Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de cineva care purta trei rochițe una peste alta, o rochiță de bal, una de stradă și alta de balet. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba.
Toate cele pe care le-am aflat sunt scrise de Mircea Sântimbreanu și publicate în 1966 în cartea Elefanți în rochițe. Este imposibil ca acest titlu să nu te stârnească, simți greutatea pachidermului cum trece de pe un picior pe altul atunci când execută fie un pas de bourrée, fie un pas marché. Mi-am amintit imediat de Gala Desenului Animat – Viorica Bucur... acum când toate sunt la un click distanță am constatat că memoria îmi jocă feste: acolo era un hipopotam în tutu. Însă Mircea Sântimbreanu ne propune o altă fantezie! Acum, noi aflăm povestea unui elefant care pleacă de acasă fiindcă o pisică tare geloasă nu îl lasă în pace. El ajunge în pădure și își deschide atelier de mode, de unde toți elefanții își vor lua rochițe din ce în ce mai scurte... se întâmplă însă ca aceste rochițe să nu fie chiar ceea ce le trebuie elefanților, dar până la urmă, lucrurile se rezolvă cu ajutorul unei perechi de foarfece, care transformă rochițele în batiste. Îmi place povestea aceasta deoarece se vede plăcerea de a crea, de a imagina o situație nostimă fără a urmări neapărat o morală. Sigur, putem vorbi de una și anume, nasul, gura, mâinile ar fi bine să le ștergem cu o batistă, nu cu o rochiță, dar lucrul acesta nu este arătat explicit, ci mai degrabă se vede în filigranul poveștii. Micul cititor îl urmărește pe elefantul din poveste și la un moment dat se trezește cu un cuvânt în minte și anume, batistă. El va ști de acum încolo cum, când și de ce să o folosească!
Vreau să vă mai povestesc despre o imagine foarte nostimă pe care am gasit-o în povestea Expediția. Este acolo un cățel de curte care este foarte obosit deoarece a visat ca a dezgropat un os mare, plin de măduvă și cu robinet. Dă cățelul din codiță în partea dreaptă, gata se deschide robinetul și curge măduva. Dă cățelul din codiță în partea stângă, robinetul se strânge. Este un lucru cert, Mircea Sântimbreanu știe să imagineze povești!
Iar toate poveștile din acest volum au în comun imagini dintr-acestea poznașe, dar și tema – să îl ajute pe copil să devină un pic mai responsabil. Poveștile nu sunt moralizatoare într-un mod direct, degetul arătător nu este ridicat amenințător, spectrul pedepsei nu este prezent. Totul se desfășoară în joacă, doar că la final rămâne nerostită o întrebare, iar autorul mizează pe acest fapt. Copilul simte că povestea nu s-a încheiat, că mai trebuie spus ceva și el va continua povestea în direcția normei comportamentale acceptate, a atitudinii de dorit... și cum acest lucru vine de la sine, el va fi mai ușor de acceptat și de pus în practică. Trebuie să recunoaștem că este un pic de măiestrie pedagogică aici. A-l pune pe copil în situația de a spune ceea ce este bine și ce nu, are avantajul de a-i arăta că el știe deja acest lucru și că nu-i rămâne altceva de facut decât să îl pună în practică.
Uite, povestea Căluțul, în care tatăl proaspăt întors de la muncă este luat de nou și transformat în căluț care trebuie să sară peste piscuri semețe, să zboare peste râuri, să se strecoare printre prăpăstii știute și neștiute. Dar căluțul obosește și ar vrea să se ridice în două picioare, să se așeze pe fotoliu, să citească ziarul și să bea un pahar cu apă și o roagă pe fiică să îl ajute, dar aceasta are acum grijă de căluțul de lemn. Lui îi face acum culcuș, lui îi dă apă din căuș, lui îi potrivește perna de pluș... și nițeluș, nițeluș adoarme și ea în culcuș. Atunci „tata se apropia, o învelea în plapumă, îi punea perna sub cap, iar căluțul îl așeza alături, pe noptieră. Atunci fetița deschidea o clipă ochii și murmura toropită: [—] Vezi ce rău ești tu, tată! Nu iubești deloc căluțul... Nici nu-l lași să doarmă ca oamenii. Săracu’ de el... Și adormea suspinând.“
Citind aceste povești, nu pot să nu pun în oglindă, copilul de ieri și copilul de azi. Nu sunt interesat de diferențele dintre ei, ci mai degrabă de faptul că, indiferent de vremuri, necesitatea de a fi politicos și responsabil nu a încetat niciodată să fie un lucru bun. Faptul că această valoare nu mai este la fel de apreciată este o altă poveste. E bine să mai facem un pas și să înțelegem că adevărata politețe nu stă doar în gesturile exterioare ci și în gândurile care dau sens acestor norme comportamentale.
Temă: Efectul politeții asupra stării de bine.
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: ANGI PETRESCU - TIPĂRESCU
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: IOANA RICUS
Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI
Dat la cules 11.01.1966. Bun de tipar 25.05.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 7424. Tiraj 36180. Broșate 34100 + legate 2080. Hârtie: offset A. de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale: 4,9. Coli de tipar: 7. A.T. : 12284. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8R – 93
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu