Am citit Eu eram zâna și am dat peste 16 povestiri care îi învață pe copii, apelând la ironii fine, norme comportamentale și atitudini care sunt de dorit. Până la urmă, să fii om se poate învața fie pe propria piele, fie citind. Trebuie să recunoaștem că pe vremea aceea, televizorul nu oferea atât de multe, așadar cititul rămânea cea mai la îndemână formă de a descoperi și pune întrebări.
Până să povestesc câte ceva despre întâmplările din această carte vreau să vă spun că există una aici care va da titlul ultimei cărți apărută sub semnătura lui Mircea Sântimbreanu. Este vorba de N-ați văzut un mânz maro?, cartea apare la editura Coresi în 1999, redactor Gabriela Niță, tehnoredactor Adrian Utale, copertă și ilustrații Radu Oltean. Este ca și celelalte cărți, o colecție-selecție de povestiri apărute de-a lungul timpului prin diferite reviste și cărți. Se știe că multe din aceste povestiri sunt revizuite, îmi imaginez că la o nouă lectură, autorul vrea să nuanțeze mai bine anumite aspecte, să atragă atenția mai bine sau pur și simplu să le facă mai poznașe, mai hazlii. Recunosc că m-am gândit cum ar fi scris Mircea Sântimbreanu dacă ar fi avut libertatea totală a cuvântului, fără a fi nevoit să evite ideile care intrau în contradicție cu epoca. Cărțile apărute după 1989 (atenție! nu vorbim despre reeditări) ne pot oferi un indiciu, un început de drum... dar mă tem că este prea puțin și vom fi nevoiți să facem loc unor subiectivități care pot fi foarte ușor de contestat. Ce nu poate fi contestat sunt modificările. Așadar, să le vedem.
Avem un mic mânz maro care își dorește un Făt-Frumos și află că în vecini este un băiețel care își dorește un cal năzdrvan. Am spune în zilele noastre că avem match-ul perfect 😊 Întâlnirea dintre cei doi are loc și ceea ce urmează este o lecție pe care nu știi exact cine o primește, eu aș înclina să zic, mânzul, dar și băiețelul poate învăța ceva. Cert este că băiețelul a încercat să facă și din pisică și din cățel, căluțul dorit. Nu povestesc despre încercările prin care au trecut cele două animale spun doar că fânul nu este pe placul cățelului și coada pisicii se înnoadă foarte greu. Dar aceste obstacole sunt depășite dat fiind faptul că în fața băiețelului stă acum un căluț. O problemă are și el, zburdă dar nu zboară... soluția, tava cu jăratec! O-ho, și ce-a mai săltat micul mânz maro peste gard atunci când sub botul lui a simțit dogoarea. Un aspect important, băiețelul își dorea un cal maro... și îl înțeleg perfect, animalele maro sunt foarte frumoase, ați văzut vreodată un cățel maro, chiar și trufa nasului să fie maro, este adorabil. Să nu divagăm și să revenim la povestea din 1965 vs. 1999. În 1965, băiețelul este un voinic de cinci ani, în 1999 vârsta lui este de șapte-opt ani, dar tot voinic. La un moment dat autorul se folosește de o comparație pentru a descrie felul în care se simțeau părinții cai atunci când realizează că nu pot oferi mânzului lor ceea ce își dorește... „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă ronțăiau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1965) vs. „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă mestecau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1999).
Poveștile sunt pe placul mânzului nostru și se dă în vânt după ele, de aici și află despre Făt-Frumos... „nu era poveste să n-o fi înghițit de mai multe ori. Dar, dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea, ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1965) vs. ... „nu era poveste să n-o fi rumegat de mai multe ori. Dar dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea (nici nu prea era el mare băutor), ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1999)
O altă modificare o putem sesiza la începutul acestei povești, în 1999 el este rearanjat pentru a crea mai bine cardul poveștii care urmează, dar modificarea majoră este aceea care se referă la culoare. Mânzul nostru își dorește în 1965 o schimbare de culoare, căci aceasta este soluția pe care o găsește pentru a scăpa de băiețelul care își dorește un cal maro, fără a preciza prea multe legate de aceasta. În 1999, soluția este aceeași doar că disperarea este mai mare... „vopsește-mă, vopsește-mă! Mă ruga cu lacrimi în ochi: «Orice culoare vrei, blond, pepit, în dungi, numai vopsește-mă...»“
Sunt aceste modificări esențiale pentru morala poveștii, mesajul transmis suferă el vreo schimbare în urma apariției lor, cel mai probabil, nu. Ele ne atrag mai degrabă atenția asupra nevoii de nuanțare, asupra proprietății cuvintelor de a trezi în mintea cititorului imaginea dorită. Pentru Mircea Sântimbreanu cuvintele sunt importante și de aceea el are nevoie să le folosească pe acelea care redau cel mai bine ideea pe care o vrea dezvoltată. Îmi pare că în momentul în care recitește o povestire el se reconectează cu ideea inițială și restructurează conform momentului actual. Desigur, dacă acest lucru este necesar și să fim preciși, nu este puțin lucru să îți pese de felul cum este înțeleasă o idee despre care ai scris cândva și pe care ai fi putut să o lași așa cum era.
Nu vreau să mă lungesc prea mult, mai spun doar atât: ultima povestire, Soare de mai este tributul pe care partidul îl primește – ba mai mult, îl pretinde – din partea autorilor. Ideea nu e rea dar trebuie văzută în contrapartidă și cu experiențele negative. În această povestire, grija statului devine totală, chiar magică: mărul din grădina grădinței se întreabă cine are grijă de copii, cine a socotit câți sunt, câte hăinuțe le trebuie și cât de călduroase să fie ele, câte jucării sunt necesare fără ca vreo mânuță să rămână întinsă. Și rândunica care săgetează văzduhul de deasupra blocurilor din cartier și care se întoarce din zări străine se întreabă același lucru. Și flamurile purpurii se întreabă... și răspunsul este același: Partid, soare de mai! Însă această imagine idilică trebuie văzută în contrapartidă și cu alte experiențe. Un exemplu este cel al Lenei Constante, artista care a ilustrat această carte. Ea este dovada vie ca soarele și protecția din texte ascund frigul și abuzul din realitate. Umbra!
Temă: Pentru o aniversare perfectă care este proporția maximă de omisiune care poate fi admisă?
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: LENA CONSTANTE
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: IOANA RICUS
Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU
Dat la cules 22.10.1964. Bun de tipar 27.02.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 6383. Tiraj 35140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 5,34. Coli de tipar 8,5. A.T. 13584. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu