Împliniri

    

    Ceea ce era de demostrat a fost demonstart în cartea Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948 – 1953 de Cristian Iscrulescu adică, literatura pentru copii nu este un loc de joacă, în care creativitatea poate fi lăsată să hălăduiască pe coclauri și să se întoarcă acasă cu povești fantastice. Nu, ea trebuie pusă în slujba făuririi omului nou. Așadar, citind cărți pentru copii  care depășesc perioada de mai sus, constatăm că nu putem face altceva decât să aducem argumente suplimentare care validează ipoteza conform căreia politicul a trasat niște linii directoare și în producția de carte pentru copii.

    Or așa stând lucrurile, gândul meu ia forma unei întrebări și anume, dacă se poate aduce în discuție ceva nou în această direcție căci existența propagandei a fost clar demonstrată. Nu vreau să mă transform într-un pescuitor de perle, care deschide scoică după scoică în speranța că într-o zi va da peste cea mai strălucitoare perlă și iată-l de fiecare dată în fața aceluiași conținut. Răspunsul e clar, activitatea aceasta nu trebuie să fie una de subzistență ci una de cercetare, care poate transforma pescarul într-un biolog marin. Dar adâncimile acestea sunt greu de ajuns astfel încât îmi zic să nu uit de bucuria de a te scălda în ape mai mici...

    Nu, nu e cazul ca acum să intre vioara... sunt în continuare lucruri care merită aduse la suprafață astfel încât, mozaicul acesta – literatura pentru copii –  să se întregească cât mai mult.

    Uite, spre exemplu cartea de față este o colecție de povestiri despre pionieri doar că nu avem de a face cu pionieri reali ci cu unii construiți. Am această imagine pe care tot încerc să o clarific și anume, că la început, personajele din cărțile pentru copii erau inspirate din viața reală, urmărindu-se ca cititorul să se identifice cu ele și mai apoi să transforme în realitate atitudini și comportamente. Cu timpul, personajele nu mai sunt inspirate din viața reală ci devin o reflecție a unei imagini, a unui prototip, iar cititorul nu se mai recunoaște în ele decât parțial și accidental, el nu va mai putea prelua atitudinile și comportamentele transformându-le în realitate. Ajungem în felul acesta în situația elevului care poate reproduce formulele dar nu știe să le aplice în rezolvarea problemelor.

    În bucata Demnitate ni se relatează cazul lui Nicolae Crișan, pionier din Brașov, care într-o zi, în fața hotelului Postăvaru a fost acostat de o turistă venită din Germania, care în schimbul unei cutii cu gumă de mestecat plus o bancnotă de 5 dolari voia să primească cravata și insigna de pionier. Copiii din jur constată că acest schimb nu are loc și că Nicușor îi explică doamnei de unde poate procura însemnele dorite și că el nu le poate da la schimb deoarece sunt primite de la tatăl său care devenise pionier în prima generație, cea din 1949. 

    Cititorul are în față imaginea pionierului ideal și nu a unui copil care „nu refuză guma de mestecat oferită de turiști, ba chiar îi acostează pe aceștia în chip supărător, întinzând mâinile prin geamurile mașinilor, fără nicio demnitate“ Lăsând la o parte faptul că era ilegal să deții valută pe vremea aceea, ne atrage atenția cravata de pionier. După ilustrație, acțiunea se petrece după anul 1972 căci este prezent tricolorul pe marginile cravatei. Dar Nicușor, ne spune că această cravată este primită de la tatăl său care a devenit pionier în 1949, or la acel moment, cravata era roșie, fără tricolor pe margine. Se vede că povestea este cusută cu ață albă și mai mult decât atât, autorul nu este un fitecine, este chiar vicepreședintele Consiliului Național al Organizației Pionierilor care la a II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor[1] ce a avut loc în octombrie 1971 prezintă Raportul privind îmbunătățirile ce se propun a fi aduse statutului unităților și detașamentelor de prionieri din Republica Socialistă România și regulamentului consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România . În acest raport este prezentată propunerea ca tricolorul să apară pe marginile cravatei roșii de pionier. În fapt, sintagma cravata roșie cu tricolor, apare mult mai târziu dovadă fiind statutul pionierului. Astfel, în Statutul Unităților și Detașamentelor de Pionieri din Republica Socialistă România, publicat în decembrie 1971, la punctul 18 scrie: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“ În statutul pulicat în 1975, la punctul 24 se poate citi: „Pionierii poartă uniformă, cravată roșie cu tricolor, insignă și însemne pionierești. Cravata de pionier are tricolorul pe marginea laturilor egale.“

