Melcul mincinos

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere dar, trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Off, sper să nu fie mincinos pentru că atunci lucrurile s-ar complica serios.

După discuția avută am înțeles că nu e tocmai bine să prezinți lucrurile ca fiind definitive, cu atât mai mult cu cât nu cunoști în întregime trecutul. Pornind de aici, lectura volumului Melcul mincinos se transformă într-o stație intermediară – anul 1972. Vorbeam la un moment dat despre povestirea N-ați văzut un mânz maro? și făceam o comparație între anul 1965 și anul 1999, arătând cum a fost modificată. Ei bine, această poveste apare și în volumul de față. Modificările amintite în postarea precedentă se regăsesc și acum, excepția o face vârsta voinicului, el are în continuare 5 ani. Întrebările de atunci și rezolvarea propusă rămân valabile, ba mai mult, pot fi aduse în continuare argumente legate de povestirile din acest volum și care se regăsesc în cărțile despre care am vorbit până acum. Putem constata o serie de modificări prin care se conturează mai bine personajele, putem întâlni niște restructurări de situații, actualizări ale termenilor... și toate acestea pentru a transmite mai bine ideea, pentru a crea copilului cititor starea cea mai bună, astfel încât identificarea, recunoașterea în personaj și mai apoi însușirea normei comportamentale să fie cât mai ușoară.

Nu am să prezint modificările propriu-zise, voi prezenta doar lista de povestiri pe care le regăsim în volumele anterioare Când eram mic, Eu eram zâna, N-ați văzut un mânz maro?, Fetița cu foarfecele, Inima iepurașului, Luna de pe cer, Poveste cu broasca țestoasă – acestea se regăsesc și în cartea Eu eram zâna; Căluțul, Supărarea, Ursulețul și luna, Prieteni și șoareci – acestea se regăsesc și în cartea Elefanți în rochițe. Cum spuneam, modificările nu sunt de substanță, sunt de nuanță deoarece Mircea Sântimbreanu vrea să trezească în copilul cititor, emoția. Acesta este tărâmul pe care trebuie dusă lupta pentru însușirea normelor comportamentale și a atitudinilor de dorit. Pandantul emoției este rațiunea și este mult prea devreme pentru a cere copiilor de 5 – 8 ani să judece rațional. Egocentrismul lor îi împiedică să înțeleagă că dorințele nu devin realitate bătând din palme sau mai rău, bătând din picior. 

Mircea Sântimbreanu construiește un univers în care adulții practică constrângerea doar ocazional și atunci când o fac, aceasta nu este resimțită ca apăsătoare– de exemplu, în povestirea Supărarea, mama îi spune fetiței să se ducă la baie să spele șorțulețul pentru că „tu l-ai murdărit, tu să ți-l speli.“ Tatăl face pe inabordabilul emoțional și preferă să citească ziarul, în locul implicării directe. În alt loc – Prieteni și șoareci, tatăl devine reflexiv-meditativ și ajunge să nu mai scoată niciun cuvânt toată seara, când își dă seama ce îi cere fetița lui, și anume să îi cumpere o altă prietenă, pentru că cea de dimineață a plecat speriat-supărată. Adulții nu au rolul de a institui pedepse, fie ele cu nuanță preventivă, fie cu nuanță de ispășire. Ei sunt puși alături de copii în niște situații de viață și copilul îi descoperă ca fiind ceva mai mult decât niște furnizori de servicii. Au și ei nevoie de un gând bun, de o vorbă de mulțumire, sunt și ei asemeni jucăriilor care se cer iubite, vezi povestirea Fetița, Robotul și alții, Căluțul.

Dar să știți că nu toate povestirile din această carte sunt în această direcție moralizator-normativă. Este una aici – Cățelul își vâră coada ! – care sare din tipar. Este construită pe două planuri, legate între ele printr-o transformare ce generează o ușoară neliniște, dar care este imediat relativizată prin replica Deh, se mai întâmplă... Pe scurt, avem un cățel care își dorește mai multă mâncare – carne, oase – și își aduce aminte că acestea se găsesc la măcelărie. Cel mai la îndelăbuță lucru este să se facă măcelar, îi trebuie doar un halat alb. Nimic mai ușor, în curtea vecină, proaspăt spălat, întins pe frânghie la uscat, stă un halat numa’ bun de înhățat. Cățelul nostru pleacă în căutarea măcelăriei care poate fi identificată după oamenii în halat alb din interiorul ei. Nimerește într-o farmacie, într-un spital, într-o florărie și în toate locurile se întâlnește cu un biet om care are o mare durere de măsea. Dialogul dintre cei doi este delicios dacă îl privești din perspectiva cățelului și dureros dacă te pui în papucii bietului om. Acesta ar fi primul plan al povestirii, al doilea plan îl constituie intrarea în scenă a unui băiețel cu o pereche de mănuși noi, mănuși dintr-acelea cu un deget, pe care atunci când îl miști zici că este o codiță de cățel. Și oare mănușile astea să fie cele care-l fac pe băiețel să se comporte precum un cățel... să alerge mâțele nițel, să dea de-a rostogolul conserve fel de fel, spre mingi să sară sprintenel și un cățel de-i iese în cale să se joace un pic cu el? Nu mai bine era dacă își păstra el vechile mănuși de lână? „Oile, se știe, nu hoinăresc prin oraș!“

În mod cert, Mircea Sântimbreanu știe să strunească emoțiile și lucrul acesta este util deoarece la vârste mici lumea este înțeleasă prin trăiri, emoția este cea care face toată treaba. Regulile devin mai ușor asimilabile atunci când sunt explicate pe înțelesul celor care trebuie să le asimileze... și cum poți explica mai bine o regulă decât cu ajutorul unei povești.

Temă: Rolul trăirilor cu încărcătură negativă în dezvoltarea personalității

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: GHEORGHE MARINESCU

Editura: Ion Creangă

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Apărut 1972. Comanda 10039. Coli de tipar 11.

---

Cărticica pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți

 

Mai zilele trecute auzeam pe cineva spunând că lângă noi se petrec foarte multe miracole. Rugat fiind să detalieze un pic zicerea asta, nu s-a lăsat prins în capcana de a spune banalități ci doar a fost recunoscător că a putut să ajungă în acest moment în care își dă seama de acest fapt. Tind să îi dau dreptate, dar ar trebui spus că sunt necesare câteva condiții pentru a deveni conștineți de miracolul de lângă noi. Fără o ordine anume, prima ar fi vârsta – persoana în cauză se află la doar doi ani de „rotundul“ 70. Atunci când ești prins în vâltoarea evenimentelor tinereții este dificil să faci pasul înapoi pentru a câștiga perspectivă, direcția este doar înainte și, poate, doar în unele momente apare o oprire pentru respiro, dar nicidecum pasul înapoi.

Trebuie spus aici că miracolul nu își dezvăluie forța totală printr-o înțelegere retrospectivă a momentelor, nu! el trebuie trăit ca fiind prezent în clipa în care se întâmplă. Înțelegerea retrospectivă are și ea forța ei, dar puterea restructurantă, cu adevărat copleșitoare are loc atunci când sesizezi armoniile în momentul producerii lor.

Discuția aceasta ar trebui să atingă un pic și vârful piramidei lui Maslow, dar până acolo, cred că de ajutor ne-ar fi dacă am citi niște poezie. Deoarece se știe că poezia nu este la îndemâna oricui, propun să începem cu cea scrisă pentru copii. Persoana care acceptă această provocare – aceea de a scrie poezii pentru copii – se află în preajma miracolului în fiecare zi. Chiar dacă nu este îndeplinit criteriul vârstei, un alt element își face apariția și anume, simțul poetic. Mai precis, este vorba de o sensibilitate care transformă cele mai anodine lucruri... în luvruri!

A pricepe că lângă tine tocmai s-a întâmplat un miracol pe care nu l-ai ratat, nu te lasă să fii indiferent, ci te împinge să îl faci cunoscut – așa cum te pricepi tu mai bine – și celor din jur. Depinde de ceilalți ce vor face mai departe; tu devii, parcă, pentru un moment mai bun, mai împăcat... dar viața are grijă să nu te „arzi“ și îți propune, pentru fiece miracol, câte un infinit de lucruri greu de dus.

Scriu toate astea în urma faptului că am citit Cărticică pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți dar și Creștetul ghețarului (Jurnal 1969 – 1971) de Constanța Buzea.

Nu am să intru cu bocancii în materialul acestei cărți, nu am să încerc să folosesc Pumnalul Subtil al lui Philip Pullman pentru a tăia o fereastră între realități paralele, nu am să dau concretețe amintirilor... am să transcriu o poezie.

BUCLĂ DE LÂNĂ

Lumea din carte Ochiul o-mparte Parcă-i o cană Cu două toarte. În partea dreaptă E o cetate Care te-așteaptă.
	În partea stângă, Săpată-n stâncă, E o fântână Foarte adâncă. Și, în fântână Stă crocodilul Buclă-de-lână. De șapte zile, De-o săptămână, Stă în fântână Buclă-de-lână.

Temă: Jucați Cucu! - Bau! cu o carte de poezii scrise pentru copii.

Autor: CONSTANȚA BUZEA (29 martie 1941, București – 31 august 2012, București)

Copertă și ilustrații: CLARETTE WACHTEL

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Bun de tipar 15. XI. 1979. Apărut 1979. Tiraj 40 000. Coli de tipar 14.

---

Împliniri

    

    Ceea ce era de demostrat a fost demonstart în cartea Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948 – 1953 de Cristian Iscrulescu adică, literatura pentru copii nu este un loc de joacă, în care creativitatea poate fi lăsată să hălăduiască pe coclauri și să se întoarcă acasă cu povești fantastice. Nu, ea trebuie pusă în slujba făuririi omului nou. Așadar, citind cărți pentru copii  care depășesc perioada de mai sus, constatăm că nu putem face altceva decât să aducem argumente suplimentare care validează ipoteza conform căreia politicul a trasat niște linii directoare și în producția de carte pentru copii.

    Or așa stând lucrurile, gândul meu ia forma unei întrebări și anume, dacă se poate aduce în discuție ceva nou în această direcție căci existența propagandei a fost clar demonstrată. Nu vreau să mă transform într-un pescuitor de perle, care deschide scoică după scoică în speranța că într-o zi va da peste cea mai strălucitoare perlă și iată-l de fiecare dată în fața aceluiași conținut. Răspunsul e clar, activitatea aceasta nu trebuie să fie una de subzistență ci una de cercetare, care poate transforma pescarul într-un biolog marin. Dar adâncimile acestea sunt greu de ajuns astfel încât îmi zic să nu uit de bucuria de a te scălda în ape mai mici...

    Nu, nu e cazul ca acum să intre vioara... sunt în continuare lucruri care merită aduse la suprafață astfel încât, mozaicul acesta – literatura pentru copii –  să se întregească cât mai mult.

    Uite, spre exemplu cartea de față este o colecție de povestiri despre pionieri doar că nu avem de a face cu pionieri reali ci cu unii construiți. Am această imagine pe care tot încerc să o clarific și anume, că la început, personajele din cărțile pentru copii erau inspirate din viața reală, urmărindu-se ca cititorul să se identifice cu ele și mai apoi să transforme în realitate atitudini și comportamente. Cu timpul, personajele nu mai sunt inspirate din viața reală ci devin o reflecție a unei imagini, a unui prototip, iar cititorul nu se mai recunoaște în ele decât parțial și accidental, el nu va mai putea prelua atitudinile și comportamentele transformându-le în realitate. Ajungem în felul acesta în situația elevului care poate reproduce formulele dar nu știe să le aplice în rezolvarea problemelor.

    În bucata Demnitate ni se relatează cazul lui Nicolae Crișan, pionier din Brașov, care într-o zi, în fața hotelului Postăvaru a fost acostat de o turistă venită din Germania, care în schimbul unei cutii cu gumă de mestecat plus o bancnotă de 5 dolari voia să primească cravata și insigna de pionier. Copiii din jur constată că acest schimb nu are loc și că Nicușor îi explică doamnei de unde poate procura însemnele dorite și că el nu le poate da la schimb deoarece sunt primite de la tatăl său care devenise pionier în prima generație, cea din 1949. 

    Cititorul are în față imaginea pionierului ideal și nu a unui copil care „nu refuză guma de mestecat oferită de turiști, ba chiar îi acostează pe aceștia în chip supărător, întinzând mâinile prin geamurile mașinilor, fără nicio demnitate“ Lăsând la o parte faptul că era ilegal să deții valută pe vremea aceea, ne atrage atenția cravata de pionier. După ilustrație, acțiunea se petrece după anul 1972 căci este prezent tricolorul pe marginile cravatei. Dar Nicușor, ne spune că această cravată este primită de la tatăl său care a devenit pionier în 1949, or la acel moment, cravata era roșie, fără tricolor pe margine. Se vede că povestea este cusută cu ață albă și mai mult decât atât, autorul nu este un fitecine, este chiar vicepreședintele Consiliului Național al Organizației Pionierilor care la a II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor[1] ce a avut loc în octombrie 1971 prezintă Raportul privind îmbunătățirile ce se propun a fi aduse statutului unităților și detașamentelor de prionieri din Republica Socialistă România și regulamentului consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România . În acest raport este prezentată propunerea ca tricolorul să apară pe marginile cravatei roșii de pionier. În fapt, sintagma cravata roșie cu tricolor, apare mult mai târziu dovadă fiind statutul pionierului. Astfel, în Statutul Unităților și Detașamentelor de Pionieri din Republica Socialistă România, publicat în decembrie 1971, la punctul 18 scrie: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“ În statutul pulicat în 1975, la punctul 24 se poate citi: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie cu tricolor, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“

    Acest excurs prin conferințe și statute nu este gratuit căci observăm că cineva care a avut acces de la bun început la istoria însemnelor pionierești alege să construiscă o poveste în care mai important este felul de a fi. O poveste în care norma comportamentală este mai importantă decât adevărul istoric. Sigur, la rigoare, mi se poate imputa că nu am de unde să știu dacă nu cumva Nicușor a cusut chiar el tricolorul pe marginea cravatei, dar asta ridică o altă problemă și anume oare atunci când s-a trecut la cravata roșie cu tricolor ce s-a întâmplat cu mulțimea de cravate roșii fără tricolor?

    M-am lungit deja prea mult pentru o postare pe blog astfel încât nu vă voi povesti despre nicio o altă bucată din această carte, toate sunt în aceeași direcție, surprind norme, atitudini și comportamente morale ale pionierului ideal. Pe alocuri apar câteva realități pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești aici și anume episodul câinilor rămași fără stăpân după demolarea unui cartier... ce-i drept, sărăcăcios de case.

Temă: Care este momentul în care idealul devine un obstacol în calea devenirii?

Autor: PATIȚIA SILVESTRU (23 februarie 1923, Vințu de Jos, jud. Alba - )

Copertă și ilustrații: ADRIAN BENEA

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Dat la cules: 19. V. 1976. Bun de tipar: 15.IX. 1976. Apărut: 1976

Comanda nr. 1249. Tiraj: 26500 broșate. Coli de tipar 5 ¾

---

[1]    A II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor, editura Politică, București, 1972

Răpirea Mietei

             

           Știți expresia a fi cu ochii-n patru, ei bine, pentru o mamă rață care are nouă bobocei mititei de se uită vulpea după ei, expresia devine, a fi cu ochii-n treizecișase. Noroc cu mătușa Melinda, care va pune la cale un plan numai bun de pus vulpea pe fugă. Dar până acolo, vulpea va încerca toate șmecheriile pentru a pune laba pe unul, doi, trei... dacă nu cumva pe toți cei nouă bobocei și ce va mai plânge mama rață după ei.          

Va ajunge vulpea Lina să vândă turtă dulce și susan, bomboane cu alune și marțipan. Va cânta vulpea la madolină: 

                                     O, la-la! O, la-la,

o floare de nufăr,

pe lac a-nflorit,

galbenă, galbenă, galbenă,

o, la-la! O, la-la...

va vinde vulpea pălării năzdrăvane, pălării care te fac invizibil și tare i-ar mai plăcea lupului Hau să înhațe niște mieluți fără să fie văzut de dulăii de la stână, ursul Susu ar vrea să nu fie văzut de către albine atunci când fură mierea din buduroiul ascuns în scorbura sterjarului bătrân... da, da, cel din pădure și mistrețul Grof ar avea nevoie de o astfel de pălarie, vrea să își țină departe de bătaia puștii, soricul țepos... o, da, dar și șarpele Șîș ar vrea să se sorească pe pietrele încinse de soare, dar cum mai sar oamenii de cum îl văd căci cine nu știe proverbul „Șarpe, de te doare capul, ieși la drum și-ți cată leacul !ˮ Și toată reclama asta cu pălăria năzdrăvana a fost făcută de cotofana Hana... și ce-i mai mergea pliscul, gura sau ciocul, neîntrecută era în tot iarmarocul! Până și iepurașul Fanfan, cel care s-a bătut cu Fănfănel, tot un iepurel și el, pe un pieptănaș... de a hotărât împăratul Iepurilian, bătaie... 25 de nuiele pentru fiece fund dolofan implicat în scandal. Noroc cu Melinda care trecea pe acolo și a mai domolit pedeapsa.

