Eu eram zâna

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Până la urmă, ce moment mai bun pentru a vorbi despre o zâna decât acesta, când toți purtăm o mască? Chiar sunt curios ce voi mai afla despre povestirile scrise de Mircea Sântimbreanu.

Am citit Eu eram zâna și am dat peste 16 povestiri care îi învață pe copii, apelând la ironii fine, norme comportamentale și atitudini care sunt de dorit. Până la urmă, să fii om se poate învața fie pe propria piele, fie citind. Trebuie să recunoaștem că pe vremea aceea, televizorul nu oferea atât de multe, așadar cititul rămânea cea mai la îndemână formă de a descoperi și pune întrebări.

Până să povestesc câte ceva despre întâmplările din această carte vreau să vă spun că există una aici care va da titlul ultimei cărți apărută sub semnătura lui Mircea Sântimbreanu. Este vorba de N-ați văzut un mânz maro?, cartea apare la editura Coresi în 1999, redactor Gabriela Niță, tehnoredactor Adrian Utale, copertă și ilustrații Radu Oltean. Este ca și celelalte cărți, o colecție-selecție de povestiri apărute de-a lungul timpului prin diferite reviste și cărți. Se știe că multe din aceste povestiri sunt revizuite, îmi imaginez că la o nouă lectură, autorul vrea să nuanțeze mai bine anumite aspecte, să atragă atenția mai bine sau pur și simplu să le facă mai poznașe, mai hazlii. Recunosc că m-am gândit cum ar fi scris Mircea Sântimbreanu dacă ar fi avut libertatea totală a cuvântului, fără a fi nevoit să evite ideile care intrau în contradicție cu epoca. Cărțile apărute după 1989 (atenție! nu vorbim despre reeditări) ne pot oferi un indiciu, un început de drum... dar mă tem că este prea puțin și vom fi nevoiți să facem loc unor subiectivități care pot fi foarte ușor de contestat. Ce nu poate fi contestat sunt modificările. Așadar, să le vedem.

Avem un mic mânz maro care își dorește un Făt-Frumos și află că în vecini este un băiețel care își dorește un cal năzdrvan. Am spune în zilele noastre că avem match-ul perfect 😊 Întâlnirea dintre cei doi are loc și ceea ce urmează este o lecție pe care nu știi exact cine o primește, eu aș înclina să zic, mânzul, dar și băiețelul poate învăța ceva. Cert este că băiețelul a încercat să facă și din pisică și din cățel, căluțul dorit. Nu povestesc despre încercările prin care au trecut cele două animale spun doar că fânul nu este pe placul cățelului și coada pisicii se înnoadă foarte greu. Dar aceste obstacole sunt depășite dat fiind faptul că în fața băiețelului stă acum un căluț. O problemă are și el, zburdă dar nu zboară... soluția, tava cu jăratec! O-ho, și ce-a mai săltat micul mânz maro peste gard atunci când sub botul lui a simțit dogoarea. Un aspect important, băiețelul își dorea un cal maro... și îl înțeleg perfect, animalele maro sunt foarte frumoase, ați văzut vreodată un cățel maro, chiar și trufa nasului să fie maro, este adorabil. Să nu divagăm și să revenim la povestea din 1965 vs. 1999. În 1965, băiețelul este un voinic de cinci ani, în 1999 vârsta lui este de șapte-opt ani, dar tot voinic. La un moment dat autorul se folosește de o comparație pentru a descrie felul în care se simțeau părinții cai atunci când realizează că nu pot oferi mânzului lor ceea ce își dorește... „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă ronțăiau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1965) vs. „caii își văzură mai departe de ovăz, dar parcă mestecau rumeguș, căci din clipa aceea mânzul nu mai conteni cu oftatul“ (1999).

Poveștile sunt pe placul mânzului nostru și se dă în vânt după ele, de aici și află despre Făt-Frumos... „nu era poveste să n-o fi înghițit de mai multe ori. Dar, dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea, ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1965) vs. ... „nu era poveste să n-o fi rumegat de mai multe ori. Dar dintre toate, cel mai mult îi plăceau cele cu Feți-Frumoși și cai năzdrăvani. Era în stare să nu mănânce, să nu bea (nici nu prea era el mare băutor), ci doar să asculte minunatele lor isprăvi.“ (1999)

O altă modificare o putem sesiza la începutul acestei povești, în 1999 el este rearanjat pentru a crea mai bine cardul poveștii care urmează, dar modificarea majoră este aceea care se referă la culoare. Mânzul nostru își dorește în 1965 o schimbare de culoare, căci aceasta este soluția pe care o găsește pentru a scăpa de băiețelul care își dorește un cal maro, fără a preciza prea multe legate de aceasta. În 1999, soluția este aceeași doar că disperarea este mai mare... „vopsește-mă, vopsește-mă! Mă ruga cu lacrimi în ochi: «Orice culoare vrei, blond, pepit, în dungi, numai vopsește-mă...»“

Sunt aceste modificări esențiale pentru morala poveștii, mesajul transmis suferă el vreo schimbare în urma apariției lor, cel mai probabil, nu. Ele ne atrag mai degrabă atenția asupra nevoii de nuanțare, asupra proprietății cuvintelor de a trezi în mintea cititorului imaginea dorită. Pentru Mircea Sântimbreanu cuvintele sunt importante și de aceea el are nevoie să le folosească pe acelea care redau cel mai bine ideea pe care o vrea dezvoltată. Îmi pare că în momentul în care recitește o povestire el se reconectează cu ideea inițială și restructurează conform momentului actual. Desigur, dacă acest lucru este necesar și să fim preciși, nu este puțin lucru să îți pese de felul cum este înțeleasă o idee despre care ai scris cândva și pe care ai fi putut să o lași așa cum era. 

Nu vreau să mă lungesc prea mult, mai spun doar atât: ultima povestire, Soare de mai este tributul pe care partidul îl primește – ba mai mult, îl pretinde – din partea autorilor. Ideea nu e rea dar trebuie văzută în contrapartidă și cu experiențele negative. În această povestire, grija statului devine totală, chiar magică: mărul din grădina grădinței se întreabă cine are grijă de copii, cine a socotit câți sunt, câte hăinuțe le trebuie și cât de călduroase să fie ele, câte jucării sunt necesare fără ca vreo mânuță să rămână întinsă. Și rândunica care săgetează văzduhul de deasupra blocurilor din cartier și care se întoarce din zări străine se întreabă același lucru. Și flamurile purpurii se întreabă... și răspunsul este același: Partid, soare de mai! Însă această imagine idilică trebuie văzută în contrapartidă și cu alte experiențe. Un exemplu este cel al Lenei Constante, artista care a ilustrat această carte. Ea este dovada vie ca soarele și protecția din texte ascund frigul și abuzul din realitate. Umbra!

Temă: Pentru o aniversare perfectă care este proporția maximă de omisiune care poate fi admisă?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: LENA CONSTANTE

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU

---

Dat la cules 22.10.1964. Bun de tipar 27.02.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 6383. Tiraj 35140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 5,34. Coli de tipar 8,5. A.T. 13584. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93 

---

Peștii în copaci

 

Nu știu dacă ați avut vreodată răbdarea să vedeți cum crește o plantă. Acum să nu ne imaginăm că ar trebui să stăm lângă ea zi de zi, ceas de ceas, oră de oră... nu, trebuie doar să avem grijă de ea. E ceva acolo, un mic miracol care ne este la îndemână și pe care de cele mai multe ori nici nu îl băgăm în seamă. Există și cărți care cresc la fel: Peștii în copaci, de Titel Constantinescu, e una dintre ele. Puteți fi martor la acest miracol dacă luați o sămânță de ardei iute – sau, mai simplu, o boabă de fasole și o puneți pe un gogoloi de vată udă. Vă garantez că veți avea parte de o călătorie pe cinste. Ideal ar fi să țineți și un mic jurnal cu primul gând care se ițește în minte atunci când vă apropiați pentru prima dată în ziua respectivă, de locul cu miracole.

Pe bună dreptate mă puteți întreba dacă eu am făcut asta. Răspunsul este da, am un ghiveci în care sunt sădite câteva semințe de ardei iute care au crescut de-o șchioapă și acum se încăpățânează să o mai facă. Sunt acum niște lujere așa de plăpânde încât nici nu știu ce să le mai fac, le-am pus chiar o scăriță colorată – sprijin pentru tulpinile fragile, dar și o invitație la verticalitate. 

Zic că o să mai dureze ceva până o să îmi ia gura foc. Până atunci, hai să citim povești la fel de gingașe ca o plăntuță pe care o îngrijim cu drag. Titel Constantinescu scrie cu o delicatețe aparte, cu dichis, aș zice, încercând să potolească dorul de un timp și de un moment care, în tumultul orașului se rătăcesc ușor.

Chiar și așa, dacă ai ochi să privești,  poți descoperi un copac înflorit, poți vedea o frunzuliță drept bărcuță, poți gusta cireșe, poți auzi păsări cântând, poți simți miros de pâine caldă, poți atinge scoarța unui copac... toate acestea trezesc în tine nostalgia după un timp al tău, un timp în care ți-a fost bine.

Ca adulți avem în spate multe zile pe care le-am petrecut întâlnindu-ne cu o mulțime de lucruri, am fost martori la multe evenimente, dar nu simțim nevoia de a face din toate acestea un moment etern prin fixarea lui în scris. Este adevărat, din când în când mai spunem povești, dar scrisul este cel cu viața mai lungă și Titel Constantinescu a înțeles aceasta. El vrea, simte nevoia de a împărtăși frumusețea comună, obișnuită a lucrurilor și a lumii cu cititorul. Este acesta un copil ? Cu atât mai bine, căci în felul acesta apare oportunitatea de a-l învăța cum să învețe, cum să privească, cum să nu se sperie de ceea ce simte... el nu este singur în lumea aceasta care de multe ori pare să-i arate că nu-l înțelege, că nu-i pasă de el, de nevoile și dorințele sale. La îndemână îi stau tot timpul poveștile... „și băiatul stă de vorbă cu poveștile, căci toate poveștile sunt atât de aproape, doar să întinzi mâna...“ (Culorile casei, pag. 70) Vezi albastrul scaunului, este culoarea ochilor Ilenei Cosânzeana, dar și al cerului; vezi albul varului, este culoarea norilor pufoși, dar și a zahărului; simți lemnul mesei, este lemnul pădurii, dar și al fluierului fermecat.

Poveștile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă dacă ar fi să ne gândim la monocromia acelor vremuri destul de gri și anume, Titel Constantinescu alege să vadă culoarea și folosește lucrul acesta ca pe o evadare. Este modul lui de a trăi, de a face față, căci el descrie prin povești emoții, trăiri, sentimente pe care le-ar vrea mai des întâlnite. Sigur, există o fibră moralizatoare în sensul că se descrie comportamentul, atitudinea care este de dorit într-o anumită situație, dar această descriere este facută apelând la toate elementele frumoase ale copilăriei. Uite, în povestea Musafirul ne este prezentat un guturai pe care copiii îl cunosc la săniuș, se împrietenesc cu el, îl aduc chiar și acasă... vezi la fetița aceea care strigă că ei nu îi este frig, că nu are nevoie nici de fular, nici de basma, dar când va ajunge acasă, urechea mamei va surpinde o voce schimbată, mâna va constata că fruntea arde. Mama îl dibuiește imediat pe musafir și îl tratează cum se cuvine, ceai cald, sirop din sticluța de pe masă și plapuma bine trasă astfel încât numai nasul să se vadă. Și musafirul mai stă un pic dar se pregătește de plecare, căci mai are ceva vizite de făcut... oare pe la cine o mai trece?

O altă întâmplare este cea cu cei doi copii care văd cum grădinițele lor din fața casei se umplu de zâne... și Doamne! ce se mai încântă și bucură și când te gândești că sunt doar copacii care au înflorit. (Zânele, pag. 35)

Temă: Cotrobăiți prin buzunare după o bancnotă de timp, mai precis una de 7 minute și 27 de secunde.

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – 13 mai 1999, București)

Copertă și ilustrații: LAZĂR AGNETA

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

---

Dat la cules 30.09.1967. Bun de tipar 30.03.1968. Apărut 1968. Comanda nr. 8102. Tiraj 23140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 700x1000/16. Coli editoriale 6,75. Coli de tipar 7. A. 12270. C. Z. pentru bibliotecile mici 82 – 93 

---

Lângă groapa cu furnici

 

    Anul acesta s-au făcut 100 de ani de la nașterea lui Mircea Sântimbreanu, mi-am propus cu această ocazie ca în fiecare lună să prezint o carte scrisă de el. Luna trecută, chiar pe 7 ianuarie a sunat telefonul, astăzi – 7 februarie, mergem lângă groapa cu furnici. Chiar, v-ați jucat când erați mici jocul acesta? Mi se pare că jocul acesta presupune o mare încredere: cel balansat se lasă pe mâinile celorlalți. Nu-i puțin lucru dacă ne gândim la individualismul care se practică acum. Sigur, jocul predispune la ceva riscuri fizice, dar ca adulți cred că le putem minimiza astfel încât să beneficiem de toată hârjoana aferentă unei astfel de activități.

Mă întreb, de ce groapa cu furnici și nu găsesc un răspuns pe măsură, nici în carte nu există o poveste care să aibă legătură directă cu acest joc. Asadar, titlul cărții pare să indice faptul că volumul se adresează copiilor, căci, în principiu, ei sunt cei care se joacă jocul acesta și nu numai. Uite, în povestirea Cine-i mai mare? un bătrânel stă pe o bancă în parc și la un moment dat lângă el se așează un „nod de copil“ și-l întreabă dacă vorbește la telefon, căci banca aceea este telefonul lor, al copiilor, și el ar avea nevoie să sune la Salvare deoarece este cineva bolnav...

