cate ceva despre cartile copilariei: 1961-1970

Se afișează postările cu eticheta 1961-1970. Afișați toate postările

luni, 7 septembrie 2026

Schițe vesele

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat. Pun totul Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant?

Rulez în minte tot felul de scenarii plecând de la o altă întrebare și anume, cum devine cineva premiant? Îmi propun să citesc tot felul de cărți și să descopăr în felul acesta care sunt caracteristicile definitorii ale unei persoane care poate obține acest calificativ. Merg la bibliotecă și cer o bibliografie, citesc numai nume grele din psihologie. Recunosc, am un ușor recul și întreb dacă aș putea începe cu ceva mai ușor. Bibliotecara surâde și îmi spune că aș putea începe cu ceva literatură pentru copii, cunoscut fiind faptul că autorii sunt uneori niște fini psihologi. Îmi propune să citesc Mircea Sântimbreanu – Schițe vesele.

O lectură plăcută, reconfortantă în care universul școlar este studiat temeinic, iar rezultatele sunt predate sub formă de lecții fără morală explicită. De altfel, chiar titlul cărții ne arată că nu este necesar să ne încrâncenăm, suntem la început de drum, suntem în stadiul de schiță. Acum este momentul în care liniile desenului își caută cel mai bun loc în spațiu, iar această căutare poate avea uneori rezultate amuzante. Copiii sunt la început de drum, iar conturul personalității lor este abia schițat. Apar diferite atitudini și comportamente care se cer a fi corijate, iar cea mai bună soluție este să vorbim despre ele fără însă a deveni didactici.

Povestirile lui Mircea Sântimbreanu din acest volum sunt cele pe care le cunoaștem deja, căci o parte din ele se regăsesc în volumele despre care deja am discutat, iar cele inedite orbitează tot în jurul întâmplărilor din clasă, de la lecție, de acasă, din tabără, pun în evidență relațiile dintre copii fie ei de aceeași vârstă, fie de vârste diferite.

Dar să știți că și adulții au ce învața, uite, în povestirea Un ambițios, îl avem pe Sandu Bundache care nu admite să fie certat pe nedrept... „se pare că mama neglijează această nobilă trăsătură a fiului său și... îl ceartă mereu, pentru toate nimicurile“. Un astfel de nimic este și acela când profitând de gerul năprasnic a pus apă în galoșii bunicii, așa cam cât un deget, și când să-i încalțe bunica...a constatat că i s-au umflat picioarele. Da, și mama l-a certat deși, este un pic amuzant. Sandu s-a simțit vexat și a hotărât să nu mai mănânce nimic pentru a o pedepsi pe mamă. Îmbiat cu toate bunătățile, Sandu se ambiționează și nu mănâncă nimic din ceea ce îi dă mama, dar din ceea ce îi dă bunica pe ascuns se satură îndeajuns încât să țină ambiția în continuare. Vi se pare cunoscut acest model de relaționare?

Mai este o povestire care îmi place – O mare rușine – în care un adult, chiar autorul, trăiește niște evenimente care îl marchează profund. Aflat în vizită la familia Ionescu, autorul povestește că i s-au adus lemnele pentru foc, dar Lică – băiețelul gazdelor – îl întrerupe pentru fiecare amănunt și îl corectează la zecime. Nu era după-masă, era la prânz; nu era lemn de fag, era de stejar; nu erau uscate, erau verzi... și când a intrat în curte, calul s-a poticnit, a căzut în bot și-a spart dinții și și-a rupt și coada, zice Lică. Povestitorul este contrariat deoarece nimic din toate acestea nu s-au întâmplat, dar comesenii aleg să îl creadă pe Lică, care are niște argumente imbatabile. Adevărul trebuie să iasă la iveală, fapt pentru care autorul merge le nenea Zaharia, căruțașul care a adus lemnele, cumpără calul, care este dovada supremă. De aici lucrurile curg din ce în ce mai rău și povestea ajunge să fie cunoscută din Timișoara până în Constanța. Se organizează o comisie de expertiză care va stabili cine spune adevărul, Lică sau autorul. Doar că în tot acest timp calul are parte de tot felul de accidente care îl aduc în starea descrisă de Lică. Ce este de făcut, vă întreb eu, ne întreabă și autorul.

Această povestire ne arată un Mircea Sântimbreanu care este preocupat și de alte idei, în afara celor care țin de universul școlar. Absurdul pare să fie un element a cărui gravitate poate fi ușor translatată astfel încât totul să pară o joacă și să stârnească zâmbete. Iar dacă ne gândim la problema melcului – profesor emerit de arta fugii – putem constata că realitatea depinde de cel care o măsoară sau te pomenești că depinde de instrumentul de măsurat.

Temă: Dar ce vină are calul?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Sorin Obreja

Editura: Tineretului

Redactor: IORDANA URECHE

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 01.04.1969. Bun de tipar 24.06.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9014. Tiraj 28 100. Broșate 18 400 + legate 9 700. Hârtie Tipar Înalt B de 63 g/m 2 . 610 x 860/16. Coli editoriale 8,25. Coli de tipar 9,5. A. 301. C Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

vineri, 28 august 2026

Fata de lut

Copiii vor rămâne copii și una dintre sarcinile adulților este educația, astfel încât atunci când vor ajunge mari – de copii, zic! să fie niște adulți frumoși, omenoși, politicoși. Harnici și cinstiți, chibzuiți și răbdători, săritori în a da o mână de ajutor la nevoie – așa să fie copiii pe care vrem să-i vedem mari. Dar până acolo e cale lungă să ne-ajungă și drumul este plin de primejdii, ispite și obstacole. De folos ne-ar fi puterea exemplului, dar ce te faci când vezi că adulții nu-s de fiecare dată potriviți pentru a deveni modele de urmat? Nimic mai simplu, inventezi povești! Dar fiind un pic șnapani și știind că o poveste poate fi trecută cu ușurință în registrul basmului, punem bucățele mici de adevăr în elementele care o construiesc astfel încât cititorul / ascultătorul să recunoască realitatea și să nu se îndoiască de adevărul celor povestite.