    Acest excurs prin conferințe și statute nu este gratuit căci observăm că cineva care a avut acces de la bun început la istoria însemnelor pionierești alege să construiscă o poveste în care mai important este felul de a fi. O poveste în care norma comportamentală este mai importantă decât adevărul istoric. Sigur, la rigoare, mi se poate imputa că nu am de unde să știu dacă nu cumva Nicușor a cusut chiar el tricolorul pe marginea cravatei, dar asta ridică o altă problemă și anume oare atunci când s-a trecut la cravata roșie cu tricolor ce s-a întâmplat cu mulțimea de cravate roșii fără tricolor?

    M-am lungit deja prea mult pentru o postare pe blog astfel încât nu vă voi povesti despre nicio o altă bucată din această carte, toate sunt în aceeași direcție, surprind norme, atitudini și comportamente morale ale pionierului ideal. Pe alocuri apar câteva realități pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești aici și anume episodul câinilor rămași fără stăpân după demolarea unui cartier... ce-i drept, sărăcăcios de case.

Temă: Care este momentul în care idealul devine un obstacol în calea devenirii?

Autor: PATIȚIA SILVESTRU (23 februarie 1923, Vințu de Jos, jud. Alba - )

Copertă și ilustrații: ADRIAN BENEA

Editura: Ion Creangă

Lector: GH. ZARAFU

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Dat la cules: 19. V. 1976. Bun de tipar: 15.IX. 1976. Apărut: 1976

Comanda nr. 1249. Tiraj: 26500 broșate. Coli de tipar 5 ¾

---

[1]    A II-a Conferință Națională a Organizației Pionierilor, editura Politică, București, 1972

Răpirea Mietei

             

           Știți expresia a fi cu ochii-n patru, ei bine, pentru o mamă rață care are nouă bobocei mititei de se uită vulpea după ei, expresia devine, a fi cu ochii-n treizecișase. Noroc cu mătușa Melinda, care va pune la cale un plan numai bun de pus vulpea pe fugă. Dar până acolo, vulpea va încerca toate șmecheriile pentru a pune laba pe unul, doi, trei... dacă nu cumva pe toți cei nouă bobocei și ce va mai plânge mama rață după ei.          

Va ajunge vulpea Lina să vândă turtă dulce și susan, bomboane cu alune și marțipan. Va cânta vulpea la madolină: 

                                     O, la-la! O, la-la,

o floare de nufăr,

pe lac a-nflorit,

galbenă, galbenă, galbenă,

o, la-la! O, la-la...

va vinde vulpea pălării năzdrăvane, pălării care te fac invizibil și tare i-ar mai plăcea lupului Hau să înhațe niște mieluți fără să fie văzut de dulăii de la stână, ursul Susu ar vrea să nu fie văzut de către albine atunci când fură mierea din buduroiul ascuns în scorbura sterjarului bătrân... da, da, cel din pădure și mistrețul Grof ar avea nevoie de o astfel de pălarie, vrea să își țină departe de bătaia puștii, soricul țepos... o, da, dar și șarpele Șîș ar vrea să se sorească pe pietrele încinse de soare, dar cum mai sar oamenii de cum îl văd căci cine nu știe proverbul „Șarpe, de te doare capul, ieși la drum și-ți cată leacul !ˮ Și toată reclama asta cu pălăria năzdrăvana a fost făcută de cotofana Hana... și ce-i mai mergea pliscul, gura sau ciocul, neîntrecută era în tot iarmarocul! Până și iepurașul Fanfan, cel care s-a bătut cu Fănfănel, tot un iepurel și el, pe un pieptănaș... de a hotărât împăratul Iepurilian, bătaie... 25 de nuiele pentru fiece fund dolofan implicat în scandal. Noroc cu Melinda care trecea pe acolo și a mai domolit pedeapsa.

