Mică e vacanța mare

 

            Cred că nu întâmplător numele personajului principal este Nică, el a fost ales cu premeditare astfel încât, gândul nostru să se îndrepte spre Nică a lui Ștefan a Petrei, imagine a copilăriei poznașe. Cartea aceasta este plină de drăcării și drăcovenii și îmi imaginez că a făcut deliciul copiilor din acele vremuri.

            Marinică Florea – Nică pe scurt, este doar unul și “al doilea ca mine de mai găsești, să știi că-s tot eu, când mă uit în oglindă.” Cartea începe în forță, cu poante și ziceri pe care doar copiii le pot scorni fără să își dea seama. Sigur, pe parcurs, unele dintre ele pot părea forțate și cu greu le poți atribui unui copil, dar problema nu este mare căci copil fiind și citind cartea îți vei însuși niște gânduri de adult, iar de vei fi adult cititor te vei amuza de tragerea la țintă. Să ținem cont, cartea apare în 1956 și realitățile acelor vremuri nu mai pot fi întâlnite astăzi. Uite, cum este casa aceasta mai răsărită, cu ferestre mari care dau spre uliță și cu obloanele trase pe jumătate, care m-a dat MAT. Nică își dă seama că acolo nu se joacă șah... și eu știu asta și mai știu că acest cuvânt poate fi un sinonim pentru birt, bodegă dar eu nu am reușit să îl găsesc în niciun dicționar. Să fie vreun acronim?

Pe scurt, Nică este trimis de acasă pentru a-și petrece vacanța de vară într-un sat de prin Bărăgan alături de tatăl său care este agronom la G.A.S sau la G.A.C? Uite, o altă chestie care nu îmi era clară, eu o știam p-aia cu C.A.P-ul. Nu intru în amănunte, dar dacă vreți, puteți căuta despre colectivizarea în România și veți da peste multe povești înspăimântătoare. Pentru momentul de față este suficient să știm că G.A.C. = Gospodărie Agricolă Colectivă, G.A.S. = Gospodărie Agricolă de Stat. Așadar, tatăl este detașat de ceva vreme în acest sat din Bărăgan și îi ajută pe țăranii din geace să obțină recoltă bogată, în principal, el caută dăunătorii grâului, pe Eurigaster Integrices, ploșnița grâului pe românește.

    Nici nu știu ce aventuri să vă povestesc căci Nică trece prin toate întâmplările posibile și imposibile. El vine cu un aer de superioritate care o să-i cam iasă pe nas căci copiii de la țară nu-s așa cum imaginează el. Până la urmă ajung să devină prieteni mai ales după episodul cu răpirea și salvarea juncanei, văcuța de o avea Ilenuța în grijă, nepoțica aia mică, de bunică-sa îi era vecină lu' tușa Brândușa, unde stătea ta-su în gazdă. Ilenuța, căreia i-a citit sus pe căpiță Copiii căpitanului Grant, bine, nu pe tot, că finalul l-a mâncat juncana când cu adăpătoarea automată care a fost construită după modelul de la fermă. Da, realitățile acelor vremuri sunt prezente în carte dar nu într-un fel foarte apăsat, ele sunt prezente mai degrabă ca decor. Copiii și poznele lor fac deliciul lecturii și aceștia nu îmi par a fi construiți după șablonul pionierului specific. Sigur, găsim la ei spiritul justițiar și dorința de mai bine dar ele nu sunt puse în slujba îndeplinirii unor obiective trasate pe linie de organizație pionierească. Ei sunt copii și plecând de aici ei participă la evenimentele care au loc în sat. Se duc la o înmormântare pe post de ciocli doar cu scopul de a mânca colivă cât mai multă, totul se termină cu burta goală și într-o fugă nebună lâsând în urmă crucea, praporul cu panglicile sale, tava cu colaci și lumânări deoarece în drum spre cimitir, convoiul nu a luat-o pe drumul cel scurt ci de-a dreptul prin mijlocul satului, iar acolo copiii au dat peste părinții lor care îi știau în altă parte și unde mai pui că erau îmbracați și cu hainele parinților lor, hainele alea bune, scoase din cufărul din camera de la stradă. Jocul de fotbal de pe tăpșan care se termină cu pierderea încălțămintei, furtul de miere din stupii popii, măsurarea puterilor cu copiii satului... trăznăi și drăcării după cum ziceam, poate singurul lucru care ar putea umbri această poveste este maniera de articol în care sunt prezentate evenimentele, partea de reflecție psihologică care ar duce la identificarea cititorului cu personajele nu există, or această reflecție l-ar ajuta pe cititor să se descopere. Întâmplările – amuzante, nu încape îndoială – sunt luate cu titlu de inventar și dacă cititorul va dori, poate le va pune și el în practică sau de nu, le va povesti el altora în cine știe ce excursie.

Îmi place, Mihail Stoian îi îndeamnă pe cititori să îi scrie personal pe adresa de acasă, strada Dionisie Lupu, nr. 74, raionul I.V. Stalin, București. Oare o fi primit scrisori?

           

 

Temă: Cum vă era întoarcerea acasă din vacanța petrecută la țară, la bunici?

 

 

Autor: MIHAIL STOIAN (25 decembrie 1927, Galați – 13 noiembrie 2005, București)

Copertă și ilustrații: E. ARNO

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: I. Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: I. Bianca

Dat la cules 8.IX.1956. Bun de tipar 22.X.1956. Tiraj 20050 broșate și 4050 legate. Hârtie S.

velină de 65 gr. m.p. Coli de tipar 17. Coli de editură 11,6. Ft. 32/84 x 108. Com. Editurii 1225

Ediția I. A. 03000. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).