Băieții din cortul 13

 

            Iată o surpriză... cravata de pionier nu trebuie să fie neapărat roșie! Am aflat din această carte că pionierii din Germania de Est, țară pe care noi o cunoaștem mai ales sub denumirea prescurtată de RDG, foloseau culoarea albastră. Recunosc, pentru mine este o surpriză strașnică, nu m-am gândit niciodată că se poate folosi o altă culoare în afară de roșu... altfel, și ei sunt pionierii pe care îi știm. Au și ei organizații, însemne, lozinci, colectiv de conducere, reviste, instructori, cântece, tabere și o mulțime de probleme de... caracter, care se cer rezolvate.

            Cartea de față este scrisă sub forma unui jurnal de tabără, jurnal care este ținut de către unul din băieții din cortul 13. Felul acesta de relatare se poate înscrie în ceea ce se numește Brigadetagebuch – jurnal de brigadă, un produs specific acelor vremuri. Avem de a face cu o scriere care redă transformarile în bine ale membrilor colectivului, care vorbește despre succese și depășirea obstacolelor, care se poate constitui într-un model de urmat... în fapt m-am tot întrebat pe parcursul cărții, de ce băieții din cortul 13 sunt așa de obraznici și neascultători, de ce atmosfera este de tărăboi și mai ales cum de instructorul lor îi lasă baltă după câteva zile petrecute împreună, un instructor de pionieri nu abandonează așa ușor, parcă ceva nu se potrivea. Am înțeles până la urmă că este vorba de a oferi un model de comportament celor care se vor trezi în fața a cinsprezece băieți pe care trebuie să-i disciplineze. Este vorba de câștigarea încrederii printr-un fel foarte ingenios... tu, ca instructor, nu intervii în toate disputele, le observi și ai doar mici reacții de aprobare sau dezaprobare. Te asiguri că eventualele incidente care pot avea urmari grave sunt evitate (vezi episodul cu pluta pe lac sau momentul pregătirii gustărilor în care cuțitul devenise amenințător în mâna celui care pregătea sandviciurile), îi lași pe copii liberi știind că ei se vor face de râs în fața celorlalți și în felul acesta se stârnește rușinea, un pic de orgoliu rănit și dorința de a arăta că și ei pot fi la fel de buni... ei! și atunci intervii salvator. E o stratagemă care presunpune o bună cunoaștere a psihologiei copiilor și a felului lor de a fi... sigur, presupune și niște condiții externe, dar dacă acestea nu există, cu siguranță ele pot fi create, doar suntem într-o tabără și aici toată lumea dorește să ajute.

            Revenind la poveste, îi avem pe băieții din cortul 13 care sunt abandonați de instructorul lor Max, care avea un stil autoritar și care nu a reușit să se înțeleagă cu ei și acum sunt preluați de Helga, care pe lângă faptul că este femeie își și propune lucruri mărețe... și dacă nu a reușit Max, cum va reuși ea? Și într-adevăr, citești și citești și te întrebi cum se vor îmbunătăți toate acestea, mai ales după eșecul cu serbarea dată în cinstea oaspeților veniți de la fabrica care susține această tabără. La această serbare, fiecare cort a pregătit câte un număr, o reprezentație, și toate au fost foarte reușite mai puțin a băieților din cortul 13... totul a căzut pe umerii lui Erwin care trebuia să recite poezia Pace de Johannes Becher, poezie pe care nu o știa prea bine. Plus că cei din cortul 12 și-au încheiat numărul tocmai cu această poezie recitată impecabil. Dezastrul este inevitabil!

            Rezolvarea acestei situații este foarte isteață și este sugerată de către Helga astfel încât în programul de închidere a taberei, atunci când are loc serbarea finală în care se regăsesc cele mai bune numere, băieții din cortul 13 vor juca o piesă de teatru, în care își vor relata propria devenire, momentul de trezire a conștiinței care îi va face să își dorească să fie pionieri de nădejde, pionieri pe care te poți baza.

            Din cartea acesta putem afla cum se desfășurau lucrurile, care erau activitățile într-o astfel de tabără a Tinerilor Pionieri (Junge Pionieri)... pentru a avea o imagine ne putem gândi la taberele de cercetași. Ce mi-a atras atenția este faptul că pentru obținerea diferitelor insigne și însemne trebuiau trecute niște probe fizice dar și teoretice... erau întrebări despre probleme sociale cum ar fi explicarea celor trei reguli pionierești, întrebări despre Wilhelm Pieck și o întrebare finală „De ce iubim noi Uniunea Sovietică?“ Episoadele relatate pot deveni subiect de discuție pentru a înțelege ce anume se dorea a fi valorizat. Astfel, în prima serbare, au existat două momente, primul este povestea spusă de Kuno, când cu ocazia unei excursii au fost nevoiți să înopteze într-o magazie și la un moment dat se auzeau niște pocnete în toiul nopții, s-a descoperit că sus pe gridă erau doi pureci care se legănau pe un fir de pai și dădeau cu capul de căpriorul podului. Al doilea moment este cel al lui Atze care a imitat un radio stricat la care puteai auzi patru emisiuni deodată, pe un singur post. Povestea lui Kuno a fost criticată la gazeta de perete deși intenția a fost de a spune o poveste comică a ieșit o poveste absurdă care nu reflectă realitatea. În ceea ce îl privește pe Atze deși s-a râs mult la momentul lui, acesta nu își avea locul aici, concentrarea trebuie făcută pe lucruri mai cu miez.

            În cortul 13 se află un alt băiat, Dieter, care nu poate fi mobilizat în niciun fel, care minte și se sustrage de la toate îndatoririle. Până la final povestea îl lasă în pace și nu ni se mai spune nimic despre el... oare de ce?

            Pentru un pic de atmosferă RDG-istă recomand filmul Good Bye Lenin!

Temă: Construiți un cort în mijlocul camerei.

Autor: BENNO PLUDRA (1 octombrie 1925, Mückenberg – 27 august 2014, Postdam)

Copertă și ilustrații: PAUL ROSIÉ

Traducere: Renée Ghimpu și Camil Clarus

Titlu original: Die Jungen von Zelt dreizehn (1952)

Editura: Tineretului

 

 

Redactor de carte: IFRIM A.

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

Corector: C. STEURMAN

Dat la cules 8. VI. 1955. Bun de tipar 5. VII 1955. Tiraj 10100.

Hârtie semi-velină de 65 gr./m.p. Coli de tipar 8,75. Coli de editură 7,02.

Ft. 32/84x108. Comanda editurii 1479. Ediția I. A. 01074.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)

 

           

 

Copii în august

 

           

        Într-un articol[1]de acum 65 de ani – Probleme ale poeziei pentru copii – Matei Călinescu, scria că țelul acestei poezii este acela de a face educație în spriritul socialismului, al dragostei față de ceea ce este nou în țara noastră. Deși în articol se dau mai degrabă exemple din poezia Mioarei Cremene, este amintit și volumul despre care veți citi câte ceva în această postare.

            Am mai spus-o, mie îmi place mult Titel Constantinescu, are o sensibilitate deosebită și un fel de a povesti care mă face să mă gândesc la bunici, la țară, la vacanțe de vară, la mâncat dude, la calul Costică, la iarbă, la culesul și înșiratul frunzelor de tutun, la baie în butoi dar și în gârla unde nu aveam voie, la pescuit și la scormonitul după râme... la momentele pe când trăiam simplu fără să o știu. Poate devin patetic, îmi dau seama de acest risc, dar cu șirul de mai sus m-am întors un pic și pe sărite într-un moment pe care îl apreciez mai bine acum. Îmi dau seama că am avut momente bune de-a lungul vacanțelor de vară petrecute la bunici. Da, asta face pentru mine Titel Constantinescu... îmi face gogoși și mi le pudrează cu zahăr !

            Cele 15 poezii din cartea de față urmăresc firul roșu prezent în multe din scrierile acelor timpuri, avem: înfierarea fasciștilor, răspândirea de manifeste, perchezițiile, sabotajul, lupta sub îndemnul Partidului, celebrarea victoriei, recunoștința față de învingători, eliberarea, stabilirea relațiilor cu învingătorii, victorie pentru toată lumea, plecarea la lupta cea mare, recunoașterea victoriei, profeți noi, mulțumiri ostașilor români, monumente ostașilor sovietici.

            Anii '50 au fost niște ani complicați și duri, să mă apuc eu acum să vorbesc despre compromisurile făcute de oamenii acelor timpuri cred că s-ar transforma într-o lipsă de respect la adresa lor, eu nu am trăit acele momente. Dar asta nu mă împiedică să mă întreb când suntem noi adevărați, în momentele noastre de liniște sau în momentele noastre cele mai tensionante? Cine sunt eu se transformă în când sunt eu cu adevărat? Nu ar stica un pic de introspecție așa din când în când... ne mai relativizăm importanța și poate reușim să îi înțelegem pe cei de lână noi un pic mai bine. Să nu uităm însă că cine se aseamănă se adună și că doar extremele se atrag.

            Lăsând la o parte aceste considerații, vă rog, dacă ajungeți să citiți aceste poezii să o faceți cu vocea interioară cea mai declamativă, vă asigur că pe ici pe colo veți descoperi tablouri ale căror culori și tușe vă vor face să visați. Poeziile sunt construite în două parți, prima este cea curată, a doua este cea dictată de nevoia regimului de a scrie într-un anumit fel despre cele întâmplate în acel august sau premergător lui.

            Cineva spunea că pentru a înțelege poezia ai nevoie de un organ special, nu este cazul poeziei pentru copii. Aceasta este cea care le arată copiilor cum se poate deschide ușa către visare și felul în care o deschizi – ușor, cu ranga, cu berbecul, împingând-o, bruscând-o, suflând în ea, cerându-i cuiva să o deschidă pentru tine, ocolind-o chiar – va influența ceea ce vei vedea dincolo de parg. Poezia pentru copii nu construiește realitatea ci o deconstruiește făcând-o accesibilă înțelegerii lor. Titel Constantinescu știe să facă bine acest lucru.

O, CUM STRIGAU GRĂDINILE !

Grădinile nu ne-au iubit prea mult.

Le răvășeam prin crengi mireasma dulce

Și merele gălbui le luam pe-ascuns

Când ne chema amurgul să ne culce.

Dar iată că deodată și-au deschis
Porțile mari și crengile strigară:
- "Culegeți-ne merele copii,

Și strugurii sfârșitului de vară,

Și aurul topit în mieji de nuci,
Și zmeurele mari, însângerate,
Pepenii copți și murele din rug,

Și perele și prunele brumate..."

O, cum strigau grădinile, și noi
Am năvălit din șapte zări albastre.
Și-n sân, pe sub cămăși, am strâns, am strâns

Minunile copilăriei noastre.

Și i-am văzut pe tancuri. Alergam
În calea lor, cântând de bucurie.
Ostașii roșii! Iată-i au venit...

Te bucură și râzi, copilărie!...

"Noroc, tovarăși dragi!" și le-aruncam
Din sân, din traiste, merele rotunde
Și-i sărutam și ne duceam cu ei

Printre ruini, pe străzile afunde

Să le-arătăm pe unde-s nemții-asunși,
Și mamele ieșind în parg de ușă,
Și locul unde ieri l-au împușcat

Pe băiețelul blond ca o păpușă

O, cum strigau grădinile și noi
Am năvălit din șapte zări albastre
Și-n sân, pe sub cămăși, am strâns, am strâns

Minunile copilăriei noastre.

Prietenilor dragi le-am dat atunci
Din taina viei, coarna, tămâioșii.
Veniseră în August 23

Cu pacea-n scrisă în steagurile roșii.

                  

            Temă: Alegeți un moment în care v-ați simțit bine, puneți întâmplările lui într-un context dramatic.

          

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu-Sărat – 14 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: RONI NÖEL

Editura: Tineretului

 

 

Redactor de carte: I. UTO

Tehnoredactor: EL. CEAUȘU

Corector: G. IONESCU

Dat la cules 23. VI. 1959; Bun de tipar 31.VII.1959; Tiraj 8140 ex.; Hârtie semivelină

de 55,5 gr. m.p.;Coli de tipar 2;Coli de editură 2,1;Format 16/70 x92;

Comanda editurii 3233; Ediția I; A 0599.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R).

 

           

 

---

[1]  Gazeta Literară, anul VII, nr. 3 (305) – joi 14 ianuarie 1960

Mică e vacanța mare

 

            Cred că nu întâmplător numele personajului principal este Nică, el a fost ales cu premeditare astfel încât, gândul nostru să se îndrepte spre Nică a lui Ștefan a Petrei, imagine a copilăriei poznașe. Cartea aceasta este plină de drăcării și drăcovenii și îmi imaginez că a făcut deliciul copiilor din acele vremuri.

            Marinică Florea – Nică pe scurt, este doar unul și “al doilea ca mine de mai găsești, să știi că-s tot eu, când mă uit în oglindă.” Cartea începe în forță, cu poante și ziceri pe care doar copiii le pot scorni fără să își dea seama. Sigur, pe parcurs, unele dintre ele pot părea forțate și cu greu le poți atribui unui copil, dar problema nu este mare căci copil fiind și citind cartea îți vei însuși niște gânduri de adult, iar de vei fi adult cititor te vei amuza de tragerea la țintă. Să ținem cont, cartea apare în 1956 și realitățile acelor vremuri nu mai pot fi întâlnite astăzi. Uite, cum este casa aceasta mai răsărită, cu ferestre mari care dau spre uliță și cu obloanele trase pe jumătate, care m-a dat MAT. Nică își dă seama că acolo nu se joacă șah... și eu știu asta și mai știu că acest cuvânt poate fi un sinonim pentru birt, bodegă dar eu nu am reușit să îl găsesc în niciun dicționar. Să fie vreun acronim?

Pe scurt, Nică este trimis de acasă pentru a-și petrece vacanța de vară într-un sat de prin Bărăgan alături de tatăl său care este agronom la G.A.S sau la G.A.C? Uite, o altă chestie care nu îmi era clară, eu o știam p-aia cu C.A.P-ul. Nu intru în amănunte, dar dacă vreți, puteți căuta despre colectivizarea în România și veți da peste multe povești înspăimântătoare. Pentru momentul de față este suficient să știm că G.A.C. = Gospodărie Agricolă Colectivă, G.A.S. = Gospodărie Agricolă de Stat. Așadar, tatăl este detașat de ceva vreme în acest sat din Bărăgan și îi ajută pe țăranii din geace să obțină recoltă bogată, în principal, el caută dăunătorii grâului, pe Eurigaster Integrices, ploșnița grâului pe românește.

    Nici nu știu ce aventuri să vă povestesc căci Nică trece prin toate întâmplările posibile și imposibile. El vine cu un aer de superioritate care o să-i cam iasă pe nas căci copiii de la țară nu-s așa cum imaginează el. Până la urmă ajung să devină prieteni mai ales după episodul cu răpirea și salvarea juncanei, văcuța de o avea Ilenuța în grijă, nepoțica aia mică, de bunică-sa îi era vecină lu' tușa Brândușa, unde stătea ta-su în gazdă. Ilenuța, căreia i-a citit sus pe căpiță Copiii căpitanului Grant, bine, nu pe tot, că finalul l-a mâncat juncana când cu adăpătoarea automată care a fost construită după modelul de la fermă. Da, realitățile acelor vremuri sunt prezente în carte dar nu într-un fel foarte apăsat, ele sunt prezente mai degrabă ca decor. Copiii și poznele lor fac deliciul lecturii și aceștia nu îmi par a fi construiți după șablonul pionierului specific. Sigur, găsim la ei spiritul justițiar și dorința de mai bine dar ele nu sunt puse în slujba îndeplinirii unor obiective trasate pe linie de organizație pionierească. Ei sunt copii și plecând de aici ei participă la evenimentele care au loc în sat. Se duc la o înmormântare pe post de ciocli doar cu scopul de a mânca colivă cât mai multă, totul se termină cu burta goală și într-o fugă nebună lâsând în urmă crucea, praporul cu panglicile sale, tava cu colaci și lumânări deoarece în drum spre cimitir, convoiul nu a luat-o pe drumul cel scurt ci de-a dreptul prin mijlocul satului, iar acolo copiii au dat peste părinții lor care îi știau în altă parte și unde mai pui că erau îmbracați și cu hainele parinților lor, hainele alea bune, scoase din cufărul din camera de la stradă. Jocul de fotbal de pe tăpșan care se termină cu pierderea încălțămintei, furtul de miere din stupii popii, măsurarea puterilor cu copiii satului... trăznăi și drăcării după cum ziceam, poate singurul lucru care ar putea umbri această poveste este maniera de articol în care sunt prezentate evenimentele, partea de reflecție psihologică care ar duce la identificarea cititorului cu personajele nu există, or această reflecție l-ar ajuta pe cititor să se descopere. Întâmplările – amuzante, nu încape îndoială – sunt luate cu titlu de inventar și dacă cititorul va dori, poate le va pune și el în practică sau de nu, le va povesti el altora în cine știe ce excursie.

Îmi place, Mihail Stoian îi îndeamnă pe cititori să îi scrie personal pe adresa de acasă, strada Dionisie Lupu, nr. 74, raionul I.V. Stalin, București. Oare o fi primit scrisori?

           

 

Temă: Cum vă era întoarcerea acasă din vacanța petrecută la țară, la bunici?

 

 

Autor: MIHAIL STOIAN (25 decembrie 1927, Galați – 13 noiembrie 2005, București)

Copertă și ilustrații: E. ARNO

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: I. Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: I. Bianca

Dat la cules 8.IX.1956. Bun de tipar 22.X.1956. Tiraj 20050 broșate și 4050 legate. Hârtie S.

velină de 65 gr. m.p. Coli de tipar 17. Coli de editură 11,6. Ft. 32/84 x 108. Com. Editurii 1225

Ediția I. A. 03000. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).

 

           

 

Ultima poveste

 

            Să vedeți cum stă treaba cu această poveste... nici mie nu îmi este clar ce m-a împins să pornesc într-a o citi. Demult am citit Întoarcerea fiul risipitor, am rămas cu amintirea că am citit-o cu sufletul la gură, iar de atunci nu am mai citit nimic de Radu Tudoran, nici măcar Toate pânzele sus. Despre el am mai citit pe ici pe colo câte ceva, am aflat că scrie sub pseudonim și că este fratele lui Geo Bogza. Acum toate acestea sunt la un click distanță și o căutare pe internet îți returnează mai multe povești care te-ar putea stârni. Pentru mine, cred că a rămas în amintire o stare care a crescut cu timpul – și i-a trebuit ceva timp – și m-a adus în punctul de a scoate din bibliotecă această carte. La momentul acela eu aveam ediția a II-a, cea apărută în 1963 și pe aceasta m-am apucat să o citesc. Ce am făcut, ce n-am făcut, cert este că am intrat în posesia primei ediții, cea apărută în 1956, aceasta este ilustrată de Coca Crețoiu Șeinescu și răsfoind această ediție am descoperit o ilustrație pe care nu o înțelegeam. Mai precis, nu regăseam în memoria mea episodul la care făcea referire. Eu știu că uit masiv, dar parcă nici chiar așa!

            Să fie ăsta începutul declinului?!

            Am comparat cele două ediții și am descoperit că ele nu sunt identice. M-am liniștit, declinul mai poate aștepta... după colț! Nu am apucat să cercetez și ediția din 1973, lucrul acesta rămâne ca proiect viitor. Ar fi interesant de văzut dacă au mai fost operate modificări și mai ales cum arată acestea. Ipoteza mea este că aceste modifcări dacă vor fi descoperite vor continua direcția sau vor trage tușe mai groase celor existente în ediția a II-a.

            Un pic de context istoric, acțiunea se petrece prin 1941 – 1942, cu câțiva ani înainte România a fost tranzitată de polonezi, începuse deja al doilea razboi mondial și noi eram încă de partea Axei. Un polonez, Cazimir, a rămas în Romania, a lucrat pe la oraș ca macanic și apoi a ajuns cantonier, pe lângă pădure, la Hristoveanca. Aici, alături de motanul său – Miroslav – Cazimir își duce viața mai degrabă retras, el nu intră în contact cu oamenii satului. Lui îi sunt de ajuns motanul și copiii morarului cărora le spune povești și încearcă să-i bucure, să le facă viața mai suportabilă, cu gândul la propria lui familie care nu mai este.

            Povestea se vrea a fi una despre maturizare, faptele, personajele, relațiile toate îmi lasă impresia unei diorame în care totul este regizat pentru a se obține maxim de efect. Se caută în mod voit ca umbra și lumina să cadă cum trebuie pentru a stârni cititorul. Îmi pare că avem o galerie de portrete care dacă în prima ediție a cărții sunt relativ cinstite, în a doua ediție sunt arestate de ideologia vremurilor. Îl avem pe moș Visarion, exponentul chiaburimii, care încearcă să prostească pe toată lumea, care îi pune pe copii la muncă și își sporește bogăția pe spinarea lor. Un singur exemplu, el îi pune pe copii să spună întruna Tatăl Nostru în timp ce dau fagurii de miere la centrifugă și asta pentru a nu le da răgazul de a se bucura și ei de ceva dulce în zilele astea de amărăciune. Episodul duce cu gândul la romanul Desculț al lui Zaharia Stancu, în care țăranii culegeau strugurii boierului având botnițe la gură. Apare o modificare între prima și cea de a doua ediție a cărții, astfel, la un moment dat moș Visarion este luat în tărbacă de către lumea din sat. Și dacă în prima ediție, vocea satului spune Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog! accentul căzând pe ideea de a se face dreptate copiilor de care moș Visarion a abuzat și i-a păcălit punându-i să-i muncească pe nimic. În cea de a doua ediție vocea satului se transformă Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog, că ne-a făcut satul de râs! Întrebarea este legitimă, de râs în fața cui? Evident, în fața unei instanțe morale a vremurilor care spunea că unii s-au îmbogățit pe spinarea altora și că aceștia trebuie pedepsiți.

            Mai există un episod în acest sens, în capitolul XVII, Miroslav la arest în care șeful de post are o ieșire, care în prima ediție nu este prezentă. Se vorbește despre manifeste, despre derbedeii de la fabrici care instigă, despre faptul că frontul se duce dracului, nemții fug, rușii înaintează... un pic cam devreme pentru timpul acțiunii, dar lucrurile sunt puse în mișcare.

            Nu povestesc nimic despre construcția automobilului – dar îmi pare interesantă provocarea pe care o ai ca scriitor în a-i face pe copii să înțeleagă problemele tehnice și soluțiile lor – despre instalarea telegrafului, despre boala lui Culai, despre evadări, despre începuturi de dragoste și despre lumea satului care îmi pare că pe alocuri a rămas neschimbată.

            Las mai jos ilustrația care m-a făcut să compar cele două ediții și vă întreb, ca temă, ce anume credeți că făcea Cazimir acolo?

           

Autor: RADU TUDORAN (pseudonimul lui NICOLAE BOGZA,  8 martie 1910, Blejoi, Prahova – 18 noiembrie 1992, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU ȘEINESCU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ani Riza

Dat la cules 18.X.956. Bun de tipar 17.XII.956. Tiraj 25055 broșate, 5055 legate. Hârtie S. Velină de 80 gr. m.p. Coli de tipar 28,25. Coli de editură 27,3. Ft. 16/16 x 86. Com. Editurii 1599. Ediția I. A. 04506. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R.)

 

           

 

Mai e loc pe un genunchi

            Suntem anunţaţi încă de pe copertă că mai este un loc pe un genunchi, să ne grăbim şi să ne aşezăm, iar de-a fi să ne-o ia cineva înainte, nu-i nimic, poveştile pot fi ascultate şi stând pe jos. Important e să fim cuminţi şi să ascultăm, că doar d-aia (sigur, de aceea) suntem copii, nu? Copiii, nu contează în ce moment al istoriei sunt, au obligaţia să asculte căci lăsaţi de capul lor, au tendinţa de a face drăcovenii şi drăcării, de a face lucruri pe care adulţii nu le consideră acceptabile. Dar aici nu-i vorba de asculta în sensul de a respecta nişte norme de comportament fixate de adulţi ci de a asculta nişte poveşti din care se poate desprinde norma de comportament.

            Şi diferenţa este mare căci fixarea unui aşa trebuie fără să fie explicat îndeajuns atrage adeseori opoziţia, pe când povestea cu morală funcţionează ca un bob magic pe care-l plantezi şi care se dezvoltă din interior, ajunge să facă parte din fiinţa în care a fost sădit.

            Să rafinăm şi să trecem poveştile cu morală printr-un alambic sensibil, vom vedea că cele în care degetul arătător este ridicat ameninţător nu dau roadă bogată, este şi greu căci percepând ameninţarea şi mai ales spectrul pedepsei, tendinţa este aceea de a te închide, de a deveni rece, opac şi refractar, or acestea nu-mi par a fi condiţii prielnice pentru ca un bob magic să crească. Bobului magic îi place căldura, îi place deschiderea, veselia, zâmbetul, îi place să se culcuşească într-o inimioară care se simte acceptată.

            Octav Pancu-Iaşi reuşeşte astfel de poveşti pe care copiii le ascultă cu plăcere. Şi n-ai cum să nu-ţi placă căci se vede bucuria de a construi, de a imagina, bucuria de a te juca. Un singur exemplu „unde te-ai ascu-cuns” şi îmi închipui că cineva care poate imagina o astfel de jucărie ştie cum să facă un copil să fie ascu-cultător, ştie să-l atragă pe drumul cel bun deoarece nu şi-a pierdut spiritul ludic. Cred că drăcăriile copiilor sunt făcute în joacă, or dacă tu ca adult nu ai uitat să te joci eşti mult mai uşor acceptat în joaca copiilor, iar de aici lucrurile cresc natural, bobul magic are toate şansele să fie primit.

            În povestea „Cine are dinţi?” ne întâlnim cu o periuţă lucioasă, cu peri tari şi îndesaţi, cu coadă verde, dar care este tare amărâtă căci este a nimănui. Fapt pentru care se hotărăşte să întrebe în stânga şi-n dreapta cine are dinţi. Află în felul acesta că pendula are dinţi, că dinţi are şi pieptenele, şi grebla dar nici unul dintre toţi aceştia nu-şi doresc să-şi lase dinţii spălaţi, le-ar face rău o treabă ca asta. Dar o fetiţă se nimereşte prin preajmă şi este exact ceea ce are nevoie… de dinţi albi ca zăpada. Ei cum, copil fiind şi personificând uşor toate lucrurile să nu vrei să ajuţi o periuţă aflată la ananghie?

            Îmi place şi povestea „Să te învăţ cum să fii mare” în care un băieţel este tare supărat că nu a fost şi el luat de către părinţi la teatru, părinţii nu sunt vinovaţi, pe afiş scria „femeile cu pălării şi copiii sub şapte ani nu sunt primiţi în sală” or se ştie nu te poţi opune normei comportamentale impuse decât asumându-ţi şi posibila pedeapsă. Şi băieţelul nostru care nu poartă pălării nu înţelege aşa o normă ciudată, prin urmare nu-i rămâne decât să crească cât mai repede. Şi-şi face şi mustaţă, şi se ceartă cu vecinul, ba ş-aprinde şi o ţigară în încercarea de a demonstra că a crescut, că na! doar face lucruri de adult. Dar nu îi iese nimic şi tot acasă cu bunica rămâne, trist şi bosumflat căci părinţii au plecat. La un moment dat bunicii îi căzu din mână croşetul, Alexandru se repezi şi-l ridică „Mulţumesc, îi zise bunica. Acum eşti într-adevăr mare! Nu chiar atât de mare cât să fi mers astă seară la teatru, dar eşti mare!”

            Două poveşti „O veste mare despre un băiat mic” şi „A fost odată un băieţel pe un gard” apar şi în seria de 8 cărticele despre care am scris câte ceva aici.

Temă: Importanţa culorii pentru periuţele de dinţi.

Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14 aprilie 1929 Iaşi – 17 aprilie 1975)

Copertă şi ilustraţii: D. IURA

Editura: Tineretului

Redactor de carte Ani Costin

Redactor artistic El. Ceauşu

Dat la cules 14.VII.1956. Bun de tipar 27.X.1956. Tiraj 40100. Hîrtie s.

Velină de 80 gr. m. p. Coli de tipar 6. Coli de editură 3. Ft. 16/84x108.

Com. editurii 2228. Ediţie I. Planşe 4. A 0784. Pentru bibliotecile mici

indicele de clasificare (8 R)

Iepuraşul încrezut

            Ştiţi voi cine-i şef în pădure? Unii ar spune că ursul, dacă este să luăm în considerare forţa brută. Alţii ar spune că vulpea, dacă este să luăm în considerare şiretenia. Probabil, câţiva l-ar nominaliza şi pe lup, dacă ar fi să se ţină cont de mărimea foamei. Ştiu sigur însă că nimeni nu s-ar gândi la un iepuraş. Şi cum ar putea un biet iepuraş să fie şef ! Acum, dacă stăm un pic şi luăm în considerare toate bancurile care se fac se seama iepuraşului şi felul, de multe ori onorabil, în care se descurcă, parcă am vedea ceva calităţi de lider. Dar nu, iepuraşul din această pădure nu este un miştocar care dă gata forţa brută prin replici tăioase, care lasă inamicul paralizat, cu gura căscată. Iepuraşul nostru nu flutură codiţa în aer şi le dă cu sâc celor mai feroce animale doar pentru că este prieten cu leul.

            Avem un iepuraş care ştie de frica vulpii, a lupului şi care s-a cam săturat să fie hăituit prin pădure. I-ar plăcea şi lui să stea liniştit într-o poieniţă şi să ronţăie o rădăcină de nap sau să decojească o varză pentru a ajunge la miezul ei dulce. Ei, dar unde sunt zilele astea când prin apropiere amuşină botul pofticios la vulpii.

            Zilele acestea nu sunt departe pentru că iepuraşul nostru îşi însuşeşte puşca unui vânător adormit şi se hotărăşte să îndrepte lucrurile. De acum încolo el va fi şeful, căci în pădure, şef este cel care deţine puşca şi asta o ştie orişicine, nu trebuie demonstrat. Dacă nu mă credeţi mergeţi într-o zi în pădure cu puşca şi în altă zi fără puşcă, dacă mai aveţi timp încercaţi o comparaţie între cele două zile.

            În pădure, puşca este simbolul autorităţii absolute, fapt pentru care vulpea se lasă evacuată din propria-i casă fără să vocifereze prea mult. Acum iepuraşul este stăpân peste pernele moi umplute cu puful a nu ştiu câtor găini, peste locşorul acesta minunat pe care vulpea l-a dichisit cu mult bun gust. Dar parcă în cameră se simte în continuare privire de vulpe… a, da! sunt portretele părinţilor şi bunicilor vulpii, portrete care stau atârnate pe perete şi care nu au ce să caute într-o casă de iepure, fapt pentru care sunt puse iute pe foc. A, şi tocmai bine a picat această iuţire a focului din vatră căci iepuraşului nostru îi este foame.

            El are invitaţi la cină pe ceilalţi iepuri care la început se sfiiesc să treacă pragul casei vulpii, dar iepuraşul nostru începe o tiradă despre vitejia lui, flutură puşca în aer şi simte nevoia de a fi adorat. Puşca, simbolul autorităţii absolute trebuie să impună respect nu numai în faţa altor neamuri ci şi în faţa celor de acelaşi neam… şi ţineţi cont ca mâine când veniţi să îmi aduceţi o varză proaspătă, nu ca cea de astăzi, seacă precum căpăţânile voastre. Ş-acum căraţi-vă cu toţii !

            Puşca, simbolul autorităţii absolut are tainele ei, pe care un iepuraş mic ca al nostru nu le stăpâneşte. Dar dacă nu ştii, nu te afectează. Eh, ar fi aşa dacă n-ar şti nimeni, dar uite că sunt unii care ştiu că puşca, pentru a fi simbolul autorităţii absolut trebuie să fie încărcată. Şi s-a dus vorba că puşca iepuraşului nostru nu ar fi.

            Vulpea şi lupul se hotărăsc să facă o încercare de revendicare a locului în pădure, de recăpătare a statutului pierdut, fapt pentru care îl provoacă pe iepuraşul nostru. Şi când vulpea se întrece cu gluma, iepurele trage, dar trage degeaba, puşca nu zice nici fâs. Aşadar, puşca nu e încărcată, iar din simbolul autorităţii absolut devine simbol al ridicolului absolut. Vulpea şi lupul sunt din nou stăpâni!

            Dar puşca are tainele ei, pe care un iepuraş bătrân, scăpat probabil cândva, demult, ca prin urechile acului de puşca unui vânător, le ştie. El cere puşca şi îşi dă seama că este încărcată, mai trebuie să fie doar armată şi abia atunci devine simbolul autorităţii absolute în pădure.

            Această poveste este scrisă sub formă de piesă de teatru de către Serghei Mihalcov, care este şi autorul versurilor imnului de stat al URSS şi al Rusiei. Este o poveste cinstită pe marginea căreia se pot infera judecăţi de valoare susceptibile şi ele la rândul lor de a fi discutate.

Temă: Numiţi prima comunitate care vă vine în minte şi definiţi-i simbolurile autorităţii.

           

Autor: SERGHEI MIHALCOV (13 martie 1913, Moscova – 27 august 2009, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: E. RACIOV

În româneşte: VIRGIL TEODORESCU

Traducere din limba rusă: I CENUŞE

Titlu original ЗАЙКА – ЗАЗНАЙКА (1952)

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Dan Faur

Tehnoredactor: Silaghi Alex.

Corector: Ani Riza

Dat la cules 21.XI.53. Bun de tipar 27.I.55. Tiraj 24000+100. Hârtie Velină 

mată ediţii de 80 gr. / m.p. Coli de tipar 7,50. Coli de editură 4,76. Ft. 210 x 270. Com. editurii 969 Ediţia I. Preţul per exemplar lei 5,30. A. 02248. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)