Și ce a mai fost și cu bursucul Bu și cu vulpoiul Loli și povestea aceea cu noduri în care șarpele Șîș, povățuit de vulpea Lina să nu uite nimic a învățat să facă câte un nod pentru fiecare lucru pe care nu voia sa îl uite...a, dar si povestea cu aricul Cici, cu jurubița de mătase, cu pelrina și cu materialul din care se croiește o minciună...

Off, dar ce le-am mai încurcat, ce le-am mai amestecat de nici Melinda, broasca țestoasă care le găsește la toate leac nu cred că le va mai da de cap... și nici nu le-am zis pe toate. Vă sfătuiesc atunci când veți vedea pe undeva această carte să nu pregetați niciun moment. Sunt trei bucăți mari, eu v-am înșirat câte ceva din întâmplările broaștei țestoase Melinda. Primele două Răpirea Mietei și Una, două, trei... greșeli! sunt la fel de reușite. Bucata aceasta cu ...greșelile se învârte în jurul lui Tudorică și Vasilică, doi copii care ajung într-o țară în care lucrurile se petrec cam alandala. Țara aceasta a fost vizitată și de Sonia Larian, Elena Davidescu, Leonid Petrescu, Lia Gheraskina și iat-o acum și pe Gica Iuteș primind viză și trimițându-ne impresii de călătorie, vederi, fotografii și instantanee. Frumoasă călătorie!

            Nu, nu am uitat de meniul de poveste, doar că de data aceasta mâncăm doar ceva tort pe la pagina 25-26. În schimb, am găsit ceva leacuri pentru somnoleneveală sau somno(indo)lență, undeva pe la pagina 178. Unsori, pomezi, fierturi: aripă de liliac cu sămînță de mac; ochi de bufniță pisat cu păr de lup afumat; solzi de salamandră fierți cu rădăcină de coriandru; copită de țap sălbatic coaptă pe jăratic; untură de cățelul-pământului prins la răscrucile vântului! Nu vă speriați, toate acestea sunt sclipiri ludice și...

...dacă afară plouă sau mici raze de soare se ițesc și fac cireșele de mai să se roșească de plăcere, dacă melcii mici își duc căsuțele în spate prin locuri pe care ei le cred minuante, dacă atingerea păturicii te moleșește și te îndeamnă la visare... atunci e timpul să mergi la culcare căci acesta este cel mai bun moment în care poți sădi povești, iar cartea acesata are semințe selecționate!

Temă: Mirosiți o floare!

 

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă și ilustrații: STELA CREȚU

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 31.VII.1973. Bun de tipat 15.V.1974. Apărut 1974. Comanda nr. 679

Tiraj 15800. Broșate 15800. Coli de tipar 24. C.Z. pentru bibliotecile mici.

 

           

 

Rocada

             

           Ce a fost mai întâi, prezentarea colecției sau lectura acestei cărți? Nici nu contează, ideile dospesc în timp, se leagă de alte idei, dau naștere la noi idei și atâta timp cât conduc la materializarea într-un lucru concret, acest fapt este bunul cel mai câștigat. Zic să vedem și ce-i cu povestea asta, acum după ce am văzut colecția din care face parte.

Cu vreo câțiva zeci de ani înainte de apariția acestei cărți, literatura de aventuri pentru copii era pusă la index conform părerii că aceasta prea dă aripi imaginației copiilor, prea îi înflăcărează și trezește într-aceștia dorințe neraliste. Or la momentul acela – începutul anilor 1950 – se puneau bazele omului nou, acesta trebuia ancorat în realitate, ba mai mult decât atât, el trebuia să construiască realitatea conform unor norme destul de precise. Tot ceea ce se realiza, se realiza prin propriile puteri fără niciun fel de intervenție miraculoasă. Totul era planificat, elementul surpriză de asemenea. Oamenii trebuiau să înțeleagă că s-a intrat într-o nouă orânduire socială... și dacă uneori, în cazul adulților, mai existau probleme, în cazul copiilor, aceste probleme n-ar fi trebuit să existe, plecându-se de la ideea că o educație bună, făcută bine de la bun început asigură efectul dorit și anume construirea omului nou.

