cate ceva despre cartile copilariei: Melcul mincinos

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere dar, trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Off, sper să nu fie mincinos pentru că atunci lucrurile s-ar complica serios.

După discuția avută am înțeles că nu e tocmai bine să prezinți lucrurile ca fiind definitive, cu atât mai mult cu cât nu cunoști în întregime trecutul. Pornind de aici, lectura volumului Melcul mincinos se transformă într-o stație intermediară – anul 1972. Vorbeam la un moment dat despre povestirea N-ați văzut un mânz maro? și făceam o comparație între anul 1965 și anul 1999, arătând cum a fost modificată. Ei bine, această poveste apare și în volumul de față. Modificările amintite în postarea precedentă se regăsesc și acum, excepția o face vârsta voinicului, el are în continuare 5 ani. Întrebările de atunci și rezolvarea propusă rămân valabile, ba mai mult, pot fi aduse în continuare argumente legate de povestirile din acest volum și care se regăsesc în cărțile despre care am vorbit până acum. Putem constata o serie de modificări prin care se conturează mai bine personajele, putem întâlni niște restructurări de situații, actualizări ale termenilor... și toate acestea pentru a transmite mai bine ideea, pentru a crea copilului cititor starea cea mai bună, astfel încât identificarea, recunoașterea în personaj și mai apoi însușirea normei comportamentale să fie cât mai ușoară.

Nu am să prezint modificările propriu-zise, voi prezenta doar lista de povestiri pe care le regăsim în volumele anterioare Când eram mic, Eu eram zâna, N-ați văzut un mânz maro?, Fetița cu foarfecele, Inima iepurașului, Luna de pe cer, Poveste cu broasca țestoasă – acestea se regăsesc și în cartea Eu eram zâna; Căluțul, Supărarea, Ursulețul și luna, Prieteni și șoareci – acestea se regăsesc și în cartea Elefanți în rochițe. Cum spuneam, modificările nu sunt de substanță, sunt de nuanță deoarece Mircea Sântimbreanu vrea să trezească în copilul cititor, emoția. Acesta este tărâmul pe care trebuie dusă lupta pentru însușirea normelor comportamentale și a atitudinilor de dorit. Pandantul emoției este rațiunea și este mult prea devreme pentru a cere copiilor de 5 – 8 ani să judece rațional. Egocentrismul lor îi împiedică să înțeleagă că dorințele nu devin realitate bătând din palme sau mai rău, bătând din picior.

Mircea Sântimbreanu construiește un univers în care adulții practică constrângerea doar ocazional și atunci când o fac, aceasta nu este resimțită ca apăsătoare– de exemplu, în povestirea Supărarea, mama îi spune fetiței să se ducă la baie să spele șorțulețul pentru că „tu l-ai murdărit, tu să ți-l speli.“ Tatăl face pe inabordabilul emoțional și preferă să citească ziarul, în locul implicării directe. În alt loc – Prieteni și șoareci, tatăl devine reflexiv-meditativ și ajunge să nu mai scoată niciun cuvânt toată seara, când își dă seama ce îi cere fetița lui, și anume să îi cumpere o altă prietenă, pentru că cea de dimineață a plecat speriat-supărată. Adulții nu au rolul de a institui pedepse, fie ele cu nuanță preventivă, fie cu nuanță de ispășire. Ei sunt puși alături de copii în niște situații de viață și copilul îi descoperă ca fiind ceva mai mult decât niște furnizori de servicii. Au și ei nevoie de un gând bun, de o vorbă de mulțumire, sunt și ei asemeni jucăriilor care se cer iubite, vezi povestirea Fetița, Robotul și alții, Căluțul.

Dar să știți că nu toate povestirile din această carte sunt în această direcție moralizator-normativă. Este una aici – Cățelul își vâră coada ! – care sare din tipar. Este construită pe două planuri, legate între ele printr-o transformare ce generează o ușoară neliniște, dar care este imediat relativizată prin replica Deh, se mai întâmplă... Pe scurt, avem un cățel care își dorește mai multă mâncare – carne, oase – și își aduce aminte că acestea se găsesc la măcelărie. Cel mai la îndelăbuță lucru este să se facă măcelar, îi trebuie doar un halat alb. Nimic mai ușor, în curtea vecină, proaspăt spălat, întins pe frânghie la uscat, stă un halat numa’ bun de înhățat. Cățelul nostru pleacă în căutarea măcelăriei care poate fi identificată după oamenii în halat alb din interiorul ei. Nimerește într-o farmacie, într-un spital, într-o florărie și în toate locurile se întâlnește cu un biet om care are o mare durere de măsea. Dialogul dintre cei doi este delicios dacă îl privești din perspectiva cățelului și dureros dacă te pui în papucii bietului om. Acesta ar fi primul plan al povestirii, al doilea plan îl constituie intrarea în scenă a unui băiețel cu o pereche de mănuși noi, mănuși dintr-acelea cu un deget, pe care atunci când îl miști zici că este o codiță de cățel. Și oare mănușile astea să fie cele care-l fac pe băiețel să se comporte precum un cățel... să alerge mâțele nițel, să dea de-a rostogolul conserve fel de fel, spre mingi să sară sprintenel și un cățel de-i iese în cale să se joace un pic cu el? Nu mai bine era dacă își păstra el vechile mănuși de lână? „Oile, se știe, nu hoinăresc prin oraș!“

În mod cert, Mircea Sântimbreanu știe să strunească emoțiile și lucrul acesta este util deoarece la vârste mici lumea este înțeleasă prin trăiri, emoția este cea care face toată treaba. Regulile devin mai ușor asimilabile atunci când sunt explicate pe înțelesul celor care trebuie să le asimileze... și cum poți explica mai bine o regulă decât cu ajutorul unei povești.

Temă: Rolul trăirilor cu încărcătură negativă în dezvoltarea personalității

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: GHEORGHE MARINESCU

Editura: Ion Creangă

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Apărut 1972. Comanda 10039. Coli de tipar 11.