Poveștile Vioricăi Nicoară sunt asemeni unor pilde cu ajutorul cărora copilul să-și însușească, să înțeleagă care este atitudinea potrivită sau norma comportamentală de dorit. Sunt niște povești cinstite, nu ascund secrete mari și poți descoperi un adevăr care în poveștile clasice nu își găsește locul. Uite de exemplu fratele mai mic, în poveștile clasice este cel napăstuit, supus umilințelor, dar până la urmă el va izbândi în ciuda tuturor piedicilor. În poveștile despre care vorbim putem să întâlnim un frate mai mic neghiob și rău intenționat, leneș și hoț care va încerca să își însușească meritele fratelui mai mare care este harnic și priceput. Până la urmă, viclenia fratelui mai mic va fi dată la iveală, el își va însuși lecția și va pleca rușinat înțelegând că hainele pe care le poartă trebuie să fie pe măsura sa și nu pe măsura altora.

Vreau să remarc cadrul acestor povești care este preponderent rural, fără însă ca aceasta să însemne că politețea de la țară ar trebui să fie diferită față de cea de la oraș. Nu, omul trebuie să rămână om oriunde s-ar afla, fie că este în pădure, în câmpie, la munte, în oraș, pe stradă, pe uliță, în casă sau în vilă. Acest cadru al acțiunii vrea să arate cititorului – pe care eu îl bănuiesc a fi mai degrabă de la oraș – că trăsăturile de personalitate pe care le dorim modelate pot fi întâlnite peste tot. Deși întâlnim împărați, fete de împărați, păduri ce par fermecate, tușici și mătușici, poveștile acestea nu depășesc niciodată pragul spre basm. Este căutat acest aer de autentic pentru a stârni identificarea, dar în același timp și pentru a pune o distanță care să mențină cititorul în siguranță. Într-o poveste – Bătrâna de pe covor – orașul își face apariția, dar el este văzut cumva ca un loc în care calitățile morale sunt lăsate pe un plan secund, aici având prioritate mai ales modul de a face bine, vorbind mai ales de activitate. Important este rezultatul, nu procesul. Dar este doar o umbră și în plus este o interpretare ușor taxabilă ca fiind subiectivă.

Dacă aveți 29 de minute vă propun să ascultați o adaptare a poveștii Traista fermecată, aflată pe fața B a unui disc apărut la Electrecord în 1984. Pentru această înregistrare, traista nu mai este fermecată, ci buclucașă. O schimbare de cuvânt, dar și de perspectivă, căci buclucaș ne aduce mai aproape de lumea întâmplărilor omenești, în care doi frați rămași orfani pleacă în căutarea unei traiste care le poate asigura, fără prea mare efort, toate mesele zilnice. Așadar, nu magia este cea care ne pune în încurcătură, ci mintea noastră scurtă și dorința de a trage chiulul de la muncă. Protagoniștii poveștii sunt Naratorul, Constantin Moruzan; Bărbatul, Ion Manta; Colinaș, Ion Caramitru; Femeia, Victoria Mierlescu; Marinaș, Cornel Vulpe; Mătușa, Eugenia Bosînceanu.

Temă: Cum se recunoaște un model demn de urmat?

Autor: VIORICA NICOARĂ (28 august 1924 - )

Copertă și ilustrații: RONI NOËL

Editura: Ion Creangă

Lector: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Apărut 1970. Comanda nr. 9157. Hârtie offset A de 100 g/m2 700 x 1000/16. Coli de tipar 5,25

marți, 7 iulie 2026

32 de premianți

Am citit 31 de bucăți apărute în cartea 32 de premianți. Spuneam la un moment dat că această diferență poate fi interpretată ca o invitație adresată cititorului, el să fie, să devină cel de al 32-lea premiant căci sigur are și el povestea lui. Dar până acolo să ne oprim un pic asupra câtorva povestiri și să aducem în continuare argumente suplimentare care să demonstreze că Mircea Sântimbreanu este un excelent jucător semantic. Pentru el, cuvintele sunt aidoma unui caleidoscop pe care-l pui la ochi și îl răsucești și te încânți de fiecare dată de configurația apărută. Oglinzile acestui caleidoscop sunt experiențele zilnice din viața unui școlar banal, dar care văzându-și reflexia are șansa de a înțelege și altceva din ceea ce i se întâmplă. Noul sens îl ajută să își restructureze experiența astfel încât posibilitatea de a înțelege lucrurile să se îmbogățească cu o nouă perspectivă. Nu contează dacă această perspectivă este direct legată de transmiterea unei norme comportamentale sau este o interpretare ghidușă a realității. Important este ca ea să trezească în cititor conștiința faptului că acțiunile au urmări, că obiectele au și ele viața lor, că respectul și interesul pe care le acordăm celorlalți este un drum cu două sensuri.

În bucata P.T.T.R (un acronim venit din alte vremuri în care transmiterea informațiilor se făcea pe alte canale – Poștă-Telegraf-Telefon-Radio) Mircea Sântimbreanu reușește să pună în relație elementele care definesc un oficiu poștal cu elementele care definesc o clasă. Fără îndoială găsirea acestor corespondențe stârnește entuziasmul, dar mai mult decât atât descoperi care este esența comunicării. Avem expeditor și destinatar, avem ore de funcționare, avem obiectul de expediat, avem taxe, avem diferite rute, avem defecțiuni pe rețea și avem mai presus de toate un diriginte. Ținând cont de toate acestea, vă rog să vă imaginați că sunteți în penultima bancă de pe rândul de la geam și trebuie să trimiteți un bilețel lui Ionescu în a treia bancă de la perete, exact în momentul în care profesorul predă la tablă complementul indirect și adresează întrebarea: Cui?

Dar să știți că nu toate povestirile se ocupă cu transmiterea normei comportamentale sau a atitudinii de dorit, cel puțin una are altă temă și anume, primii fiori ai dragostei. Un mic incendiu îl are ca protagonist pe Nicu, prietenul pompierilor, care se asigură pe potriva propriilor puteri că lucruri precum soba, hornul, stingătorul sunt în parametri corespunzători. Doar că el se asigură de toate acestea în ceea ce o privește pe Ileana căci arde de nerăbdare să îi vorbească cât mai des!

Nu pot să nu mă întreb dacă astfel de întâmplări sau altele ca de exemplu abaterea de la drumul spre școală, corijarea notelor mici, grija față de îmbrăcăminte, pregătirea lecțiilor mai pot stârni interesul copiilor de azi. Per ansamblu copiii au rămas tot copii, metehnele lor sunt de aceeași esență și rezolvarea lor presupune de multe ori apelul la aceeași soluție. În această privință lucrurile nu s-au schimbat semnificativ, tot conștientizarea, responsabilizarea, înțelegerea rolului personal sunt elementele pe care se bazează o educație moral-comportamental sănătoasă. În toată această poveste, un element important îmi pare a fi obținerea recompensei. Astăzi, viteza este peste tot, or cititul își oferă roadele după un anumit timp... și cine mai are timp să aștepte? Încercarea trebuie să fie aceea de a stârni undele care, prin propagarea lor să se întindă și să cuprindă cât mai mult din liniștea asta pe care încercăm să o acoperim cu zgomote.

Îmi imaginez că o modalitate de a face cunoscute aceste povestiri ar avea nevoie de un redactor excelent care să construiască o punte între realitatea de atunci și cea de acum. Și lucrul acesta se poate face tot prin intermediul unei povești. Iată un exemplu, bucata Un vocabular literalmente bogat unde îl avem pe Tăsică care ajunge să folosească cuvinte fără a le stăpâni bine înțelesul. Comicul este inevitabil! Iată teza la zoologie: „Șoarecele de câmp este un animal falimentar. Trăiește pe ogoare și mănâncă în serpentine. De aceea trebuie recenzat, fără milă, fiind foarte virulent și colateral...“ Am auzit povestindu-se o întâmplare care surprinde perfect situația din povestire. Era vorba de un eveniment pentru care s-a muncit enorm și toată această muncă a fost răsplătită pe deplin. Lucrurile au fost excelente, totul a mers perfect, nimic nu s-a gripat, stricat, răsturnat. Ca urmare a succesului, cineva vine în întâmpinarea organizatorului și bucuros de reușita acestuia îi spune într-un suflet... „A ieșit lamentabil!“

L.E. - mulțumesc domnului Cristian Iscrulescu pentru ajutor. Vă spun, se anunță o nouă carte strașnică!

Temă: Se poate vorbi de o distanță optimă în percepția realității interioare?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: CIK DAMIDIAN

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ

Dat la cules 05.04.1962. Bun de tipar 06.04.1962. Apărut 1962. Comanda nr. 2985. Tiraj 20 140. Hârtie semivelină de 65 g/m² , 84 x 108/32. Coli editoriale 8,7. Coli de tipar 10,5. A. 0780. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 (R)

duminică, 7 iunie 2026

Extemporale și... alte lucrări scrise

Timpul trece pe nesimțite... și uite așa, jumătate de oră, s-a transformat în câteva ore, care mi-au fost necesare să termin de citit cartea lui Mircea Sântimbreanu apărută în 1963 – Extemporale și... alte lucrări scrise. Poate ar fi fost mai bine dacă aș fi respectat cronologia apariției, așa tot sărind înainte și înapoi există riscul de a pierde din vedere felul în care se dezvoltă / modifică unele povești. Îmi place însă să cred că există pe undeva un fel de plan ascuns care se desfășoară fără ca eu să am habar astfel încât povestea de început să devină ceea ce trebuie să fie. Vom vedea, și eu sunt curios unde se va ajunge. Dar până atunci să ne oprim asupra câtorva povești și idei care apar în aceasta carte.

Îmi pare că Mircea Sântimbreanu reușește prin povestirile sale să concilieze cele două tabere care duc bătălii crâncene pe teritoriul literaturii pentru copii – tabăra didactic-pedagogică vs. tabăra scriitorilor, adică cea estetico-literară. Nu intru în detalii este clar ce își propune fiecare, prima își dorește ca norma comportamentală, atitudinea de dorit să fie explicit prezentată copilului. Rolul literaturii fiind acela de a educa copilul, de a transmite cunoștințe și informații astfel încât mintea copilului să fie modelată în acord cu specificul timpurilor trăite. Tabăra scriitorilor consideră literatura o artă și urmărește modelarea sensibilității copilului prin trăire emoțională, sentiment, identificarea cu personajul, imaginație, poveste și limbaj.

În mod clar, în povestirile sale, Mircea Sântimbreanu își propune să transmită modelul comportamental de dorit, care să fie urmat, dar felul în care o face nu-i poate lăsa indiferenți pe cei din tabăra scriitorilor. Dacă ar fi să căutăm în textele sale ceea ce la un moment dat erau numite imagini frumoase vom găsi cu ușurință oriunde am deschide. Am să dau câteva exemple, dar înșirarea lor este un act de didacticism pe care autorul l-ar taxa fără să stea pe gânduri, căci ele au nevoie de ochiul și mintea copilului care să se descopere pe sine însuși. Iată, cine nu a rupt foi din caiet până ce acesta „...s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiță de caiet la umbra celor două coperți... Toate celelalte file și-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat.“ (Mi s-a terminat caietul) Sau în altă parte (Scuza) „...umbra teiului din fața casei s-a alungit, dând semn că soarele se pregătește de culcare […] Deodată Spirache se luminează, ca și cum soarele unei idei mari ar fi răsărit undeva, sub fruntea sa încruntată. Se va scuza! “ Cred că nu există elev care să nu se regăsească în situația lui Spirache și anume să își imagineze cea mai strașnică scuză și în felul acesta să fie păsuit pentru că nu a învățat.

Și pentru că tot suntem în această situație să-l urmărim mai departe pe Spirache cum dezvoltă o adevărată schemă logică a scuzei: „Tovarășe profesor, vă rog să mă iertați că n-am putut să-mi pregătesc pentru astăzi lecția din motive bine întemeiate! Punctul 1, litera a: bunica a fost bolnavă și m-a trimis mămica la farmacia nr. 1, și aceasta a fost închisă pentru inventar... inventar. Litera b: și când m-am întors acasă am găsit poarta închisă, și cheia nu era la locul ei, deoarece ma-mare era dusă la o mătușă, iar mamica lucrează în schimbul doi... Punctul 2: așa că n-am știut ce lecții avem pentru astăzi... Săgeată, vezi verso, aha: Dar îmi iau angajamentul...“ Se știe, logica sub imperiul emoțiilor poate conduce uneori la efecte amuzante, așa cum se întâmplă și în cazul lui Spirache care ajunge să închidă bunica pentru inventar.

Sunt foarte multe povestiri în cartea aceasta care sunt de-a dreptul delicioase, se vede că imaginația lui Mircea Sântimbreanu joacă toate cărțile... de citit! Îmi place povestea Portretul colegei de bancă în care două colege ajung să se încondeieze strașnic, ba mai mult decât atât, riscă să își desconspire secretele în fața colegilor, atunci când le vor fi citite compunerile. Conflictul se amplifică pe măsură ce portretele fizice și psihologice capătă tușe din ce în ce mai groase. Rezolvarea vine din generalizare, toate trăsăturile fizice – nasul, gura, ochii – vor fi potrivite, trăsăturile psihice – potrivite și ele. Surpriza apare în final când trebuie totuși să constatăm că există între ele o diferență... aceasta este dată de numărul de virgule folosite în compunere.

În multe povestiri, obiectele din universul școlar – bănci, caiete, penițe – capătă puterea de a vorbi și istorisesc situații care pun micul cititor în ipostaza de a evalua comportamente, de a își da seama ce este bine, ce este de dorit și care trebuie să fie atitudinea atunci când se va afla într-o situație asemănătoare. În altele, anumite atitudini morale – nepăsarea, comoditatea, inițiativa, bunul simț, amintirea – sunt personificate și îl fac pe copil să identifice mai ușor care este rolul lor în viața de zi cu zi.

Nu mă mai lungesc, cert este că fiecare din aceste povestiri ar merita o discuție în parte, căci aceasta îmi pare a fi cartea cea mai reușită de până acum.

Temă: Educația – luptă sau diplomație, eseu argumentativ.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă: KALAB FRANCISC

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: V. Gafița

Tehnoredactor: C. Vulcănescu

Dat la cules 10. 10. 1963. Bun de tipar 01. 11. 1963. Apărut 1963. Comanda nr. 6005. Tiraj 25 000. Hârtie semivelină de 63 g/m2, 540 X 840/19. Coli editoriale 4,76. Coli de tipar 7,5. A. T. 10675. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32.

marți, 7 aprilie 2026

Elefanți în rochițe

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de cineva care purta trei rochițe una peste alta, o rochiță de bal, una de stradă și alta de balet. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba.

Toate cele pe care le-am aflat sunt scrise de Mircea Sântimbreanu și publicate în 1966 în cartea Elefanți în rochițe. Este imposibil ca acest titlu să nu te stârnească, simți greutatea pachidermului cum trece de pe un picior pe altul atunci când execută fie un pas de bourrée, fie un pas marché. Mi-am amintit imediat de Gala Desenului Animat – Viorica Bucur... acum când toate sunt la un click distanță am constatat că memoria îmi jocă feste: acolo era un hipopotam în tutu. Însă Mircea Sântimbreanu ne propune o altă fantezie! Acum, noi aflăm povestea unui elefant care pleacă de acasă fiindcă o pisică tare geloasă nu îl lasă în pace. El ajunge în pădure și își deschide atelier de mode, de unde toți elefanții își vor lua rochițe din ce în ce mai scurte... se întâmplă însă ca aceste rochițe să nu fie chiar ceea ce le trebuie elefanților, dar până la urmă, lucrurile se rezolvă cu ajutorul unei perechi de foarfece, care transformă rochițele în batiste. Îmi place povestea aceasta deoarece se vede plăcerea de a crea, de a imagina o situație nostimă fără a urmări neapărat o morală. Sigur, putem vorbi de una și anume, nasul, gura, mâinile ar fi bine să le ștergem cu o batistă, nu cu o rochiță, dar lucrul acesta nu este arătat explicit, ci mai degrabă se vede în filigranul poveștii. Micul cititor îl urmărește pe elefantul din poveste și la un moment dat se trezește cu un cuvânt în minte și anume, batistă. El va ști de acum încolo cum, când și de ce să o folosească!