            Și starea aceasta a durat un timp până când au început să apară fabrici și uzine, procese tehnologice și transformări materiale, bunuri inedite și soluții ingenioase... și toate acestea ca urmare a eforturilor depuse de omul nou. Dar omul acesta nou are dușmani, care atentează la cuceririle, tehnologiile și bunăstarea lui, el este supus unui asalt continuu, trebuie să reziste tentațiilor și ispitelor de tot soiul, trebuie să dejoace planurile de spionaj, astfel încât toate aceste cuceriri să rămână în continuare ale lui.

            Literatura de aventuri revine încetul cu încetul în paginile cărților cu tot arsenalul ei... urmăriri, deghizări, răsturnări de situație, criptări și decriptări, organe ale autorității, răufăcători, binevoitori, strategii și planuri dejucate, efecte neașteptate, bune intenții, ajutor nesperat, intuiție, intransigență, crimă. În cartea de față toate acestea pornesc de la un mesaj recepționat în timpul unui joc de șah purtat pe calea undelor radio, iar mesajul suna cam așa... „Turn la G 8. Rocadă.ˮ

—                Vă rog tovarășe colonel Ștefan Amorăriței să ne spuneți și nouă despre ce a fost vorba!

—                Ei bine... „cu șase luni în urmă, la un simpozion pentru agricultură, una dintre comunicările delegației române a reținut interesul unei firme străine. Descoperirea aparținea combinatului nostru. E vorba de un îngrășământ ieftin, care sporește randamentul culturilor de porumb cu circa 20 – 30 la sută. Imediat, firma respectivă a vrut să cumprere brevetul. Partea română a refuzat. Pe de o parte – prețul oferit era derizoriu în comparație cu beneficiile antecalculate; pe de altă parte – descoperirea era sortită să zacă o vreme în sertare. În depozitele firmei străine existau deja stocuri imense din vechiul îngrăsământ. De unde știm? Au spus-o chiar ei, atunci când au închis una din fabricile concernului și au concediat câteva sute de muncitori. Văzându-se refuzați, au recurs la altceva. Au apelat la o agenție de spionaj. La... spionii voștri !ˮ

Cine sunt acești spioni – Pol și Lulu Martinescu –  și cum a fost dejucat planul lor de către un grup de pionieri dar și descoperirea unor aspecte moralizatoare cum ar fi consumul de alcool, luatul de șpagă sau păcalirea altora de a-ți face treaba... toate acestea în paginile acestei cărți.

 

Temă: Descrieți metoda optimă prin care un spion poate extrage de la voi cel mai mare secret.

 

Autor: TITUS ANDREI

Copertă: EUGEN PALADE

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 29. IV. 1976. Bun de tipar 21. VI. 1976.

 Apărut 1976 Comanda nr. 1238. Tiraj 29000. Broșate 29000. Coli de tipar 6,5

 

           

 

Puf și Muf

             

            Citisem de ceva timp cartea de față când în dimineața aceea, ploaia măruntă, deasă și rece m-a prins fără umbrelă. M-am gândit stând zgribulit în stație, la faptul că nu am văzut niciodată o pisică plouată... s-au mai văzut curci și câni, dar pisici, nu! Se știe că pisicilor nu le place apa și poate de aceea ele se ascund imediat ce primele picături de ploaie încep să cadă. Mi-ar plăcea să fac un studiu despre comportamentul și atitudinea pisicească în fața ploii. Îl trec la rubrica proiecte fanteziste și revin cu picioarele pe pământ și cu mâinile în blana a două pisici tare simpatice, Muf și Puf. Muf este cel roșcat, iar Puf este cel negru.

            Am dat un pic internetul cu picioarele-n sus în încercarea de a găsi câte ceva despre Nataša Tanská. Este vorba de o scriitoare cehă care a fost mai întâi actriță, primul ei film este o ecranizare a unei cărți cu poveste – Babička de Božena Němcová. Filmul apare în 1940, iar Nataša joacă rolul nepotei, Barunka Prošková. Se face remarcată și urmează și alte filme, dar o problemă de sănătate care presupune o serie de intervenții chirurgicale pe creier o face să abandoneze cariera de acrtiță. Face cursuri de artă teatrală, scrie piese de teatru – la noi s-au jucat câteva din piesele ei, unele pe scenă, Lecția de engleză, altele au fost lansate pe calea undelor. O căutare pe youtube returnează ceva rezultate.

            Acum despre pisicile astea două care se năzdrăvănesc de-a lungul unei săptămâni ar fi ceva de povestit. Muf și Puf a făcut copilăria multor copii să fie mai amuzantă deoarece ei au fost și eroi de desene animate. Unele întâmplări din carte au fost transpuse în desene dar altele, care au la bază scenarii scrise tot de Nataša Tanská sunt doar pentru micul ecran. Cartea de față reproduce o ediție din 1973 în care sunt prezentate doar o parte din întâmplările ale căror eroi sunt Muf și Puf.

            Povestea pleacă de la o observație pe care o primește Mihăiță de la tovarășa învățătoare și anume că scrie de parcă ar zgâria ca o pisică. Muf și Puf se simt ofensați și vor să demonstreze că ei nu zgârie și se hotărăsc să-i scrie învățătoarei ce fac ei zi de zi, timp de o săptămână.

    Luni:                  zi de învățat zbârlirea.

    Marți:                 zi de jucat cu bruma.

    Miercuri:            zi de dresaj.

    Joi:                    zi de umblat pe acoperișuri.

    Vineri:                zi de așteptat medii semestriale

    Sâmbătă:           zi de ajutat peștele să nu se înece.

    Duminică:           zi de stat cuminte și de purtat fundițe.

 

Și fiecare din zilele acestea poartă amprenta gândirii pisicești. Uite, ziua de vineri, zi în care Mihăiță ar trebui să vină acasă cu notele semestriale și Muf și Puf își pun problema notei doi sau notei trei deoarece ei nu știu cum să șteragă o astfel de notă dat fiind faptul că p-asta n-au mai făcut-o până acum. Noroc că Mihăiță este un băiețel silitor și le lasă pisicilor gheruțele ascuțite pentru a fi folosite la altceva, nu la ștergerea notelor.

Temă: Nu mai trageți pisica de coadă.

Autor: NATAŠA TANSKÁ (30 noiembrie 1929, Praga, Cehoslovacia – 17 iulie 2014, Praga, Cehia)

Traducere: VERA MARIA TOTH

Titlu original: Puf a Muf

Copertă și ilustrații: VIERA GERGELOVÁ

Editura: Ion Creangă

Aranjament grafic de Ondrej Máriássy

Editurile Mladé Letá, Bratislava și Ion Creangă, București.

1974.   Coli de tipar:   3    Tiraj: 10000 exemplare.

Printed in the S.R.C.   Redactor: Gabriela Cursaru.

Inima cea mică

 

           
        Urechea mea a prins în timpul unei emisiunii care îl avea invitat pe Andrei Pleșu, un nume și anume Marin Tarangul, iar atributul care l-a urmat a fost necunoscut. Curiozitatea mi-a fost stârnită și de aici doar un pas până la cartea de față... Inima cea mică. Știam cartea, o mai văzusem, dar nu mi-a șoptit nimic sau poate urechea mea nu știa să capteze undele ei... pavilionul era închis la vremea aceea. Cred, mă rog! îmi place să cred, că poveștile vin în viața noastră în momente pe care nu le alegem noi... vorbeam la un moment dat despre faptul ca Universul are un bibliotecar care ține cont de ceea ce ne dorim în materie de cărți și face el ce face și ne scoate înainte cartea dorită. Așa am ajuns să citesc Câinele și gramofonul de Marta Cozmin, carte pe care o căutam fără sorți de izbândă și pe care am găsit-o într-o dimineață, într-un sac depus la colț de stardă, după ce cineva făcuse curat în biblioteca lăsată moștenire. Dar bibliotecarul acesta al Universului mai are o menire, el ne propune povești pe care dacă le citim la momentul potrivit – și doar el știe care este acest moment – ni se deschide o nouă pespectivă, ni se face cunoștință cu o personalitate, un om care până în acel moment era un necunoscut.

            Nu am pretenția și nu spun că îl cunosc pe Marin Tarangul, am citit doar aceste povești,    l-am văzut un pic pe net și am mai citit amintirile altora despre întâlnirea cu el. Din câte am înțeles a fost și el un elev al Școlii de la Păltiniș, i-a plăcut să învețe – dovadă cele câteva doctorate obținute – i-a plăcut viața și organiza ceea ce au fost numite ceaiuri decadente, fapt care a condus la o arestare, într-un final a emigrat în Franța. Mi-ar plăcea să citesc Nocturnal, am găsit undeva un citat care spune așa “invenția tacâmurilor a contribuit la prelungirea vieții”. Gândul acesta mă încântă dar mă și zgândără în același timp... cum ajungi la el? Ce întrebări îți pui astfel încât să formulezi acest răspuns? Dar las treaba asta pentru mai târziu... acum să vedem de ce este inima asta așa mică?

            Un răspuns la îndemână este acela al evoluției, este mică deoarece urmează să crească, să se împlinească, să devină ceea ce îi este sortit. Poveștile din această carte sunt total diferite de ceea ce se scria în acei ani pentru copii, sunt povești care descriu călătoria întru împlinirea destinului, a devenirii. Sunt povești care la o primă vedere par a nu avea niciun punct de contact cu realitatea imediată, palpabilă. Ele descriu călătorii fantastice în lumi suprarealiste, simbolurile sunt prezente la tot pasul și îndeamnă adultul cititor să le găsească sensul potrivit... dar ce te faci că această carte este destinată copiilor, ei nu sunt în căutarea de sensuri ascunse, ei nu sunt niște detectivi ai metaforelor. Dar lucrul acesta nu reprezintă o problemă deoarece copilul este o inimă mică, el este o inimă care crește, care acumulează realitățile propuse și mobilează cămăruțele inimii sale, umple sertarele memoriei, se construiește din interior extinzând-se.

            Aș vrea să vă povestesc despre sprintenul ieduț Țîrîică, despre cavalerul care își forjează armura, despre uriașul care privește în genune și care eliberează lumina prin sacrificiul său, despre Inimă Mică și cum s-a gândit el, că inima lui nu este în stare să simtă lucruri importante și cum pleacă el în lume în încercarea de a o înțelege pe ea și pe oamenii ei și sfârșește prin a strica o minune a tehnicii, în care oamenii care formează lumea își puseseră mari speranțe... el pune doar o simplă întrebare, de ce are inima mică? Nu voi încerca să explic cârâiturile, clicurile și declicurile, scârțâielile și griparea calculatorului – minune a tehnicii – deoarece risc să fiu arătat cu degetul drept un adult. Povestea Sărutului fără pereche îmi aduce aminte de motanul din Cracovia, este o nostimadă care ar merita povestită și lungită în fel și chip, copiii s-ar amuza copios pe seama ei. Imaginați-vă un om al cărui sărut face ca orice și oricine este sărutat să se comporte adoima cozii unui cățeluș, adică să se țină după tine oriunde te-ai duce... ei cum ar fi ca în urma ta să vezi cana pe care de dimineață ai atins-o cu buzele, fereasta înghețată pe care ai dezghețat-o, cumpăna cu găleată, pisica și patul. Cu-n așa alai este imposibil să treci neobservat.

            Sunt multe povești care la prima vedere par a fi trăsnite, dar ele sunt construite înadins așa. Și deși a construi presupune un plan, uneori îmi pare că și autorul devine surprins de mersul poveștii, nu știe direcția în care se va merge, vezi de exemplu Gălbioara.

Vocabular: placheu - bucată semiovală din tablă care se montează pe vârful sau tocul încălțămintei pentru a le proteja

Temă: Care este procentul pe care îl acordați hazardului în cadrul unei călătorii planificate în detaliu?

Autor: MARIN TARANGUL (1 mai 1938, București – 18 septembrie 2010, Paris)

Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 21.07.1977. Bun de tipar 18.XI.1977. Apărut 1977. Comanda nr. 1515

Tiraj 18700 : broșate 17000 + legate 1700. Coli de tipar 18 1/2

 

           

 

Povești de buzunar

 

           

Mi-ar fi plăcut să citesc un jurnal scris de Vladimir Colin, cu siguranță ar fi avut ce povesti. A fost căsătorit cu Nina Cassian, a fost nepotul Anei Pauker, a fost un apropiat al regimului, a teoretizat basmul nou – Problemele și drumurile basmului cult, București, Editura de Stat pentru Literatură și artă, 1955. Nu am reușit să citesc nici această carte, zilele nu sunt intrate în sac, trebuie doar să îmi fac un drum până la bibliotecă... chiar așa, oare se mai merge astăzi la bibliotecă pentru studiu? Să mergi, să cauți cota, să scrii fișa și apoi să aștepți cărțile la masă, să fii servit, cum ar veni. Vremuri!

