Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare, că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate, că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat.
Tare bine mi-ar fi prins ca în drumul meu să o fi salvat pe regina albinelor și aceasta să-mi fi dat o bucățică de aripă în care să suflu acum când sunt la ananghie și ea să vină iute în zbor și să se așeze pe umărul premiantului. Dar uite că nu m-am întâlnit cu regina albinelor și nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cercetez cu atenție fiecare mic amănunt, să-l pun sub lupă așa cum face Mircea Sântimbreanu atunci când scrie despre copii și metehnele lor.
În cartea aceasta – Sub lupă – parcă mai mult ca oriunde Mircea Sântimbreanu descrie situațiile, atmosfera într-un fel care este de-a dreptul încântător. Cititorul, indiferent de vârstă, va fi fost trecut prin situațiile amintite, dar citirea acestor pasaje trezește în el emoții și trăiri care îl vor face să chicotească. Iată momentul în care nu vrei să fii ascultat la lecție...„pitită în banca sa ca-ntr-o tranșee, ascunsă după meterezul din față – cel mai spătos coleg – Eugenița dintr-a cincea trăiește emoțiile infanteristului în pragul atacului inamic. «M-ascultă! M-ascultă!! Și nici titlul lecției nu-l știu... Uf, a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi» — răsuflă ea ușurată și se îndreaptă în bancă, asudată dar victorioasă: slavă ție, zeiță a infanteriei fără muniții, atacul nu va avea loc. Deodată se strâmbă ca săgetată într-o măsea: profesorul întreabă fără catalog, din bănci! Eugenița se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închiși, așteptând glonțul rătăcit al vreunei întrebări“ (Hamurabi, p. 26)
O astfel de descriere este o sinteză a unei stări de spirit pe care orice elev a trăit-o la un moment dat, dar este nevoie de un ochi foarte atent care să înregistreze toate aceste oscilații ale unui suflet prins cu lecția neînvățată. Îmi imaginez că profesor fiind și având oareșce experiență îți poți da seama cu ușurință cine a învățat și cine nu, dar de aici și până la a-ți dori să surprinzi momentul acesta într-o mică montură ai nevoie de ochi și mâini dibace pentru a crea o bijuterie.
Cartea aceasta este delicioasă de la un capăt la altul și poți descoperi în ea lucruri de care habar nu aveai – trebuie să recunosc, nu știam de oala lui Papin, dar și lucruri pe care credeai că tu le faci pentru prima oară sau măcar că ele au fost inventate în epoca ta, vezi de exemplu Oracolul. Da, caietul acela cu întrebări, cu poze decupate de prin reviste și almanahuri, cu desene, cu amintiri, cu întrebări indiscrete – V-ați sărutat? Catrenele acelea pe care și acum ți le poți aminti:
Așa cum căprioara,
Bea apă rece din izvor.
Să îți aduci aminte,
De numele meu în viitor!
Nota bene, lucrurile se petrec în 1957! Vezi bucata Amintiri – „Ierbar, album de floricele! / Album, ierbar de amintiri! / Floricelele se usucă, voi, amintiri, niciodată...“ (p. 64)
Poate că, până la urmă, melcul nici nu voia să aflu care este adevăratul premiant. Important este să vezi, să citești cu atenție, să nu lași detaliile să îți scape... oricând poți folosi o lupă. Mircea Sântimbreanu face asta și apoi pune totul într-un tablou în care se văd cu ochiul liber tușe de maestru.
Temă: Ce-i cu oala lui Papin, cine știe, știe! Cine nu, află!
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: Lica Roman
Editura: Tineretului
Redactor de carte: Ion Bică
Tehnoredactor: V. Postelnicu
Corector: Ionescu E.
