Timpul trece pe nesimțite... și uite așa, jumătate de oră, s-a transformat în câteva ore, care mi-au fost necesare să termin de citit cartea lui Mircea Sântimbreanu apărută în 1963 – Extemporale și... alte lucrări scrise. Poate ar fi fost mai bine dacă aș fi respectat cronologia apariției, așa tot sărind înainte și înapoi există riscul de a pierde din vedere felul în care se dezvoltă / modifică unele povești. Îmi place însă să cred că există pe undeva un fel de plan ascuns care se desfășoară fără ca eu să am habar astfel încât povestea de început să devină ceea ce trebuie să fie. Vom vedea, și eu sunt curios unde se va ajunge. Dar până atunci să ne oprim asupra câtorva povești și idei care apar în aceasta carte.
Îmi pare că Mircea Sântimbreanu reușește prin povestirile sale să concilieze cele două tabere care duc bătălii crâncene pe teritoriul literaturii pentru copii – tabăra didactic-pedagogică vs. tabăra scriitorilor, adică cea estetico-literară. Nu intru în detalii este clar ce își propune fiecare, prima își dorește ca norma comportamentală, atitudinea de dorit să fie explicit prezentată copilului. Rolul literaturii fiind acela de a educa copilul, de a transmite cunoștințe și informații astfel încât mintea copilului să fie modelată în acord cu specificul timpurilor trăite. Tabăra scriitorilor consideră literatura o artă și urmărește modelarea sensibilității copilului prin trăire emoțională, sentiment, identificarea cu personajul, imaginație, poveste și limbaj.
În mod clar, în povestirile sale, Mircea Sântimbreanu își propune să transmită modelul comportamental de dorit, care să fie urmat, dar felul în care o face nu-i poate lăsa indiferenți pe cei din tabăra scriitorilor. Dacă ar fi să căutăm în textele sale ceea ce la un moment dat erau numite imagini frumoase vom găsi cu ușurință oriunde am deschide. Am să dau câteva exemple, dar înșirarea lor este un act de didacticism pe care autorul l-ar taxa fără să stea pe gânduri, căci ele au nevoie de ochiul și mintea copilului care să se descopere pe sine însuși. Iată, cine nu a rupt foi din caiet până ce acesta „...s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiță de caiet la umbra celor două coperți... Toate celelalte file și-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat.“ (Mi s-a terminat caietul) Sau în altă parte (Scuza) „...umbra teiului din fața casei s-a alungit, dând semn că soarele se pregătește de culcare […] Deodată Spirache se luminează, ca și cum soarele unei idei mari ar fi răsărit undeva, sub fruntea sa încruntată. Se va scuza! “ Cred că nu există elev care să nu se regăsească în situația lui Spirache și anume să își imagineze cea mai strașnică scuză și în felul acesta să fie păsuit pentru că nu a învățat.
Și pentru că tot suntem în această situație să-l urmărim mai departe pe Spirache cum dezvoltă o adevărată schemă logică a scuzei: „Tovarășe profesor, vă rog să mă iertați că n-am putut să-mi pregătesc pentru astăzi lecția din motive bine întemeiate! Punctul 1, litera a: bunica a fost bolnavă și m-a trimis mămica la farmacia nr. 1, și aceasta a fost închisă pentru inventar... inventar. Litera b: și când m-am întors acasă am găsit poarta închisă, și cheia nu era la locul ei, deoarece ma-mare era dusă la o mătușă, iar mamica lucrează în schimbul doi... Punctul 2: așa că n-am știut ce lecții avem pentru astăzi... Săgeată, vezi verso, aha: Dar îmi iau angajamentul...“ Se știe, logica sub imperiul emoțiilor poate conduce uneori la efecte amuzante, așa cum se întâmplă și în cazul lui Spirache care ajunge să închidă bunica pentru inventar.
Sunt foarte multe povestiri în cartea aceasta care sunt de-a dreptul delicioase, se vede că imaginația lui Mircea Sântimbreanu joacă toate cărțile... de citit! Îmi place povestea Portretul colegei de bancă în care două colege ajung să se încondeieze strașnic, ba mai mult decât atât, riscă să își desconspire secretele în fața colegilor, atunci când le vor fi citite compunerile. Conflictul se amplifică pe măsură ce portretele fizice și psihologice capătă tușe din ce în ce mai groase. Rezolvarea vine din generalizare, toate trăsăturile fizice – nasul, gura, ochii – vor fi potrivite, trăsăturile psihice – potrivite și ele. Surpriza apare în final când trebuie totuși să constatăm că există între ele o diferență... aceasta este dată de numărul de virgule folosite în compunere.
În multe povestiri, obiectele din universul școlar – bănci, caiete, penițe – capătă puterea de a vorbi și istorisesc situații care pun micul cititor în ipostaza de a evalua comportamente, de a își da seama ce este bine, ce este de dorit și care trebuie să fie atitudinea atunci când se va afla într-o situație asemănătoare. În altele, anumite atitudini morale – nepăsarea, comoditatea, inițiativa, bunul simț, amintirea – sunt personificate și îl fac pe copil să identifice mai ușor care este rolul lor în viața de zi cu zi.
Nu mă mai lungesc, cert este că fiecare din aceste povestiri ar merita o discuție în parte, căci aceasta îmi pare a fi cartea cea mai reușită de până acum.
Temă: Educația – luptă sau diplomație, eseu argumentativ.
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă: KALAB FRANCISC
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: V. Gafița
Tehnoredactor: C. Vulcănescu
.jpg)