            Despre basmul nou am mai scris câte ceva atunci când am spart Pușculița Bunicului. Ceva referințe despre cartea de mai sus am mai găsit eu pe net și pare să fie vorba din nou despre faptul că basmul nu poate fi alungat din literatura pentru copii, el trebuie reciclat, trebuie transformat astfel încât să reflecte noua realitate, copiii trebuie să înțeleagă că fantasticul nu este altceva decât o superstiție, ori se știe că leacul este dezvrăjirea prin știință. Copilul trebuie instruit fie prin oferirea unor explicații aduse la nivelul lui de înțelegere, fie prin puterea exemplului. Ideea este aceea de a planta semințele corespunzătoare astfel încât să nu îți mai faci probleme legate de ceea ce va rodi.

            Roxana Sorescu spune în Dicționarul General al Literaturii Române, ”doi scriitori aproape fără legătură unul cu celălalt s-au succedat în biografia lui Colin, Dintre ei, activistul cultural, poet și prozator, care scria conform imperativelor anilor ′48 - ′50 este astăzi uitat.“[sursa] Nefiind deținătarul unor informații relevante – d′asta și ziceam că mi-ar fi plăcut să citesc un jurnal – zic, doar pe baza intuiției, că Vladimir Colin a știut cum să se joace cu distanța față de ideologia vremurilor. A fost când mai aproape, când mai departe în funcție de interese și le aleg pe cele personale ca fiind diriguitoare... doamne, ce cuvânt! Nu știu de unde l-am scos, dar îl las aici pentru posteritate și sper să fi scăpat de el.

            Dacă luăm de bună afirmația Roxanei Sorescu, în cartea Povestiri de buzunar îl întâlnim pe cel de al doilea Colin, cel care nu scrie sub imperativele vreunei ideologii. Sunt 12 povești rimate și ritmate, felul acesta de a scrie îl găsim și la Mihnea Moisescu și la Marin Sorescu. Sigur, sunt diferențe, aici îmi pare că sunt căutate înadins surprizele pe care le poate provoca o alăturare la care nu te-ai fi gândit niciodată – cizme și reumatisme, transparent și virulent, cimitir și cvartir, lumină și gabardină, goange și Gange, fudul și pendul – rolul lor este acela de a da textului un caracter sprințar, este ca și cum ai traversa un râu sărind de pe o piatră pe alta. E o joacă, căci nu te apuci să trversezi râuri învolburate sărind din piatră în piatră, folosești ca tot omul o punte. Asta face și Vladimir Colin, se joacă și vorbește despre păstrarea igienei, despre momentul în care mergi la școală cu lecția neînvățată, despre consecințele plictiselii, despre primii fluturi în stomac, poveste pe care eu o găsesc foarte reușită. Întâlnirea aceasta dintre o fată și un băiat, bucuria reciprocității, tragedia despărțirii cauzată de un adult care consideră ca imoral acest zbor fenomenal. Povestea este spusă din perspectiva băiatului și tușa de bravadă care se face simțită în final îi sporește farmecul. Mai sunt povești căci buzunarul este încăpător... într-una autorul ni-l amintește pe celebrul bucătar francez – Vatel, într-alta dăm peste rețeta care ne asigură o bibliotecă bogată, iar ingredientele nu-s dintre cele mai ortodoxe, cum ar fi nereturnarea unor cărți împrumutate sau plătirea unui cost exagerat pentru o carte care te-mpinge la păcat.

            Totuși, și primul Colin despre care vorbește Roxana Sorescu este prezent în filigran în aceste povești. Autorul își face la un moment dat autocritica deoarece este certat de “un bun prieten cu o ditamai frunte că mă țin doar de lucruri mărunte”. Într-un alt loc aduce în discuție și O.N.T-ul (Oficiul Național de Turism) și faptul că el pune la dispoziție locuri și lucruri frumoase, menite să ajute la destindere. Povestește despre problemele unui agronom pe care le are cu un pom, cum agronomul în ședințe e torturat prin referințe la planul pe care nu l-a îndeplinit. Bine, și pomul asta-i fermecat, nu face roadele la care te-ai fi așteptat... cum să dai la plan girafe care fac doar gafe, maimuțe, elefanți, obleți ș-apoi să cauți precupeți. E o problemă complicată ! În Povestea Prințului aflăm că până la urmă...”nu-i nici o scofală să faci pe prințul. Ba-i chiar o aiureală! Pe scenă treacă-meargă, dar în viață ți-e și rușine: semeni c-o paiață.“

            Cartea este ilustrată de Marcela Cordescu, cea de a doua soție a lui Vladimir Colin și completează textul, invintându-te la mișcare pe ritmul propus de autor.

 

Temă: Prezentare de motive – pro și contra – pe tema: Jurnalul ca element structural al duplicității.

Autor: VLADIMIR COLIN (pseudonim al lui JEAN COLIN, 1 mai 1921, București – 6 decembrie 1991, București)

Copertă și ilustrații: MARCELA CORDESCU

Editura: Ion Creangă

 

 

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1971. Comanda nr. 430. Coli de tipar: 8

 

           

 

Bună seara, Dorli

 

            Azi ar fi trebuit să fie ziua mea cea mai bună, așa mi-o doream. M-am pregătit cum am știut eu mai bine și pe toate le-am făcut cu gândul că nimic nu are să îmi strice ziua mea perfectă. Am plecat de acasă cu o stare de bine pe care mi-o doream contagioasă și de cum vedeam un zâmbet pe fața celor de lângă mine, cum îmi ziceam că am reușit să dau buna dispoziție mai departe. Azi, sunt un purtător al surâsului și al bunei dispoziții, azi, răspândesc bucurie în jurul meu, sper ca toate mijloacele de transport să fie ticsite, magazinele și străzile să fie animate și să mă întâlnesc cu cât mai multă lume. Și uite, totuși, cum lumea fuge din jurul meu, cum încearcă să se adăpostească și să se folosească de orișice colțișor care oferă un cât de mic adăpost contra acestei furtuni de vară stârnite din senin. Ce nesuferită a devenit ploaia asta, cum a venit ea să îmi strice ziua mea perfectă, mare necaz s-a revărsat peste mine. Sunt plouat și îmi vine să plâng de ciudă când urechea mea prinde din zbor glasul unui vânzător – ”Umbrele colorate!“ Aha, îmi zic, nimic mai sfidător la adresa ploii decât o umbrelă colorată. Se știe, ploaia preferă culorile șterșe, spălăcite aș spune dacă îmi doresc să fiu sarcastic și nimic nu i-ar face mai mult în ciudă decât o umbrelă colorată. Da, îmi cumpăr o umbrelă colorată!

–        Veniți să alegeți umbrele colorate! Ele vă vor face ziua dintr-un supliciu într-un deliciu!

–        Dați-mi și mie una albastru senin și întind o bancnotă de 5 lei.

Vânzătorul ia banii, face un semn cu mână asupra mea și apoi mă ignoră cu desăvârșire. Nu primesc nicio umbrelă și îmi pare că pe lângă mine mai sunt câțiva oameni la fel de contrariați. Picăturile de ploaie se sparg în băltoacele din fața pantofilor mei deveniți arce, se sparg când cu susul în jos, când cu josul în sus în arce de cerc. Ploaia își râde de mine! La un moment dat vânzătorul ne cere să plecăm, să o luăm din loc căci îi speriem clienții cu fețele noastre plouate și ne spune să nu ne facem griji că nu ne-a păcălit. Avem nevoie doar de puțin soare pentru a ne vedea umbrele noastre colorate.

Citiți Lucia Olteanu și veți fi asemeni vânzătorului din poveste, veți fi în posesia unui secret care vă va face ziua mai frumoasă, mai senină oricât de ploioasă ar fi ea. Veți ști cea mai scurtă și cea mai frumoasă poezie și anume Cirip!

           

Temă: Cum se simte în momentul acesta copilul interior?

 

 

Autor: LUCIA OLTEANU (16 mai 1925, București – 17 iunie 2015, București)

Copertă și ilustrații: CLELIA OTTONE și
SORIN FLORIAN OBREJA

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA WEIDLE

Dat la cules 26.V.1977. Bun de tipar 17.XI.1977. Apărut: 1977. Comanda nr. 1480. Tiraj 68000

Broșate 62000 + Legate 6000. Coli de tipar 7 1/3