Vreau să vă mai povestesc despre o imagine foarte nostimă pe care am gasit-o în povestea Expediția. Este acolo un cățel de curte care este foarte obosit deoarece a visat ca a dezgropat un os mare, plin de măduvă și cu robinet. Dă cățelul din codiță în partea dreaptă, gata se deschide robinetul și curge măduva. Dă cățelul din codiță în partea stângă, robinetul se strânge. Este un lucru cert, Mircea Sântimbreanu știe să imagineze povești!

Iar toate poveștile din acest volum au în comun imagini dintr-acestea poznașe, dar și tema – să îl ajute pe copil să devină un pic mai responsabil. Poveștile nu sunt moralizatoare într-un mod direct, degetul arătător nu este ridicat amenințător, spectrul pedepsei nu este prezent. Totul se desfășoară în joacă, doar că la final rămâne nerostită o întrebare, iar autorul mizează pe acest fapt. Copilul simte că povestea nu s-a încheiat, că mai trebuie spus ceva și el va continua povestea în direcția normei comportamentale acceptate, a atitudinii de dorit... și cum acest lucru vine de la sine, el va fi mai ușor de acceptat și de pus în practică. Trebuie să recunoaștem că este un pic de măiestrie pedagogică aici. A-l pune pe copil în situația de a spune ceea ce este bine și ce nu, are avantajul de a-i arăta că el știe deja acest lucru și că nu-i rămâne altceva de facut decât să îl pună în practică.

Uite, povestea Căluțul, în care tatăl proaspăt întors de la muncă este luat de nou și transformat în căluț care trebuie să sară peste piscuri semețe, să zboare peste râuri, să se strecoare printre prăpăstii știute și neștiute. Dar căluțul obosește și ar vrea să se ridice în două picioare, să se așeze pe fotoliu, să citească ziarul și să bea un pahar cu apă și o roagă pe fiică să îl ajute, dar aceasta are acum grijă de căluțul de lemn. Lui îi face acum culcuș, lui îi dă apă din căuș, lui îi potrivește perna de pluș... și nițeluș, nițeluș adoarme și ea în culcuș. Atunci „tata se apropia, o învelea în plapumă, îi punea perna sub cap, iar căluțul îl așeza alături, pe noptieră. Atunci fetița deschidea o clipă ochii și murmura toropită: [—] Vezi ce rău ești tu, tată! Nu iubești deloc căluțul... Nici nu-l lași să doarmă ca oamenii. Săracu’ de el... Și adormea suspinând.“

Copilul se trezește că ia partea adultului, că propune chiar el norma comportamentală caci cel puțin, la nivel declarativ, el nu se va identifica cu personajul care face drăcării. Revine părintelui responsabilitatea de a folosi cu pricepere acest moment în viitoarele negocieri pe care le va purta cu fiul sau fiica, negocieri duse pe teme ca spălatul pe dinți și mâini, curățenia în cameră, acordarea de ajutor în mici treburi casnice, în explicarea unor comportamente și a consecințelor lor.

Citind aceste povești, nu pot să nu pun în oglindă, copilul de ieri și copilul de azi. Nu sunt interesat de diferențele dintre ei, ci mai degrabă de faptul că, indiferent de vremuri, necesitatea de a fi politicos și responsabil nu a încetat niciodată să fie un lucru bun. Faptul că această valoare nu mai este la fel de apreciată este o altă poveste. E bine să mai facem un pas și să înțelegem că adevărata politețe nu stă doar în gesturile exterioare ci și în gândurile care dau sens acestor norme comportamentale.

Temă: Efectul politeții asupra stării de bine.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: ANGI PETRESCU - TIPĂRESCU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 11.01.1966. Bun de tipar 25.05.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 7424. Tiraj 36180. Broșate 34100 + legate 2080. Hârtie: offset A. de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale: 4,9. Coli de tipar: 7. A.T. : 12284. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8R – 93

sâmbătă, 7 martie 2026

Eu eram zâna

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Până la urmă, ce moment mai bun pentru a vorbi despre o zâna decât acesta, când toți purtăm o mască? Chiar sunt curios ce voi mai afla despre povestirile scrise de Mircea Sântimbreanu.

Am citit Eu eram zâna și am dat peste 16 povestiri care îi învață pe copii, apelând la ironii fine, norme comportamentale și atitudini care sunt de dorit. Până la urmă, să fii om se poate învața fie pe propria piele, fie citind. Trebuie să recunoaștem că pe vremea aceea, televizorul nu oferea atât de multe, așadar cititul rămânea cea mai la îndemână formă de a descoperi și pune întrebări.

Până să povestesc câte ceva despre întâmplările din această carte vreau să vă spun că există una aici care va da titlul ultimei cărți apărută sub semnătura lui Mircea Sântimbreanu. Este vorba de N-ați văzut un mânz maro?, cartea apare la editura Coresi în 1999, redactor Gabriela Niță, tehnoredactor Adrian Utale, copertă și ilustrații Radu Oltean. Este ca și celelalte cărți, o colecție-selecție de povestiri apărute de-a lungul timpului prin diferite reviste și cărți. Se știe că multe din aceste povestiri sunt revizuite, îmi imaginez că la o nouă lectură, autorul vrea să nuanțeze mai bine anumite aspecte, să atragă atenția mai bine sau pur și simplu să le facă mai poznașe, mai hazlii. Recunosc că m-am gândit cum ar fi scris Mircea Sântimbreanu dacă ar fi avut libertatea totală a cuvântului, fără a fi nevoit să evite ideile care intrau în contradicție cu epoca. Cărțile apărute după 1989 (atenție! nu vorbim despre reeditări) ne pot oferi un indiciu, un început de drum... dar mă tem că este prea puțin și vom fi nevoiți să facem loc unor subiectivități care pot fi foarte ușor de contestat. Ce nu poate fi contestat sunt modificările. Așadar, să le vedem.

Avem un mic mânz maro care își dorește un Făt-Frumos și află că în vecini este un băiețel care își dorește un cal năzdrvan. Am spune în zilele noastre că avem match-ul perfect 😊 Întâlnirea dintre cei doi are loc și ceea ce urmează este o lecție pe care nu știi exact cine o primește, eu aș înclina să zic, mânzul, dar și băiețelul poate învăța ceva. Cert este că băiețelul a încercat să facă și din pisică și din cățel, căluțul dorit. Nu povestesc despre încercările prin care au trecut cele două animale spun doar că fânul nu este pe placul cățelului și coada pisicii se înnoadă foarte greu. Dar aceste obstacole sunt depășite dat fiind faptul că în fața băiețelului stă acum un căluț. O problemă are și el, zburdă dar nu zboară... soluția, tava cu jăratec! O-ho, și ce-a mai săltat micul mânz maro peste gard atunci când sub botul lui a simțit dogoarea. Un aspect important, băiețelul își dorea un cal maro... și îl înțeleg perfect, animalele maro sunt foarte frumoase, ați văzut vreodată un cățel maro, chiar și trufa nasului să fie maro, este adorabil. Să nu divagăm și să revenim la povestea din 1965 vs. 1999. În 1965, băiețelul este un voinic de cinci ani, în 1999 vârsta lui este de șapte-opt ani, dar tot voinic. La un moment dat autorul se folosește de o comparație pentru a descrie felul în care se simțeau părinții cai atunci când realizează că nu pot oferi mânzului lor ceea ce își dorește... „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă ronțăiau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1965) vs. „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă mestecau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1999).

Poveștile sunt pe placul mânzului nostru și se dă în vânt după ele, de aici și află despre Făt-Frumos... „nu era poveste să n-o fi înghițit de mai multe ori. Dar, dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea, ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1965) vs. ... „nu era poveste să n-o fi rumegat de mai multe ori. Dar dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea (nici nu prea era el mare băutor), ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1999)

O altă modificare o putem sesiza la începutul acestei povești, în 1999 el este rearanjat pentru a crea mai bine cardul poveștii care urmează, dar modificarea majoră este aceea care se referă la culoare. Mânzul nostru își dorește în 1965 o schimbare de culoare, căci aceasta este soluția pe care o găsește pentru a scăpa de băiețelul care își dorește un cal maro, fără a preciza prea multe legate de aceasta. În 1999, soluția este aceeași doar că disperarea este mai mare... „vopsește-mă, vopsește-mă! Mă ruga cu lacrimi în ochi: «Orice culoare vrei, blond, pepit, în dungi, numai vopsește-mă...»“

Sunt aceste modificări esențiale pentru morala poveștii, mesajul transmis suferă el vreo schimbare în urma apariției lor, cel mai probabil, nu. Ele ne atrag mai degrabă atenția asupra nevoii de nuanțare, asupra proprietății cuvintelor de a trezi în mintea cititorului imaginea dorită. Pentru Mircea Sântimbreanu cuvintele sunt importante și de aceea el are nevoie să le folosească pe acelea care redau cel mai bine ideea pe care o vrea dezvoltată. Îmi pare că în momentul în care recitește o povestire el se reconectează cu ideea inițială și restructurează conform momentului actual. Desigur, dacă acest lucru este necesar și să fim preciși, nu este puțin lucru să îți pese de felul cum este înțeleasă o idee despre care ai scris cândva și pe care ai fi putut să o lași așa cum era.

Nu vreau să mă lungesc prea mult, mai spun doar atât: ultima povestire, Soare de mai este tributul pe care partidul îl primește – ba mai mult, îl pretinde – din partea autorilor. Ideea nu e rea dar trebuie văzută în contrapartidă și cu experiențele negative. În această povestire, grija statului devine totală, chiar magică: mărul din grădina grădinței se întreabă cine are grijă de copii, cine a socotit câți sunt, câte hăinuțe le trebuie și cât de călduroase să fie ele, câte jucării sunt necesare fără ca vreo mânuță să rămână întinsă. Și rândunica care săgetează văzduhul de deasupra blocurilor din cartier și care se întoarce din zări străine se întreabă același lucru. Și flamurile purpurii se întreabă... și răspunsul este același: Partid, soare de mai! Însă această imagine idilică trebuie văzută în contrapartidă și cu alte experiențe. Un exemplu este cel al Lenei Constante, artista care a ilustrat această carte. Ea este dovada vie ca soarele și protecția din texte ascund frigul și abuzul din realitate. Umbra!

Temă: Pentru o aniversare perfectă care este proporția maximă de omisiune care poate fi admisă?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: LENA CONSTANTE

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

Dat la cules 22.10.1964. Bun de tipar 27.02.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 6383. Tiraj 35140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 5,34. Coli de tipar 8,5. A.T. 13584. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

marți, 17 februarie 2026

Peștii în copaci

Nu știu dacă ați avut vreodată răbdarea să vedeți cum crește o plantă. Acum să nu ne imaginăm că ar trebui să stăm lângă ea zi de zi, ceas de ceas, oră de oră... nu, trebuie doar să avem grijă de ea. E ceva acolo, un mic miracol care ne este la îndemână și pe care de cele mai multe ori nici nu îl băgăm în seamă. Există și cărți care cresc la fel: Peștii în copaci, de Titel Constantinescu, e una dintre ele. Puteți fi martor la acest miracol dacă luați o sămânță de ardei iute – sau, mai simplu, o boabă de fasole și o puneți pe un gogoloi de vată udă. Vă garantez că veți avea parte de o călătorie pe cinste. Ideal ar fi să țineți și un mic jurnal cu primul gând care se ițește în minte atunci când vă apropiați pentru prima dată în ziua respectivă, de locul cu miracole.

Pe bună dreptate mă puteți întreba dacă eu am făcut asta. Răspunsul este da, am un ghiveci în care sunt sădite câteva semințe de ardei iute care au crescut de-o șchioapă și acum se încăpățânează să o mai facă. Sunt acum niște lujere așa de plăpânde încât nici nu știu ce să le mai fac, le-am pus chiar o scăriță colorată – sprijin pentru tulpinile fragile, dar și o invitație la verticalitate.

Zic că o să mai dureze ceva până o să îmi ia gura foc. Până atunci, hai să citim povești la fel de gingașe ca o plăntuță pe care o îngrijim cu drag. Titel Constantinescu scrie cu o delicatețe aparte, cu dichis, aș zice, încercând să potolească dorul de un timp și de un moment care, în tumultul orașului se rătăcesc ușor.

Chiar și așa, dacă ai ochi să privești, poți descoperi un copac înflorit, poți vedea o frunzuliță drept bărcuță, poți gusta cireșe, poți auzi păsări cântând, poți simți miros de pâine caldă, poți atinge scoarța unui copac... toate acestea trezesc în tine nostalgia după un timp al tău, un timp în care ți-a fost bine.

Ca adulți avem în spate multe zile pe care le-am petrecut întâlnindu-ne cu o mulțime de lucruri, am fost martori la multe evenimente, dar nu simțim nevoia de a face din toate acestea un moment etern prin fixarea lui în scris. Este adevărat, din când în când mai spunem povești, dar scrisul este cel cu viața mai lungă și Titel Constantinescu a înțeles aceasta. El vrea, simte nevoia de a împărtăși frumusețea comună, obișnuită a lucrurilor și a lumii cu cititorul. Este acesta un copil ? Cu atât mai bine, căci în felul acesta apare oportunitatea de a-l învăța cum să învețe, cum să privească, cum să nu se sperie de ceea ce simte... el nu este singur în lumea aceasta care de multe ori pare să-i arate că nu-l înțelege, că nu-i pasă de el, de nevoile și dorințele sale. La îndemână îi stau tot timpul poveștile... „și băiatul stă de vorbă cu poveștile, căci toate poveștile sunt atât de aproape, doar să întinzi mâna...“ (Culorile casei, pag. 70) Vezi albastrul scaunului, este culoarea ochilor Ilenei Cosânzeana, dar și al cerului; vezi albul varului, este culoarea norilor pufoși, dar și a zahărului; simți lemnul mesei, este lemnul pădurii, dar și al fluierului fermecat.

Poveștile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă dacă ar fi să ne gândim la monocromia acelor vremuri destul de gri și anume, Titel Constantinescu alege să vadă culoarea și folosește lucrul acesta ca pe o evadare. Este modul lui de a trăi, de a face față, căci el descrie prin povești emoții, trăiri, sentimente pe care le-ar vrea mai des întâlnite. Sigur, există o fibră moralizatoare în sensul că se descrie comportamentul, atitudinea care este de dorit într-o anumită situație, dar această descriere este facută apelând la toate elementele frumoase ale copilăriei. Uite, în povestea Musafirul ne este prezentat un guturai pe care copiii îl cunosc la săniuș, se împrietenesc cu el, îl aduc chiar și acasă... vezi la fetița aceea care strigă că ei nu îi este frig, că nu are nevoie nici de fular, nici de basma, dar când va ajunge acasă, urechea mamei va surpinde o voce schimbată, mâna va constata că fruntea arde. Mama îl dibuiește imediat pe musafir și îl tratează cum se cuvine, ceai cald, sirop din sticluța de pe masă și plapuma bine trasă astfel încât numai nasul să se vadă. Și musafirul mai stă un pic dar se pregătește de plecare, căci mai are ceva vizite de făcut... oare pe la cine o mai trece?

O altă întâmplare este cea cu cei doi copii care văd cum grădinițele lor din fața casei se umplu de zâne... și Doamne! ce se mai încântă și bucură și când te gândești că sunt doar copacii care au înflorit. (Zânele, pag. 35)

Temă: Cotrobăiți prin buzunare după o bancnotă de timp, mai precis una de 7 minute și 27 de secunde.

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: LAZĂR AGNETA

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

Dat la cules 30.09.1967. Bun de tipar 30.03.1968. Apărut 1968. Comanda nr. 8102. Tiraj 23140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 700x1000/16. Coli editoriale 6,75. Coli de tipar 7. A. 12270. C. Z. pentru bibliotecile mici 82 – 93

sâmbătă, 7 februarie 2026

Lângă groapa cu furnici

Anul acesta s-au făcut 100 de ani de la nașterea lui Mircea Sântimbreanu, mi-am propus cu această ocazie ca în fiecare lună să prezint o carte scrisă de el. Luna trecută, chiar pe 7 ianuarie a sunat telefonul, astăzi – 7 februarie, mergem lângă groapa cu furnici. Chiar, v-ați jucat când erați mici jocul acesta? Mi se pare că jocul acesta presupune o mare încredere: cel balansat se lasă pe mâinile celorlalți. Nu-i puțin lucru dacă ne gândim la individualismul care se practică acum. Sigur, jocul predispune la ceva riscuri fizice, dar ca adulți cred că le putem minimiza astfel încât să beneficiem de toată hârjoana aferentă unei astfel de activități.

Mă întreb, de ce groapa cu furnici și nu găsesc un răspuns pe măsură, nici în carte nu există o poveste care să aibă legătură directă cu acest joc. Asadar, titlul cărții pare să indice faptul că volumul se adresează copiilor, căci, în principiu, ei sunt cei care se joacă jocul acesta și nu numai. Uite, în povestirea Cine-i mai mare? un bătrânel stă pe o bancă în parc și la un moment dat lângă el se așează un „nod de copil“ și-l întreabă dacă vorbește la telefon, căci banca aceea este telefonul lor, al copiilor, și el ar avea nevoie să sune la Salvare deoarece este cineva bolnav...

— Și cine e bolnav?

— Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supărați...

... și salvarea vine sub forma unui băiețel, gata să preia fetița bolnavă... cum care fetiță? bătrânelul de pe bancă care protestează că el nu este bolnav și nici fetiță nu este, dar băiețelul care a telefonat și care nu este altcineva decât mama fetiței îi atrage atenția că este încă mic și că știe ea mai bine cum devine treaba. Este o poveste foarte nostimă în care rolurile se inversează și mai, mai că îți vine să te duci prin parc și să te așezi și tu pe o bancă. Există și o fibră moralizatoare care este legată de un băiețel mai mare care face pe doctorul și își arogă o importanță deosebită, na! pe măsura titlului. Dar una peste alta, o poveste pe cinste! Fibra aceasta moralizatoare apare și în povestirea Și eu am două mâini, dar nu se încordează peste măsură. Este vorba despre acel cal nărăvaș pe care îl numim răsfăț și felul în care poate fi adus pe drumul cel bun.

În fapt, toate cele șase povestiri sunt foarte nostime și nu se regăsește în ele pic de ideologie specifică timpurilor (la un moment dat apar oamenii muncii, dar să nu fim mai catolici decât papa, nu este cazul !). Sunt niște bucăți curate care pot fi citite cu plăcere și astăzi. Mircea Sântimbreanu, spre deosebire de alți autori, nu vrea să recupereze un timp trecut pe care îl numim copilărie, el scrie despre copilărie și copilării. În cartea aceasta se simte plăcerea jocului, dorința de a scorni explicații năstrușnice pentru comportamentele și atitudinile copiilor. De exemplu, în bucata Băltoacele sau ce înseamnă „Hapciu“ aflăm că pantofii sunt tocmai buni să împaci o băltoacă pe care o ocolește toată lumea, ba chiar sunt unii care și o ocărăsc, atunci când din nebăgare de seamă calcă în ea. Pantofii musteau – na! pe vremea aceea se și cumpărau cu un număr mai mare, căci piciorul crește și nu știi dacă se mai găsește. Băltoaca clefăia, toate rigolele au fost luate la pas, canalele au fost vizitate și ele... și nu e greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat mai departe.

Încă una... în Zăpada mieilor, avem de-a face cu un om de zăpadă care de frică să nu se topească, se agață de aripa unui nor călător și o ia în zbor până la Polul Nord. Plictisindu-se și gândindu-se la copiii pe care i-a lăsat cu ochii-n soare întreabă în stânga și-n dreapta, dorind să afle noutăți. Și află de la un vânticel cam zănatic, că acum copiii se joacă cu zăpadă verde, dar nu calcă pe ea, țin în mâini bulgări de toate culorile, dar nu aruncă cu ei... omul de zăpadă înțelege că zăpada poate să aibă atâtea culori doar dacă este cernută prin curcubeu, dar nu înțelege reticența copiilor și hotărăște să se întoarcă în parcul din care a plecat. Dar iată că acolo dă peste un nor zimțat care îl transformă în ultima zăpadă din acel an... zăpada mieilor.

În Găleata de aur este vorba despre îngâmfare, această mândrie nebunească și excesivă care devine ridicolă, caraghioasă de-a dreptul. Este o bucată fabuloasă prin ideile pe care le pune în joc, putem vorbi chiar despre reîncarnare și despre cine determină statutul și rolul în viitoarea viață. Ai nevoie de măiestrie nu glumă să poți aduce în discuție un astfel de concept într-o povestire pentru copii. Se vede că Mircea Sântimbreanu știe să se joace și să folosească creativ toate informațiile pe care le-a dobândit în decursul anilor de studiu al filosofiei și dreptului.

Temă: Caracteristici înnăscute vs. caracteristici dobândite la oamenii de zăpadă.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: IACOB DESIDERIU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: I. RICUS

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

Dat la cules 26.11.1963. Bun de tipar 24.03.1964. Apărut 1964. Comanda nr. 6180. Tiraj 30140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 2,62. Coli de tipar 4. A.T. 5590. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93