În anul 1978, în Grecia, la Atena, Lucia Olteanu a participat alături de soțul ei – Tiberiu Utan – la o agapă organizată de Evanghelos Averoff Tossizza. La un moment dat, acesta a strigat adresându-se comesenilor: „ E poetă, e poetă!“ asta după ce a ascultat două mici poeme scrise de Lucia Olteanu, traduse direct în franceză de către autoare. Impresionat, Evanghelos Averoff Tossizza a strigat cele de mai sus și a tradus imediat pentru cei de față, în grecește, cele două poeme. (Lucia Olteanu, Declarația de avere, vol. 2, editura Viitorul Românesc, 2005)
Am să fac o mică digresiune și voi spune că avem nevoie de complimente, acestea ne liniștesc mai ales atunci când gândurile ne arată cu degetul neajunsurile noastre. Nu importă dacă temerile sunt legate de aspecte fizice, cum ar fi o rochie cumpărată de pe malurile Senei, în timp ce tu te îmbraci de pe malurile Dâmboviței sau legate de aspecte psihice, emoționale. Complimentele au puterea de a ne face să ne simțim acceptați, iar de aici încolo ține numai de bunul nostru simț pentru a nu ne face de râs.
Digresiunea aceasta e ca un fel de memento pentru mine și vine ca urmare a încercării mele de a înțelege cum funcționează relația dintre Om și Poet. Sunt acestea cele două fațete ale aceleiași monede sau sunt două entități diferite ce acționează asupra a ceea ce putem numi generic, organism. Nu am să încerc să descriu acum relațiile, în mod cert ele funcționează pe un interval ce are capete deschise.
Trebuie să recunosc că nu prea mă dau în vânt după poezie, dar ce scrie Lucia Olteanu este imposibil să te lase impasibil. Nu rima, nu calamburul, nu jocul plin de dichis al cuvintelor este în primul rând atrăgător, ci multitudinea de scântei multicolore care se ivesc din asocierile de idei. Am să mă opresc doar asupra unui singur paragraf din bucata numită Geneză posibilă, iată-l: „Fiecărui om i-a prevăzut un teren vast pentru meditație, unde să-și crească gândurile precum într-o plantație diferitele soiuri vegetale, mărturie de neșters, stau hărțile de pe amprentele digitale.“
Da, este vorba de un Creator, pe care să-l numim împreună cu autoarea, Alfa – la vremea respectivă cred că nici nu se putea găsi un sinonim mai bun. Sigur, în poveste nu este un Creator ci un chimist, dar vă rog să nu profităm de valențele acestui cuvânt și să facem duble legături.
E în bucățica asta atât de mult sens încât mă întreb prin ce, prin câte, întâmplări de viață trebuie să treacă ființa ca să devină Om și mai apoi să rafineze tării de felul acesta în alambicul sub care Poetul întreține focul?
Ei, dar nu toate lucrurile sunt așa de serioase, uite de exemplu știm că iarna avem nevoie de căldură în casă. Căldură care înseamnă creșterea temperaturii... or „problema temperaturii în familie o mai reglați copii și voi, când aduceți de la școală anumite note: un patru, un doi...“ (Casa, p. 51)
Da, asta face Lucia Olteanu cu mine, îmi ia toate cuvintele și mi le face roată dansantă, mă țin cu ele de mână și nu mă îndrept înspre lună, ci mă îndrept doar de spate pentru a face reverențe delicate!
Temă: Copiați pe o foaie de hârtie, până la epuizare, albastrul cerului.
Autor: LUCIA OLTEANU (16 mai 1925, București – 17 iunie 2015, București)
Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ
Editura: Ion Creangă
Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA
