Cu și fără ghiozdan

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai are nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat. Pun totul Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant? Îmi dau seama că nu importă... să răspund la această întrebare presupune să stric magia jocului. Tot ceea ce mi se întâmplă de când am plecat de acasă face parte dintr-o piesă care pare să aibă un regizor pus pe șotii și renghiuri. Nimic nu este ceea ce pare! Las lucrurile să mi se întâmple urmând ca decantarea să o fac mai târziu. Încerc să fiu cât mai prezent, îmi las simțurile să adune cât mai multe detalii și mă îndrept spre groapa cu furnici, nu vreau să întârzii – o iau pe scurtătura arătată de melc. Din lac în puț... dau carnavalul pe piața din Obor – zi de Moși! Nu intru în cele mai mici detalii, dar mirosurile sunt amețitoare. În buzunar, câțiva bani rămași și aud de departe... crochete, crochete ieftine și bune! Mă apropii de locul cu pricina și văd doar un pictor cu un șevalet în față care striga... crochiuri, crochiuri ieftine și bune! Crochiuri, nu crochete! Mă amuz de confuzia făcută și îl întreb pe artist dacă mă poate surprinde în câteva linii. Creionul său deja alerga pe hârtie. Până la urmă, avea în față o zână. Îmi întinde câteva Schițe vesele și îmi face cu ochiul.

Un pic de oboseală după plimbarea asta pe la carnaval, prin piață, toată agitația asta mă face să simt nevoia unei pauze. Am să citesc Mircea Sântimbreanu, Cu și fără ghiozdan. Această carte apare în anul 1956 și ia la țintă evenimente care se petrec în lumea școlii și a școlarilor. Săgețile autorului nu străpung ținta, doar o pișcă astfel încât această mică înțepătură să provoace o senzație de disconfort, și în felul acesta cel vizat, să devină conștient și să preia controlul. Nu-i puțin lucru să faci treaba asta fără să devii moralizator, fără să ridici mustrător degetul în aer, iar indexul tău să țintuiască bietul școlar scos la lecție și prins nepregătit.

Trebuie să recunoaștem că Mircea Sântimbreanu este adeptul dictonului castigat ridendo mores, lui îi reușesc din plin bucăți precum Sport, Artă și Istorie, La telefon, Suflețelul învață și altele. Trebuie să fac o precizare și anume, recuzita acestor povești este cea de acum 70 de ani, ce se păstrează însă proaspăt este esența acțiunii întreprinse de copil / școlar. Și atunci, ca și acum, copiii preferă mai degrabă chiulul, plăcerea jocului, lenea, orice altă activitate mai puțin a învăța. Iată-l pe Ionel din Suflețelul învață cum apare ca fiind un băiat foarte studios, citește tot timpul, are grijă de cărțile și caietele sale, le îmbracă, le pune etichetă... el vrea doar să nu fie deranjat. Dar bunica tot îl mai sâcâie cu una cu alta și asta până într-o zi în care descoperă că Ionel citind, a adormit cu Zoologia în mână. Curioasă fiind, bunica își potrivește ochelarii și citește și ea... „rămas pe țărm, fugarul privea pirații ce se-n-depărtau cu toate pânzele în vânt... Atunci, apucând cu o mână calul de căpăstru, iar cu cealaltă scărpinându-se la ceafă, scoase pistolul și începu să tragă...“ Bunica luă din ghiozdan o altă carte, Româna. Aici lucrurile păreau a fi în ordine, o carte cu pozele autorilor, doar că explicațiile erau ceva de genul... „Tom Chiorul, tânărul bandit din Chicago“ sau „Dick Balena“ Oricât de demult ar fi terminat bunica școala și-a dat seama ce învață suflețelul și va avea ac de cojocul lui. Acum, dacă ne gândim la momentul actual, probabil că vor fi mulți care se vor bucura că cititul și-a găsit un lector așa de pasionat și vor spune despre copil... lasă-l, măcar citește, nu stă pe telefon! Așadar, ideile sunt de actualitate, căci dorința de a păcăli autoritatea și plăcerea de a te juca nu sunt noi, doar modalitățile de punere în practică mai capătă câte un update. Da, asta este un gând... oare cum ar fi arătat toate aceste povestiri dacă Mircea Sântimbreanu le-ar scrie astăzi?

Cert este că una ca A dispărut Eminescu!!! sigur ar fi fost rescrisă pe alocuri. În fapt, dacă stau să mă gândesc, până acum nu am mai găsit vreo bucată care să facă o reverență sistemului acelor vremuri. Sigur, elemente vor mai fi fost prezente pe ici pe colo sub forma steagurilor roșii, a construcției societății, a anumitor atitudini pe care le au adulții, în special diriginții, a muncii voluntare, dar nimic apăsat. Or, în această povestire, Răduț Liviu Mircea, plecând de la o policioară de pe perete, ajunge să pună bazele unei biblioteci a clasei pentru care atât copiii, cât și dirigintele, donează cărți. Toate lucrurile sunt frumoase, mai ales cartea donată de tovarășul diriginte, Eminescu – ediție de lux. Bineînțeles că această carte va dispărea la un moment dat, are loc un episod detectivistic foarte reușit și în final se va afla că tanti Aurica, o femeie slabă cu părul alb – îngrijitoarea școlii – este cea care a luat cartea. Ea a învățat să citească de curând și târziu într-o seară a aflat de Eminescu de la cercul literar al școlii care se ținea în clasa în care tocmai intrase pentru a face curățenie și... „a rămas, însă, nemișcată, în ultima bancă, cu ochii scăldați în lacrimi. Nemișcată a rămas și după plecarea băieților murmurând: «Căci flamura cea roșă cu umbar-i de departe / Sfințește a ta viață de tină și păcate...»“

Sigur, pot fi considerat cârcotaș, căci bucata are o sensibilitate anume, are umor, ritm chiar suspans. Autorul știe cum să trezească simpatia față de obiectul cult – cartea, însă, ulterior, pe acest tărâm al emoției sădește o bobiță roșie de la care se așteaptă rod bogat și des consumat în acele timpuri.

Ora e gata și tema-i următoarea:

Temă: Școlar fiind, ce lucruri făceați pentru a vă amuza în pauze?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Ion Drugă

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Bică

Tehnoredactor: M. Grigoriu

Corector: Guluță El.

---

Dat la cules 28.VIII.1956. Bun de tipar 26.X.1956. Tiraj 24 100 ex. Hârtie s velină de 65 gr./m.p. Coli de tipar 10,5. Coli de editură 6,8. Ft. 32/84 x 108. Comanda nr. 2209. Ediția I. A. 01495. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8  R)

---

Sub lupă

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare, că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate, că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat.

Tare bine mi-ar fi prins ca în drumul meu să o fi salvat pe regina albinelor și aceasta să-mi fi dat o bucățică de aripă în care să suflu acum când sunt la ananghie și ea să vină iute în zbor și să se așeze pe umărul premiantului. Dar uite că nu m-am întâlnit cu regina albinelor și nu-mi rămâne altceva de făcut decât să cercetez cu atenție fiecare mic amănunt, să-l pun sub lupă așa cum face Mircea Sântimbreanu atunci când scrie despre copii și metehnele lor.

În cartea aceasta – Sub lupă – parcă mai mult ca oriunde Mircea Sântimbreanu descrie situațiile, atmosfera într-un fel care este de-a dreptul încântător. Cititorul, indiferent de vârstă, va fi fost trecut prin situațiile amintite, dar citirea acestor pasaje trezește în el emoții și trăiri care îl vor face să chicotească. Iată momentul în care nu vrei să fii ascultat la lecție...„pitită în banca sa ca-ntr-o tranșee, ascunsă după meterezul din față – cel mai spătos coleg – Eugenița dintr-a cincea trăiește emoțiile infanteristului în pragul atacului inamic. «M-ascultă! M-ascultă!! Și nici titlul lecției nu-l știu... Uf, a-nchis catalogul, n-ascultă astăzi» — răsuflă ea ușurată și se îndreaptă în bancă, asudată dar victorioasă: slavă ție, zeiță a infanteriei fără muniții, atacul nu va avea loc. Deodată se strâmbă ca săgetată într-o măsea: profesorul întreabă fără catalog, din bănci! Eugenița se pitulează din nou în spatele meterezului, cu ochii închiși, așteptând glonțul rătăcit al vreunei întrebări“ (Hamurabi, p. 26)

O astfel de descriere este o sinteză a unei stări de spirit pe care orice elev a trăit-o la un moment dat, dar este nevoie de un ochi foarte atent care să înregistreze toate aceste oscilații ale unui suflet prins cu lecția neînvățată. Îmi imaginez că profesor fiind și având oareșce experiență îți poți da seama cu ușurință cine a învățat și cine nu, dar de aici și până la a-ți dori să surprinzi momentul acesta într-o mică montură ai nevoie de ochi și mâini dibace pentru a crea o bijuterie.

Cartea aceasta este delicioasă de la un capăt la altul și poți descoperi în ea lucruri de care habar nu aveai – trebuie să recunosc, nu știam de oala lui Papin, dar și lucruri pe care credeai că tu le faci pentru prima oară sau măcar că ele au fost inventate în epoca ta, vezi de exemplu Oracolul. Da, caietul acela cu întrebări, cu poze decupate de prin reviste și almanahuri, cu desene, cu amintiri, cu întrebări indiscrete – V-ați sărutat? Catrenele acelea pe care și acum ți le poți aminti:

Așa cum căprioara, 

Bea apă rece din izvor.

Să îți aduci aminte,

De numele meu în viitor!

Nota bene, lucrurile se petrec în 1957! Vezi bucata Amintiri  –  „Ierbar, album de floricele! / Album, ierbar de amintiri! / Floricelele se usucă, voi, amintiri, niciodată...“ (p. 64)

Revin la oala lui Papin...„cu câteva clipe înainte clasa părea oala lui Papin: se zbuciuma, cloclotea și șuiera gata să arunce în aer orice capac. Pe cei câțiva metri pătrați dintre catedră și primul rând de bănci, învălmășeala aducea cu un furnicar în care a nimerit o rădașcă“ (Cine-i vinovat?, p. 45)

Poate că, până la urmă, melcul nici nu voia să aflu care este adevăratul premiant. Important este să vezi, să citești cu atenție, să nu lași detaliile să îți scape... oricând poți folosi o lupă. Mircea Sântimbreanu face asta și apoi pune totul într-un tablou în care se văd cu ochiul liber tușe de maestru.

Temă: Ce-i cu oala lui Papin, cine știe, știe! Cine nu, află!

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Lica Roman

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ionescu E.

---

Dat la cules 16.VII.957. Bun de tipar 25.X.957. Tiraj 18 150. Hârtie S. Velină de 65 gr. m.p.Coli de tipar 7,75  Coli de editură  4,1. Ft. 32/84x108. Com. Editurii 2556. Ediția I. A. 0983. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare  8 (R).

---

Basmele isteților

Înțelepciunea populară decantată în basme tinde să fie astăzi desuetă. Nu îmi dau seama cât de multe basme se mai citesc astăzi și dacă ele reușesc să trezească vreo dorință în acest sens. Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene, Zmei, Balauri, Pitici, Spiriduși se mai găsesc prin vocabularul cuiva, dar cred că sunt greu de pus în relație cu un basm anumit. Recunosc, nu am citit versiuni recente, dar îmi imaginez că acestea sunt adaptate vremurilor pe care le trăim cu tot ceea ce presupun ele din punct de vedere al corectitudinii exprimării și al imaginilor puse în fața micului cititor sau ascultător, după caz.

În mod cert, a fost un moment în care basmul a fost la putere. Sunt suficiente câteva nume pentru a înțelege amploarea fenomenului, Jacob Grimm și Wilhelm Grimm, Charles Perrault, Antti Aarne, Vladimir Propp, Claude Lévi-Strauss, Bruno Bettelheim, Simion Florea Marian, Lazăr Șăineanu, Petre Ispirescu. Ca borne principale am putea avea culegerea basmelor, compararea și clasificarea lor, crearea de structuri, interpretare și, poate mai înainte de toate, ascultarea sau citirea lor.

Nu îmi propun să scriu despre teorii, tipuri, motive, fire narative, structuri, interpretări din perspectivă freudiană sau jungiană, dar să știți că toate acestea au un spectaculos al lor și ne arată că basmul reprezintă un domeniu foarte interesant de cercetare.

Nu îmi propun să povestesc un basm sau vreo povestire din cele 13 prezente în această carte, dar să știți că selecția este una pe cinste și ne plimbă în ordinea apariției din carte prin România, Madagascar, Irlanda, India, Serbia, Japonia, Normandia, Africa de Sud, Germania, Chile, Suedia, America de Nord, Italia. Autorul s-a folosit de următoarele volume: Félicien Challaye – Basmele Japoniei, Vuk Karakdžić – Povești sârbești, William Craigie – Folclorul scandinav, precum și de teme semnalate în revista Journal of Folklore.

Nu insist asupra lui Eugen B. Marian. Toate lucrurile pe care le-aș scrie sunt la un click distanță, dar să știți că datorită lui citim în limba română Mark Twain, Jerome K. Jerome, Katherine Anne Porter.

În schimb, vă propun un joc!

Plecând de la anul nașterii și folosind AI-ul vedeți ce tip de poveste vă poate defini. Punctul de plecare este clasificarea Aarne-Thompson-Uther (ATU), celebru catalog internațional al tipurilor de basme și povești populare. Fiți pregătiți de ceva foarte nostim! Atenție, nu fiecare număr dintr-un interval al clasificării are un corespondent specific. Catalogul sare peste anumite numere sau lasă spații libere în interiorul intervalelor pentru a se putea adăuga noi tipuri de basme / povești. Asta nu este un lucru care să ne întristeze, din contră, avem mai mult spațiu de joacă. Așadar, vedeți ce poveste se află prin preajmă.

În cazul meu se aplică rotunjirea și iată-mă-s în sertarul cu eticheta ATU 1965, sunt în lumea paradoxurilor lui Knoist, un tată care are trei fii, unul este orb, unul este șchiop, iar cel de-al treilea este dezbrăcat. Primul vede un iepure pe care îl prinde cel de-al doilea, iar al treilea îl pune în buzunar.

Poate că basmele nu mai sunt la putere, dar au puterea de a crea lumi !

Autor: EUGEN BARBU MARIAN (21 iunie 1921 – 17 ianuarie 2012)

Copertă și ilustrații: VAL MUNTEANU

Editura: Tineretului

Redactor de carte: I. Bică

Tehnoredactor: E. Postelnicu

Corector: A. Ifrim

---

Dat la cules 25.V.1957. Bun de tipar 1.X.1957. Tiraj 20.100 broșate + 4050 legate. Hârtie de offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 23,5. Coli de editură 12,4. Format: 16/84x108. Comanda editurii: 2468. Ediția I  A. 06641. C. Z. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8R)

---

Băieții din cortul 13

 

            Iată o surpriză... cravata de pionier nu trebuie să fie neapărat roșie! Am aflat din această carte că pionierii din Germania de Est, țară pe care noi o cunoaștem mai ales sub denumirea prescurtată de RDG, foloseau culoarea albastră. Recunosc, pentru mine este o surpriză strașnică, nu m-am gândit niciodată că se poate folosi o altă culoare în afară de roșu... altfel, și ei sunt pionierii pe care îi știm. Au și ei organizații, însemne, lozinci, colectiv de conducere, reviste, instructori, cântece, tabere și o mulțime de probleme de... caracter, care se cer rezolvate.

            Cartea de față este scrisă sub forma unui jurnal de tabără, jurnal care este ținut de către unul din băieții din cortul 13. Felul acesta de relatare se poate înscrie în ceea ce se numește Brigadetagebuch – jurnal de brigadă, un produs specific acelor vremuri. Avem de a face cu o scriere care redă transformarile în bine ale membrilor colectivului, care vorbește despre succese și depășirea obstacolelor, care se poate constitui într-un model de urmat... în fapt m-am tot întrebat pe parcursul cărții, de ce băieții din cortul 13 sunt așa de obraznici și neascultători, de ce atmosfera este de tărăboi și mai ales cum de instructorul lor îi lasă baltă după câteva zile petrecute împreună, un instructor de pionieri nu abandonează așa ușor, parcă ceva nu se potrivea. Am înțeles până la urmă că este vorba de a oferi un model de comportament celor care se vor trezi în fața a cinsprezece băieți pe care trebuie să-i disciplineze. Este vorba de câștigarea încrederii printr-un fel foarte ingenios... tu, ca instructor, nu intervii în toate disputele, le observi și ai doar mici reacții de aprobare sau dezaprobare. Te asiguri că eventualele incidente care pot avea urmari grave sunt evitate (vezi episodul cu pluta pe lac sau momentul pregătirii gustărilor în care cuțitul devenise amenințător în mâna celui care pregătea sandviciurile), îi lași pe copii liberi știind că ei se vor face de râs în fața celorlalți și în felul acesta se stârnește rușinea, un pic de orgoliu rănit și dorința de a arăta că și ei pot fi la fel de buni... ei! și atunci intervii salvator. E o stratagemă care presunpune o bună cunoaștere a psihologiei copiilor și a felului lor de a fi... sigur, presupune și niște condiții externe, dar dacă acestea nu există, cu siguranță ele pot fi create, doar suntem într-o tabără și aici toată lumea dorește să ajute.

            Revenind la poveste, îi avem pe băieții din cortul 13 care sunt abandonați de instructorul lor Max, care avea un stil autoritar și care nu a reușit să se înțeleagă cu ei și acum sunt preluați de Helga, care pe lângă faptul că este femeie își și propune lucruri mărețe... și dacă nu a reușit Max, cum va reuși ea? Și într-adevăr, citești și citești și te întrebi cum se vor îmbunătăți toate acestea, mai ales după eșecul cu serbarea dată în cinstea oaspeților veniți de la fabrica care susține această tabără. La această serbare, fiecare cort a pregătit câte un număr, o reprezentație, și toate au fost foarte reușite mai puțin a băieților din cortul 13... totul a căzut pe umerii lui Erwin care trebuia să recite poezia Pace de Johannes Becher, poezie pe care nu o știa prea bine. Plus că cei din cortul 12 și-au încheiat numărul tocmai cu această poezie recitată impecabil. Dezastrul este inevitabil!

            Rezolvarea acestei situații este foarte isteață și este sugerată de către Helga astfel încât în programul de închidere a taberei, atunci când are loc serbarea finală în care se regăsesc cele mai bune numere, băieții din cortul 13 vor juca o piesă de teatru, în care își vor relata propria devenire, momentul de trezire a conștiinței care îi va face să își dorească să fie pionieri de nădejde, pionieri pe care te poți baza.

            Din cartea acesta putem afla cum se desfășurau lucrurile, care erau activitățile într-o astfel de tabără a Tinerilor Pionieri (Junge Pionieri)... pentru a avea o imagine ne putem gândi la taberele de cercetași. Ce mi-a atras atenția este faptul că pentru obținerea diferitelor insigne și însemne trebuiau trecute niște probe fizice dar și teoretice... erau întrebări despre probleme sociale cum ar fi explicarea celor trei reguli pionierești, întrebări despre Wilhelm Pieck și o întrebare finală „De ce iubim noi Uniunea Sovietică?“ Episoadele relatate pot deveni subiect de discuție pentru a înțelege ce anume se dorea a fi valorizat. Astfel, în prima serbare, au existat două momente, primul este povestea spusă de Kuno, când cu ocazia unei excursii au fost nevoiți să înopteze într-o magazie și la un moment dat se auzeau niște pocnete în toiul nopții, s-a descoperit că sus pe gridă erau doi pureci care se legănau pe un fir de pai și dădeau cu capul de căpriorul podului. Al doilea moment este cel al lui Atze care a imitat un radio stricat la care puteai auzi patru emisiuni deodată, pe un singur post. Povestea lui Kuno a fost criticată la gazeta de perete deși intenția a fost de a spune o poveste comică a ieșit o poveste absurdă care nu reflectă realitatea. În ceea ce îl privește pe Atze deși s-a râs mult la momentul lui, acesta nu își avea locul aici, concentrarea trebuie făcută pe lucruri mai cu miez.

            În cortul 13 se află un alt băiat, Dieter, care nu poate fi mobilizat în niciun fel, care minte și se sustrage de la toate îndatoririle. Până la final povestea îl lasă în pace și nu ni se mai spune nimic despre el... oare de ce?

            Pentru un pic de atmosferă RDG-istă recomand filmul Good Bye Lenin!

Temă: Construiți un cort în mijlocul camerei.

Autor: BENNO PLUDRA (1 octombrie 1925, Mückenberg – 27 august 2014, Postdam)

Copertă și ilustrații: PAUL ROSIÉ

Traducere: Renée Ghimpu și Camil Clarus

Titlu original: Die Jungen von Zelt dreizehn (1952)

Editura: Tineretului

 

 

Redactor de carte: IFRIM A.

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

Corector: C. STEURMAN

Dat la cules 8. VI. 1955. Bun de tipar 5. VII 1955. Tiraj 10100.

Hârtie semi-velină de 65 gr./m.p. Coli de tipar 8,75. Coli de editură 7,02.

Ft. 32/84x108. Comanda editurii 1479. Ediția I. A. 01074.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)

 

           

 

Copii în august

 

           

        Într-un articol[1]de acum 65 de ani – Probleme ale poeziei pentru copii – Matei Călinescu, scria că țelul acestei poezii este acela de a face educație în spriritul socialismului, al dragostei față de ceea ce este nou în țara noastră. Deși în articol se dau mai degrabă exemple din poezia Mioarei Cremene, este amintit și volumul despre care veți citi câte ceva în această postare.

            Am mai spus-o, mie îmi place mult Titel Constantinescu, are o sensibilitate deosebită și un fel de a povesti care mă face să mă gândesc la bunici, la țară, la vacanțe de vară, la mâncat dude, la calul Costică, la iarbă, la culesul și înșiratul frunzelor de tutun, la baie în butoi dar și în gârla unde nu aveam voie, la pescuit și la scormonitul după râme... la momentele pe când trăiam simplu fără să o știu. Poate devin patetic, îmi dau seama de acest risc, dar cu șirul de mai sus m-am întors un pic și pe sărite într-un moment pe care îl apreciez mai bine acum. Îmi dau seama că am avut momente bune de-a lungul vacanțelor de vară petrecute la bunici. Da, asta face pentru mine Titel Constantinescu... îmi face gogoși și mi le pudrează cu zahăr !

            Cele 15 poezii din cartea de față urmăresc firul roșu prezent în multe din scrierile acelor timpuri, avem: înfierarea fasciștilor, răspândirea de manifeste, perchezițiile, sabotajul, lupta sub îndemnul Partidului, celebrarea victoriei, recunoștința față de învingători, eliberarea, stabilirea relațiilor cu învingătorii, victorie pentru toată lumea, plecarea la lupta cea mare, recunoașterea victoriei, profeți noi, mulțumiri ostașilor români, monumente ostașilor sovietici.

            Anii '50 au fost niște ani complicați și duri, să mă apuc eu acum să vorbesc despre compromisurile făcute de oamenii acelor timpuri cred că s-ar transforma într-o lipsă de respect la adresa lor, eu nu am trăit acele momente. Dar asta nu mă împiedică să mă întreb când suntem noi adevărați, în momentele noastre de liniște sau în momentele noastre cele mai tensionante? Cine sunt eu se transformă în când sunt eu cu adevărat? Nu ar stica un pic de introspecție așa din când în când... ne mai relativizăm importanța și poate reușim să îi înțelegem pe cei de lână noi un pic mai bine. Să nu uităm însă că cine se aseamănă se adună și că doar extremele se atrag.

            Lăsând la o parte aceste considerații, vă rog, dacă ajungeți să citiți aceste poezii să o faceți cu vocea interioară cea mai declamativă, vă asigur că pe ici pe colo veți descoperi tablouri ale căror culori și tușe vă vor face să visați. Poeziile sunt construite în două parți, prima este cea curată, a doua este cea dictată de nevoia regimului de a scrie într-un anumit fel despre cele întâmplate în acel august sau premergător lui.

            Cineva spunea că pentru a înțelege poezia ai nevoie de un organ special, nu este cazul poeziei pentru copii. Aceasta este cea care le arată copiilor cum se poate deschide ușa către visare și felul în care o deschizi – ușor, cu ranga, cu berbecul, împingând-o, bruscând-o, suflând în ea, cerându-i cuiva să o deschidă pentru tine, ocolind-o chiar – va influența ceea ce vei vedea dincolo de parg. Poezia pentru copii nu construiește realitatea ci o deconstruiește făcând-o accesibilă înțelegerii lor. Titel Constantinescu știe să facă bine acest lucru.

O, CUM STRIGAU GRĂDINILE !

Grădinile nu ne-au iubit prea mult.

Le răvășeam prin crengi mireasma dulce

Și merele gălbui le luam pe-ascuns

Când ne chema amurgul să ne culce.

Dar iată că deodată și-au deschis
Porțile mari și crengile strigară:
- "Culegeți-ne merele copii,

Și strugurii sfârșitului de vară,

Și aurul topit în mieji de nuci,
Și zmeurele mari, însângerate,
Pepenii copți și murele din rug,

Și perele și prunele brumate..."

O, cum strigau grădinile, și noi
Am năvălit din șapte zări albastre.
Și-n sân, pe sub cămăși, am strâns, am strâns

Minunile copilăriei noastre.

Și i-am văzut pe tancuri. Alergam
În calea lor, cântând de bucurie.
Ostașii roșii! Iată-i au venit...

Te bucură și râzi, copilărie!...

"Noroc, tovarăși dragi!" și le-aruncam
Din sân, din traiste, merele rotunde
Și-i sărutam și ne duceam cu ei

Printre ruini, pe străzile afunde

Să le-arătăm pe unde-s nemții-asunși,
Și mamele ieșind în parg de ușă,
Și locul unde ieri l-au împușcat

Pe băiețelul blond ca o păpușă

O, cum strigau grădinile și noi
Am năvălit din șapte zări albastre
Și-n sân, pe sub cămăși, am strâns, am strâns

Minunile copilăriei noastre.

Prietenilor dragi le-am dat atunci
Din taina viei, coarna, tămâioșii.
Veniseră în August 23

Cu pacea-n scrisă în steagurile roșii.

                  

            Temă: Alegeți un moment în care v-ați simțit bine, puneți întâmplările lui într-un context dramatic.

          

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu-Sărat – 14 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: RONI NÖEL

Editura: Tineretului

 

 

Redactor de carte: I. UTO

Tehnoredactor: EL. CEAUȘU

Corector: G. IONESCU

Dat la cules 23. VI. 1959; Bun de tipar 31.VII.1959; Tiraj 8140 ex.; Hârtie semivelină

de 55,5 gr. m.p.;Coli de tipar 2;Coli de editură 2,1;Format 16/70 x92;

Comanda editurii 3233; Ediția I; A 0599.

Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R).

 

           

 

---

[1]  Gazeta Literară, anul VII, nr. 3 (305) – joi 14 ianuarie 1960

Mică e vacanța mare

 

            Cred că nu întâmplător numele personajului principal este Nică, el a fost ales cu premeditare astfel încât, gândul nostru să se îndrepte spre Nică a lui Ștefan a Petrei, imagine a copilăriei poznașe. Cartea aceasta este plină de drăcării și drăcovenii și îmi imaginez că a făcut deliciul copiilor din acele vremuri.

            Marinică Florea – Nică pe scurt, este doar unul și “al doilea ca mine de mai găsești, să știi că-s tot eu, când mă uit în oglindă.” Cartea începe în forță, cu poante și ziceri pe care doar copiii le pot scorni fără să își dea seama. Sigur, pe parcurs, unele dintre ele pot părea forțate și cu greu le poți atribui unui copil, dar problema nu este mare căci copil fiind și citind cartea îți vei însuși niște gânduri de adult, iar de vei fi adult cititor te vei amuza de tragerea la țintă. Să ținem cont, cartea apare în 1956 și realitățile acelor vremuri nu mai pot fi întâlnite astăzi. Uite, cum este casa aceasta mai răsărită, cu ferestre mari care dau spre uliță și cu obloanele trase pe jumătate, care m-a dat MAT. Nică își dă seama că acolo nu se joacă șah... și eu știu asta și mai știu că acest cuvânt poate fi un sinonim pentru birt, bodegă dar eu nu am reușit să îl găsesc în niciun dicționar. Să fie vreun acronim?

Pe scurt, Nică este trimis de acasă pentru a-și petrece vacanța de vară într-un sat de prin Bărăgan alături de tatăl său care este agronom la G.A.S sau la G.A.C? Uite, o altă chestie care nu îmi era clară, eu o știam p-aia cu C.A.P-ul. Nu intru în amănunte, dar dacă vreți, puteți căuta despre colectivizarea în România și veți da peste multe povești înspăimântătoare. Pentru momentul de față este suficient să știm că G.A.C. = Gospodărie Agricolă Colectivă, G.A.S. = Gospodărie Agricolă de Stat. Așadar, tatăl este detașat de ceva vreme în acest sat din Bărăgan și îi ajută pe țăranii din geace să obțină recoltă bogată, în principal, el caută dăunătorii grâului, pe Eurigaster Integrices, ploșnița grâului pe românește.

    Nici nu știu ce aventuri să vă povestesc căci Nică trece prin toate întâmplările posibile și imposibile. El vine cu un aer de superioritate care o să-i cam iasă pe nas căci copiii de la țară nu-s așa cum imaginează el. Până la urmă ajung să devină prieteni mai ales după episodul cu răpirea și salvarea juncanei, văcuța de o avea Ilenuța în grijă, nepoțica aia mică, de bunică-sa îi era vecină lu' tușa Brândușa, unde stătea ta-su în gazdă. Ilenuța, căreia i-a citit sus pe căpiță Copiii căpitanului Grant, bine, nu pe tot, că finalul l-a mâncat juncana când cu adăpătoarea automată care a fost construită după modelul de la fermă. Da, realitățile acelor vremuri sunt prezente în carte dar nu într-un fel foarte apăsat, ele sunt prezente mai degrabă ca decor. Copiii și poznele lor fac deliciul lecturii și aceștia nu îmi par a fi construiți după șablonul pionierului specific. Sigur, găsim la ei spiritul justițiar și dorința de mai bine dar ele nu sunt puse în slujba îndeplinirii unor obiective trasate pe linie de organizație pionierească. Ei sunt copii și plecând de aici ei participă la evenimentele care au loc în sat. Se duc la o înmormântare pe post de ciocli doar cu scopul de a mânca colivă cât mai multă, totul se termină cu burta goală și într-o fugă nebună lâsând în urmă crucea, praporul cu panglicile sale, tava cu colaci și lumânări deoarece în drum spre cimitir, convoiul nu a luat-o pe drumul cel scurt ci de-a dreptul prin mijlocul satului, iar acolo copiii au dat peste părinții lor care îi știau în altă parte și unde mai pui că erau îmbracați și cu hainele parinților lor, hainele alea bune, scoase din cufărul din camera de la stradă. Jocul de fotbal de pe tăpșan care se termină cu pierderea încălțămintei, furtul de miere din stupii popii, măsurarea puterilor cu copiii satului... trăznăi și drăcării după cum ziceam, poate singurul lucru care ar putea umbri această poveste este maniera de articol în care sunt prezentate evenimentele, partea de reflecție psihologică care ar duce la identificarea cititorului cu personajele nu există, or această reflecție l-ar ajuta pe cititor să se descopere. Întâmplările – amuzante, nu încape îndoială – sunt luate cu titlu de inventar și dacă cititorul va dori, poate le va pune și el în practică sau de nu, le va povesti el altora în cine știe ce excursie.

Îmi place, Mihail Stoian îi îndeamnă pe cititori să îi scrie personal pe adresa de acasă, strada Dionisie Lupu, nr. 74, raionul I.V. Stalin, București. Oare o fi primit scrisori?

           

 

Temă: Cum vă era întoarcerea acasă din vacanța petrecută la țară, la bunici?

 

 

Autor: MIHAIL STOIAN (25 decembrie 1927, Galați – 13 noiembrie 2005, București)

Copertă și ilustrații: E. ARNO

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: I. Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: I. Bianca

Dat la cules 8.IX.1956. Bun de tipar 22.X.1956. Tiraj 20050 broșate și 4050 legate. Hârtie S.

velină de 65 gr. m.p. Coli de tipar 17. Coli de editură 11,6. Ft. 32/84 x 108. Com. Editurii 1225

Ediția I. A. 03000. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).