Despre omul Mircea Sântimbreanu nu vă pot spune multe, știu doar că în lucru este o carte de Cristian Iscrulescu – autorul acestei istorii, iar Mircea Sântimbreanu va avea parte de un capitol consistent. Cu siguranță avea umor și era mereu la înălțime – lăsând la o parte faptul că măsura 2,04 m – cu replicile. Iată un episod, „primul meu editor nu avea nici hârtie și nici cerneală tipografică, era radioul. Am avut imensa șansă de a-l întâlni pe Octav Pancu-Iași. A fost anunțat de o pilă a mea că vine Sântimbreanu. Un profesor, Sântimbreanu. Eu deja venisem când secretara, în prezența mea, dând ștafeta altei secretare, îi spune: «Vezi că o să vină un profesoraș la tovarășul Pancu. Îi spui că-i ocupat, să nu-l bată prea mult la cap...» M-am ridicat din fotoliu în toată lungimea mea și i-am spus: «Eu sunt profesorașul...» Acest moment de totală superioritate a mea, prizat cu mult umor de Pancu, mi-a ușurat discuția cu el.“
Episodul acesta este relatat într-un interviu inclus, alături de altele, în volumul Carnete de editor apărut la editura Amarcord din Timișoara în anul 2000. Cartea decupează fragmente din aproximativ cincizeci de carnete, selecționate din cele peste o sută pe care Mircea Sântimbreanu le-a scris în perioada în care a fost director al editurii Albatros. O părere despre această carte poate fi citită aici.
Pentru mine autorul Recreației mari este cel care te face să zâmbești, să înțelegi că un fapt banal dacă este trecut prin alambicul imaginației creatoare îți poate sintetiza esențe din care îți poți face sirop multă vreme. Mircea Sântimbreanu nu a scris niciodată niciun roman, el este autor de povestiri și acestea sunt ca niște pastile care pot avea atât rol profilactic, cât și vindecător. Personajele lui sunt copiii cu toate gândurile lor. În fapt, Mircea Sântimbreanu a fost profesor de istorie vreo 15 ani (1951 – 1966) în diverse școli de la periferia Bucureștiului, una dintre acestea care se află în cartierul Rahova îi poartă numele din 2001.
Sigur că, în toți acești ani de profesorat s-au întâmplat multe. Evenimentele din clasă, de pe culoare, din curtea școlii, din excursii și drumeții au devenit alături de copii, personaje și locuri în povestirile lui. Și totuși, ne putem întreba de ce același lucru nu se întâmplă și în cazul altor profesori care sunt și ei martori de-a lungul carierei lor la tot felul de scene. Întâmplările nostime, ghidușiile și perlele circulă mai mult pe cale orală, dar uite că din când în când mai este nevoie ca cineva să le adune și să le dea o formă care să le scoată din efemer și să le transforme în întâmplări universale în care copiii se pot regăsi oricând. Pentru a face asta, este nevoie ca tu, ca adult, să vrei să te joci. Să te încânți atunci când găsești jocuri de cuvinte, să dai de-a rostogolul sensuri până descoperi o nouă direcție. Să nu cicălești și să arăți cu degetul amenințător atunci când, de fapt, ar trebui să fii alături și să oferi suport. Sunt lucruri simple, dar nu la îndemâna oricui. Mircea Sântimbreanu le face pe toate.
Uite, doar două exemple din cartea aceasta care este mai puțin cunoscută. În bucata Pomul de pe stradă, Mihăiță are grijă de un pomișor, un tei plăpând... îi face țarc, îl dă cu var, îi pune atelă și îi face covoraș de pământ gunoit și atunci când iese pe drum, Mihăiță simți o strângere de inimă: „Ia te uită, toți fac ce am făcut eu... Merse până la colțul străzii, unde se deschidea bulevardul și văzu până hăt-departe zeci de oameni foindu-se în jurul pomilor. Și, pe nesimțite, inima i se umplu de mândrie și se pomeni spunând fericit: «Ce bine! Și eu am făcut ceea ce fac toți!»“ Vedem aici în mic, o răsturnare a perspectivei și nu este puțin lucru ca un copil să vadă, să înțeleagă că lucrurile nu încep cu el, e aici o lecție a modestiei care prinde bine.
Mircea Sântimbreanu nu a fost doar profesor, traducător, publicist, scriitor sau director de editură. A fost, pentru o vreme, și actor – a jucat în Dacii (1967) și Haiducii (1966) – dar niciunul din aceste roluri nu l-a îndepărtat de cel pe care, cred, l-a îndrăgit cel mai mult: acela de copil. Chiar dacă numele de Mircea Sântimbreanu nu spune astăzi prea multe, de aici putem începe o redescoperire.
Temă: De ce credeți că mănușile pe care bunica le împletea din lână se temeau de lupi?
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: E[delstein] Arno
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA
Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ
Dat la cules 24.05.1961. Bun de tipar 08.07.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 5256. Tiraj 25140. Broșate 25140. Hârtie velină m. de 80 g/m2. 610 x 860/16. Coli editoriale 6. Coli de tipar 10. A. 0132. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8 (R)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu