 700 x 1000/16. Coli de tipar 5,25

---

Cărți, serii și colecții Editura «Ion Creangă» (catalog)

Sunt niște luni bune intrate în sac de când tot meșteresc și migălesc, rotunjesc și împlinesc la o idee care n-a venit tocmai din senin. Recunosc acum – îmi plac cărțile pentru copii! Cum am ajuns aici? Asta este o poveste care presupune niște vacanțe de vară petrecute la țară, undeva în județul Ialomița și, țineți-vă bine, unde exista pe vremea aceea o bibliotecă sătească. Mai presupune și ceva spirit scorbolitor (asta-i un cuvânt de-ale Maiei, bunica mea) și plăcerea de a citi povești fiicei mele. Mă rog, anii au trecut și eu am rămas cu poveștile, cu ilustrațiile, cu toate aceste cărți pe care le consider încântătoare și sper ca și alții să le găsească la fel. 

Revin la idee și vă spun că am simțit uneori nevoia de mai multă organizare, de posibilitatea de a căuta folosind toate șmecheriile pe care tehnologia le aduce, de a prinde măcar un mic firicel din ghemul asta mare, pe care îl numim generic, literatură pentru copii și pe care îl putem concretiza în fiecare carte care a fost editată de o editură sau alta. Interesul meu este reprezentat de cărțile apărute în Editura Tineretului, respectiv de cele apărute în Editura Ion Creangă. Dar care sunt aceste cărți?

Sigur, există câteva cataloage, dar acestea sunt greu accesibile, spre imposibil de găsit, fapt pentru care m-am hotărât să îmi pun la bătaie resursele astfel încât să strâng la un loc cărțile care au fost tipărite sub egida editurii Ion Creangă. Las de-o parte Editura Tineretului, acolo lucrurile sunt mai complicate, dar mă mai lupt din când în când cu câte o serie sau colecție.

Sunt în fața acestui munte și ghidul meu mi-a lăsat o hârtie pe care scrie HCM (Hotărârea Consiliului de Miniștri) nr. 2215/1969. Este actul care, printre altele, înființează Editura Ion Creangă. Prima bornă a traseului este aici, iar articolul 3, litera c spune:  Editura «Ion Creangă», cu sediul în municipiul Bucureşti, care va avea ca obiect de activitate editarea lucrărilor (originale şi traduceri) din domeniul literaturii pentru copii preşcolari şi şcolari mici, în limba română şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare.

Consider că încercarea asta a mea de a strânge la un loc toate cărțile care au fost tipărite în editura Ion Creangă este sortită eșecului, dar nu îmi pasă, căci fiecare carte pe care reușesc să o indexez este un pas care merită făcut și mă aduce mai aproape de ceea ce reprezintă definiția unui ideal.

Nu sunt nebun, îmi place să visez!

Traseul începe, așadar, în luna decembrie a anului 1969. Iar dacă decembrie este luna cadourilor, trebuie sa recunoaștem că puține daruri sunt mai potrivite pentru copii decât o carte. Am ales ca punct terminus tot o lună decembrie – cea din 1989. Consider că aceasta este perioada – știu că pot fi considerat cinic – de aur, dar vreau să folosesc cuvântul acesta deoarece este valoros, este bogat în semnificații și mi se pare că descrie foarte bine atmosfera din jurul acestei editurii sau cel puțin așa cum o văd eu. Această editură a scos la iveală un filon de creativitate pe care l-a exploatat în condițiile unor timpuri care au devenit din ce în ce mai dificile. Măiestria lucrărilor executate aici a fost recunoscută la târguri de profil internaționale și a fost recompensată cu multe medalii și premii.

Am totuși nevoie și de alte borne care să mă ajute pe traseu. Una dintre întrebările la care trebuie să găsesc un răspuns este cât de multe titluri putea să tipărească Editura Ion Creangă într-un an. Socot că 200 ar fi un număr rezonabil, ceea ce înseamnă, pentru cei douăzeci de ani pe care mi-am propus, undeva spre 4000 de titluri de indexat... a! e ceva treabă de făcut.

Sper să nu intru în aria profeției care se autoîmplinește, dar socotealea mea pare să aibă ceva ancoră în realitate. Într-un interviu acordat Tiei Șerbănescu și publicat în România Liberă din 6 octombrie 1970 (anul XXVIII, nr. 8072), Tiberiu Utan, directorul Editurii Ion Creangă, vorbea despre activitatea  editurii din decembrie 1969 până în octombrie 1970: 117 titluri tipărite în 3 milioane de exemplare.

Ascensiunea a început, am făcut deja peste 500 de pași și sper ca acest marcaj – pe care vă invit să dați click – să nu îl rătăcesc și încet, încet, cu fiecare pas făcut, vă invit să descoperiți acest munte... de cărți.

Sub lupă

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare, că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate, că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat.

Tare bine mi-ar fi prins ca în drumul meu să o fi salvat pe regina albinelor și aceasta să-mi fi dat o bucățică de aripă în care să suflu acum când sunt la ananghie și ea să vină iute în zbor și să se așeze pe umărul premiantului. Dar uite că nu m-am întâlnit cu regina albinelor și nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cercetez cu atenție fiecare mic amănunt, să-l pun sub lupă așa cum face Mircea Sântimbreanu atunci când scrie despre copii și metehnele lor.

În cartea aceasta – Sub lupă – parcă mai mult ca oriunde Mircea Sântimbreanu descrie situațiile, atmosfera într-un fel care este de-a dreptul încântător. Cititorul, indiferent de vârstă, va fi fost trecut prin situațiile amintite, dar citirea acestor pasaje trezește în el emoții și trăiri care îl vor face să chicotească. Iată momentul în care nu vrei să fii ascultat la lecție...„pitită în banca sa ca-ntr-o tranșee, ascunsă după meterezul din față – cel mai spătos coleg – Eugenița dintr-a cincea trăiește emoțiile infanteristului în pragul atacului inamic. «M-ascultă! M-ascultă!! Și nici titlul lecției nu-l știu... Uf, a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi» — răsuflă ea ușurată și se îndreaptă în bancă, asudată dar victorioasă: slavă ție, zeiță a infanteriei fără muniții, atacul nu va avea loc. Deodată se strâmbă ca săgetată într-o măsea: profesorul întreabă fără catalog, din bănci! Eugenița se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închiși, așteptând glonțul rătăcit al vreunei întrebări“ (Hamurabi, p. 26)

O astfel de descriere este o sinteză a unei stări de spirit pe care orice elev a trăit-o la un moment dat, dar este nevoie de un ochi foarte atent care să înregistreze toate aceste oscilații ale unui suflet prins cu lecția neînvățată. Îmi imaginez că profesor fiind și având oareșce experiență îți poți da seama cu ușurință cine a învățat și cine nu, dar de aici și până la a-ți dori să surprinzi momentul acesta într-o mică montură ai nevoie de ochi și mâini dibace pentru a crea o bijuterie.

Cartea aceasta este delicioasă de la un capăt la altul și poți descoperi în ea lucruri de care habar nu aveai – trebuie să recunosc, nu știam de oala lui Papin, dar și lucruri pe care credeai că tu le faci pentru prima oară sau măcar că ele au fost inventate în epoca ta, vezi de exemplu Oracolul. Da, caietul acela cu întrebări, cu poze decupate de prin reviste și almanahuri, cu desene, cu amintiri, cu întrebări indiscrete – V-ați sărutat? Catrenele acelea pe care și acum ți le poți aminti:

Așa cum căprioara, 

Bea apă rece din izvor.

Să îți aduci aminte,

De numele meu în viitor!

Nota bene, lucrurile se petrec în 1957! Vezi bucata Amintiri  –  „Ierbar, album de floricele! / Album, ierbar de amintiri! / Floricelele se usucă, voi, amintiri, niciodată...“ (p. 64)

Revin la oala lui Papin...„cu câteva clipe înainte clasa părea oala lui Papin: se zbuciuma, cloclotea și șuiera gata să arunce în aer orice capac. Pe cei câțiva metri pătrați dintre catedră și primul rând de bănci, învălmășeala aducea cu un furnicar în care a nimerit o rădașcă“ (Cine-i vinovat?, p. 45)

Poate că, până la urmă, melcul nici nu voia să aflu care este adevăratul premiant. Important este să vezi, să citești cu atenție, să nu lași detaliile să îți scape... oricând poți folosi o lupă. Mircea Sântimbreanu face asta și apoi pune totul într-un tablou în care se văd cu ochiul liber tușe de maestru.

Temă: Ce-i cu oala lui Papin, cine știe, știe! Cine nu, află!

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Lica Roman

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ionescu E.

---

Dat la cules 16.VII.957. Bun de tipar 25.X.957. Tiraj 18 150. Hârtie S. Velină de 65 gr. m.p.Coli de tipar 7,75  Coli de editură  4,1. Ft. 32/84x108. Com. Editurii 2556. Ediția I. A. 0983. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare  8 (R).

---