Și ce a mai fost și cu bursucul Bu și cu vulpoiul Loli și povestea aceea cu noduri în care șarpele Șîș, povățuit de vulpea Lina să nu uite nimic a învățat să facă câte un nod pentru fiecare lucru pe care nu voia sa îl uite...a, dar si povestea cu aricul Cici, cu jurubița de mătase, cu pelrina și cu materialul din care se croiește o minciună...

Off, dar ce le-am mai încurcat, ce le-am mai amestecat de nici Melinda, broasca țestoasă care le găsește la toate leac nu cred că le va mai da de cap... și nici nu le-am zis pe toate. Vă sfătuiesc atunci când veți vedea pe undeva această carte să nu pregetați niciun moment. Sunt trei bucăți mari, eu v-am înșirat câte ceva din întâmplările broaștei țestoase Melinda. Primele două Răpirea Mietei și Una, două, trei... greșeli! sunt la fel de reușite. Bucata aceasta cu ...greșelile se învârte în jurul lui Tudorică și Vasilică, doi copii care ajung într-o țară în care lucrurile se petrec cam alandala. Țara aceasta a fost vizitată și de Sonia Larian, Elena Davidescu, Leonid Petrescu, Lia Gheraskina și iat-o acum și pe Gica Iuteș primind viză și trimițându-ne impresii de călătorie, vederi, fotografii și instantanee. Frumoasă călătorie!

            Nu, nu am uitat de meniul de poveste, doar că de data aceasta mâncăm doar ceva tort pe la pagina 25-26. În schimb, am găsit ceva leacuri pentru somnoleneveală sau somno(indo)lență, undeva pe la pagina 178. Unsori, pomezi, fierturi: aripă de liliac cu sămînță de mac; ochi de bufniță pisat cu păr de lup afumat; solzi de salamandră fierți cu rădăcină de coriandru; copită de țap sălbatic coaptă pe jăratic; untură de cățelul-pământului prins la răscrucile vântului! Nu vă speriați, toate acestea sunt sclipiri ludice și...

...dacă afară plouă sau mici raze de soare se ițesc și fac cireșele de mai să se roșească de plăcere, dacă melcii mici își duc căsuțele în spate prin locuri pe care ei le cred minuante, dacă atingerea păturicii te moleșește și te îndeamnă la visare... atunci e timpul să mergi la culcare căci acesta este cel mai bun moment în care poți sădi povești, iar cartea acesata are semințe selecționate!

Temă: Mirosiți o floare!

 

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă și ilustrații: STELA CREȚU

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 31.VII.1973. Bun de tipat 15.V.1974. Apărut 1974. Comanda nr. 679

Tiraj 15800. Broșate 15800. Coli de tipar 24. C.Z. pentru bibliotecile mici.

 

           

 

Rocada

             

           Ce a fost mai întâi, prezentarea colecției sau lectura acestei cărți? Nici nu contează, ideile dospesc în timp, se leagă de alte idei, dau naștere la noi idei și atâta timp cât conduc la materializarea într-un lucru concret, acest fapt este bunul cel mai câștigat. Zic să vedem și ce-i cu povestea asta, acum după ce am văzut colecția din care face parte.

Cu vreo câțiva zeci de ani înainte de apariția acestei cărți, literatura de aventuri pentru copii era pusă la index conform părerii că aceasta prea dă aripi imaginației copiilor, prea îi înflăcărează și trezește într-aceștia dorințe neraliste. Or la momentul acela – începutul anilor 1950 – se puneau bazele omului nou, acesta trebuia ancorat în realitate, ba mai mult decât atât, el trebuia să construiască realitatea conform unor norme destul de precise. Tot ceea ce se realiza, se realiza prin propriile puteri fără niciun fel de intervenție miraculoasă. Totul era planificat, elementul surpriză de asemenea. Oamenii trebuiau să înțeleagă că s-a intrat într-o nouă orânduire socială... și dacă uneori, în cazul adulților, mai existau probleme, în cazul copiilor, aceste probleme n-ar fi trebuit să existe, plecându-se de la ideea că o educație bună, făcută bine de la bun început asigură efectul dorit și anume construirea omului nou.

            Și starea aceasta a durat un timp până când au început să apară fabrici și uzine, procese tehnologice și transformări materiale, bunuri inedite și soluții ingenioase... și toate acestea ca urmare a eforturilor depuse de omul nou. Dar omul acesta nou are dușmani, care atentează la cuceririle, tehnologiile și bunăstarea lui, el este supus unui asalt continuu, trebuie să reziste tentațiilor și ispitelor de tot soiul, trebuie să dejoace planurile de spionaj, astfel încât toate aceste cuceriri să rămână în continuare ale lui.

            Literatura de aventuri revine încetul cu încetul în paginile cărților cu tot arsenalul ei... urmăriri, deghizări, răsturnări de situație, criptări și decriptări, organe ale autorității, răufăcători, binevoitori, strategii și planuri dejucate, efecte neașteptate, bune intenții, ajutor nesperat, intuiție, intransigență, crimă. În cartea de față toate acestea pornesc de la un mesaj recepționat în timpul unui joc de șah purtat pe calea undelor radio, iar mesajul suna cam așa... „Turn la G 8. Rocadă.ˮ

—                Vă rog tovarășe colonel Ștefan Amorăriței să ne spuneți și nouă despre ce a fost vorba!

—                Ei bine... „cu șase luni în urmă, la un simpozion pentru agricultură, una dintre comunicările delegației române a reținut interesul unei firme străine. Descoperirea aparținea combinatului nostru. E vorba de un îngrășământ ieftin, care sporește randamentul culturilor de porumb cu circa 20 – 30 la sută. Imediat, firma respectivă a vrut să cumprere brevetul. Partea română a refuzat. Pe de o parte – prețul oferit era derizoriu în comparație cu beneficiile antecalculate; pe de altă parte – descoperirea era sortită să zacă o vreme în sertare. În depozitele firmei străine existau deja stocuri imense din vechiul îngrăsământ. De unde știm? Au spus-o chiar ei, atunci când au închis una din fabricile concernului și au concediat câteva sute de muncitori. Văzându-se refuzați, au recurs la altceva. Au apelat la o agenție de spionaj. La... spionii voștri !ˮ

Cine sunt acești spioni – Pol și Lulu Martinescu –  și cum a fost dejucat planul lor de către un grup de pionieri dar și descoperirea unor aspecte moralizatoare cum ar fi consumul de alcool, luatul de șpagă sau păcalirea altora de a-ți face treaba... toate acestea în paginile acestei cărți.

 

Temă: Descrieți metoda optimă prin care un spion poate extrage de la voi cel mai mare secret.

 

Autor: TITUS ANDREI

Copertă: EUGEN PALADE

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 29. IV. 1976. Bun de tipar 21. VI. 1976.

 Apărut 1976 Comanda nr. 1238. Tiraj 29000. Broșate 29000. Coli de tipar 6,5

 

           

 

Puf și Muf

             

            Citisem de ceva timp cartea de față când în dimineața aceea, ploaia măruntă, deasă și rece m-a prins fără umbrelă. M-am gândit stând zgribulit în stație, la faptul că nu am văzut niciodată o pisică plouată... s-au mai văzut curci și câni, dar pisici, nu! Se știe că pisicilor nu le place apa și poate de aceea ele se ascund imediat ce primele picături de ploaie încep să cadă. Mi-ar plăcea să fac un studiu despre comportamentul și atitudinea pisicească în fața ploii. Îl trec la rubrica proiecte fanteziste și revin cu picioarele pe pământ și cu mâinile în blana a două pisici tare simpatice, Muf și Puf. Muf este cel roșcat, iar Puf este cel negru.

            Am dat un pic internetul cu picioarele-n sus în încercarea de a găsi câte ceva despre Nataša Tanská. Este vorba de o scriitoare cehă care a fost mai întâi actriță, primul ei film este o ecranizare a unei cărți cu poveste – Babička de Božena Němcová. Filmul apare în 1940, iar Nataša joacă rolul nepotei, Barunka Prošková. Se face remarcată și urmează și alte filme, dar o problemă de sănătate care presupune o serie de intervenții chirurgicale pe creier o face să abandoneze cariera de acrtiță. Face cursuri de artă teatrală, scrie piese de teatru – la noi s-au jucat câteva din piesele ei, unele pe scenă, Lecția de engleză, altele au fost lansate pe calea undelor. O căutare pe youtube returnează ceva rezultate.

            Acum despre pisicile astea două care se năzdrăvănesc de-a lungul unei săptămâni ar fi ceva de povestit. Muf și Puf a făcut copilăria multor copii să fie mai amuzantă deoarece ei au fost și eroi de desene animate. Unele întâmplări din carte au fost transpuse în desene dar altele, care au la bază scenarii scrise tot de Nataša Tanská sunt doar pentru micul ecran. Cartea de față reproduce o ediție din 1973 în care sunt prezentate doar o parte din întâmplările ale căror eroi sunt Muf și Puf.

            Povestea pleacă de la o observație pe care o primește Mihăiță de la tovarășa învățătoare și anume că scrie de parcă ar zgâria ca o pisică. Muf și Puf se simt ofensați și vor să demonstreze că ei nu zgârie și se hotărăsc să-i scrie învățătoarei ce fac ei zi de zi, timp de o săptămână.

    Luni:                  zi de învățat zbârlirea.

    Marți:                 zi de jucat cu bruma.

    Miercuri:            zi de dresaj.

    Joi:                    zi de umblat pe acoperișuri.

    Vineri:                zi de așteptat medii semestriale

    Sâmbătă:           zi de ajutat peștele să nu se înece.

    Duminică:           zi de stat cuminte și de purtat fundițe.

 

Și fiecare din zilele acestea poartă amprenta gândirii pisicești. Uite, ziua de vineri, zi în care Mihăiță ar trebui să vină acasă cu notele semestriale și Muf și Puf își pun problema notei doi sau notei trei deoarece ei nu știu cum să șteragă o astfel de notă dat fiind faptul că p-asta n-au mai făcut-o până acum. Noroc că Mihăiță este un băiețel silitor și le lasă pisicilor gheruțele ascuțite pentru a fi folosite la altceva, nu la ștergerea notelor.

Temă: Nu mai trageți pisica de coadă.

Autor: NATAŠA TANSKÁ (30 noiembrie 1929, Praga, Cehoslovacia – 17 iulie 2014, Praga, Cehia)

Traducere: VERA MARIA TOTH

Titlu original: Puf a Muf

Copertă și ilustrații: VIERA GERGELOVÁ

Editura: Ion Creangă

Aranjament grafic de Ondrej Máriássy

Editurile Mladé Letá, Bratislava și Ion Creangă, București.

1974.   Coli de tipar:   3    Tiraj: 10000 exemplare.

Printed in the S.R.C.   Redactor: Gabriela Cursaru.

Inima cea mică

 

           
        Urechea mea a prins în timpul unei emisiunii care îl avea invitat pe Andrei Pleșu, un nume și anume Marin Tarangul, iar atributul care l-a urmat a fost necunoscut. Curiozitatea mi-a fost stârnită și de aici doar un pas până la cartea de față... Inima cea mică. Știam cartea, o mai văzusem, dar nu mi-a șoptit nimic sau poate urechea mea nu știa să capteze undele ei... pavilionul era închis la vremea aceea. Cred, mă rog! îmi place să cred, că poveștile vin în viața noastră în momente pe care nu le alegem noi... vorbeam la un moment dat despre faptul ca Universul are un bibliotecar care ține cont de ceea ce ne dorim în materie de cărți și face el ce face și ne scoate înainte cartea dorită. Așa am ajuns să citesc Câinele și gramofonul de Marta Cozmin, carte pe care o căutam fără sorți de izbândă și pe care am găsit-o într-o dimineață, într-un sac depus la colț de stardă, după ce cineva făcuse curat în biblioteca lăsată moștenire. Dar bibliotecarul acesta al Universului mai are o menire, el ne propune povești pe care dacă le citim la momentul potrivit – și doar el știe care este acest moment – ni se deschide o nouă pespectivă, ni se face cunoștință cu o personalitate, un om care până în acel moment era un necunoscut.

            Nu am pretenția și nu spun că îl cunosc pe Marin Tarangul, am citit doar aceste povești,    l-am văzut un pic pe net și am mai citit amintirile altora despre întâlnirea cu el. Din câte am înțeles a fost și el un elev al Școlii de la Păltiniș, i-a plăcut să învețe – dovadă cele câteva doctorate obținute – i-a plăcut viața și organiza ceea ce au fost numite ceaiuri decadente, fapt care a condus la o arestare, într-un final a emigrat în Franța. Mi-ar plăcea să citesc Nocturnal, am găsit undeva un citat care spune așa “invenția tacâmurilor a contribuit la prelungirea vieții”. Gândul acesta mă încântă dar mă și zgândără în același timp... cum ajungi la el? Ce întrebări îți pui astfel încât să formulezi acest răspuns? Dar las treaba asta pentru mai târziu... acum să vedem de ce este inima asta așa mică?

            Un răspuns la îndemână este acela al evoluției, este mică deoarece urmează să crească, să se împlinească, să devină ceea ce îi este sortit. Poveștile din această carte sunt total diferite de ceea ce se scria în acei ani pentru copii, sunt povești care descriu călătoria întru împlinirea destinului, a devenirii. Sunt povești care la o primă vedere par a nu avea niciun punct de contact cu realitatea imediată, palpabilă. Ele descriu călătorii fantastice în lumi suprarealiste, simbolurile sunt prezente la tot pasul și îndeamnă adultul cititor să le găsească sensul potrivit... dar ce te faci că această carte este destinată copiilor, ei nu sunt în căutarea de sensuri ascunse, ei nu sunt niște detectivi ai metaforelor. Dar lucrul acesta nu reprezintă o problemă deoarece copilul este o inimă mică, el este o inimă care crește, care acumulează realitățile propuse și mobilează cămăruțele inimii sale, umple sertarele memoriei, se construiește din interior extinzând-se.

            Aș vrea să vă povestesc despre sprintenul ieduț Țîrîică, despre cavalerul care își forjează armura, despre uriașul care privește în genune și care eliberează lumina prin sacrificiul său, despre Inimă Mică și cum s-a gândit el, că inima lui nu este în stare să simtă lucruri importante și cum pleacă el în lume în încercarea de a o înțelege pe ea și pe oamenii ei și sfârșește prin a strica o minune a tehnicii, în care oamenii care formează lumea își puseseră mari speranțe... el pune doar o simplă întrebare, de ce are inima mică? Nu voi încerca să explic cârâiturile, clicurile și declicurile, scârțâielile și griparea calculatorului – minune a tehnicii – deoarece risc să fiu arătat cu degetul drept un adult. Povestea Sărutului fără pereche îmi aduce aminte de motanul din Cracovia, este o nostimadă care ar merita povestită și lungită în fel și chip, copiii s-ar amuza copios pe seama ei. Imaginați-vă un om al cărui sărut face ca orice și oricine este sărutat să se comporte adoima cozii unui cățeluș, adică să se țină după tine oriunde te-ai duce... ei cum ar fi ca în urma ta să vezi cana pe care de dimineață ai atins-o cu buzele, fereasta înghețată pe care ai dezghețat-o, cumpăna cu găleată, pisica și patul. Cu-n așa alai este imposibil să treci neobservat.

            Sunt multe povești care la prima vedere par a fi trăsnite, dar ele sunt construite înadins așa. Și deși a construi presupune un plan, uneori îmi pare că și autorul devine surprins de mersul poveștii, nu știe direcția în care se va merge, vezi de exemplu Gălbioara.

Vocabular: placheu - bucată semiovală din tablă care se montează pe vârful sau tocul încălțămintei pentru a le proteja

Temă: Care este procentul pe care îl acordați hazardului în cadrul unei călătorii planificate în detaliu?

Autor: MARIN TARANGUL (1 mai 1938, București – 18 septembrie 2010, Paris)

Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 21.07.1977. Bun de tipar 18.XI.1977. Apărut 1977. Comanda nr. 1515

Tiraj 18700 : broșate 17000 + legate 1700. Coli de tipar 18 1/2