— Și cine e bolnav?

— Dumneavoastră. Ne jucăm, nu vă supărați...

... și salvarea vine sub forma unui băiețel, gata să preia fetița bolnavă... cum care fetiță? bătrânelul de pe bancă care protestează că el nu este bolnav și nici fetiță nu este, dar băiețelul care a telefonat și care nu este altcineva decât mama fetiței îi atrage atenția că este încă mic și că știe ea mai bine cum devine treaba. Este o poveste foarte nostimă în care rolurile se inversează și mai, mai că îți vine să te duci prin parc și să te așezi și tu pe o bancă. Există și o fibră moralizatoare care este legată de un băiețel mai mare care face pe doctorul și își arogă o importanță deosebită, na! pe măsura titlului. Dar una peste alta, o poveste pe cinste! Fibra aceasta moralizatoare apare și în povestirea Și eu am două mâini, dar nu se încordează peste măsură. Este vorba despre acel cal nărăvaș pe care îl numim răsfăț și felul în care poate fi adus pe drumul cel bun.

În fapt, toate cele șase povestiri sunt foarte nostime și nu se regăsește în ele pic de ideologie specifică timpurilor (la un moment dat apar oamenii muncii, dar să nu fim mai catolici decât papa, nu este cazul !). Sunt niște bucăți curate care pot fi citite cu plăcere și astăzi. Mircea Sântimbreanu, spre deosebire de alți autori, nu vrea să recupereze un timp trecut pe care îl numim copilărie, el scrie despre copilărie și copilării. În cartea aceasta se simte plăcerea jocului, dorința de a scorni explicații năstrușnice pentru comportamentele și atitudinile copiilor. De exemplu, în bucata Băltoacele sau ce înseamnă „Hapciu“ aflăm că pantofii sunt tocmai buni să împaci o băltoacă pe care o ocolește toată lumea, ba chiar sunt unii care și o ocărăsc, atunci când din nebăgare de seamă calcă în ea. Pantofii musteau – na! pe vremea aceea se și cumpărau cu un număr mai mare, căci piciorul crește și nu știi dacă se mai găsește. Băltoaca clefăia, toate rigolele au fost luate la pas, canalele au fost vizitate și ele... și nu e greu să ne imaginăm ce s-a întâmplat mai departe.

Încă una... în Zăpada mieilor, avem de-a face cu un om de zăpadă care de frică să nu se topească, se agață de aripa unui nor călător și o ia în zbor până la Polul Nord. Plictisindu-se și gândindu-se la copiii pe care i-a lăsat cu ochii-n soare întreabă în stânga și-n dreapta, dorind să afle noutăți. Și află de la un vânticel cam zănatic, că acum copiii se joacă cu zăpadă verde, dar nu calcă pe ea, țin în mâini bulgări de toate culorile, dar nu aruncă cu ei... omul de zăpadă înțelege că zăpada poate să aibă atâtea culori doar dacă este cernută prin curcubeu, dar nu înțelege reticența copiilor și hotărăște să se întoarcă în parcul din care a plecat. Dar iată că acolo dă peste un nor zimțat care îl transformă în ultima zăpadă din acel an... zăpada mieilor.

În Găleata de aur este vorba despre îngâmfare, această mândrie nebunească și excesivă care devine ridicolă, caraghioasă de-a dreptul. Este o bucată fabuloasă prin ideile pe care le pune în joc, putem vorbi chiar despre reîncarnare și despre cine determină statutul și rolul în viitoarea viață. Ai nevoie de măiestrie nu glumă să poți aduce în discuție un astfel de concept într-o povestire pentru copii. Se vede că Mircea Sântimbreanu știe să se joace și să folosească creativ toate informațiile pe care le-a dobândit în decursul anilor de studiu al filosofiei și dreptului.

Temă: Caracteristici înnăscute vs. caracteristici dobândite la oamenii de zăpadă.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: IACOB DESIDERIU

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: I. RICUS

Tehnoredactor: V. POSTELNICU

---

Dat la cules 26.11.1963. Bun de tipar 24.03.1964. Apărut 1964. Comanda nr. 6180. Tiraj 30140. Hârtie offset A de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale 2,62. Coli de tipar 4. A.T. 5590. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 93

---

 

La telefon... telefonul !

Mă întreb dacă numele de Mircea Sântimbreanu mai spune ceva copiilor de azi, eu zic copiilor, dar întrebarea ar merita pusă și adulților. Câți dintre ei îl pot asocia cu Recreația mare. Nu, departe de mine gândul de a fi dojenitor, este doar o curiozitate, un fel de a stabili datele de la care plecăm. Sigur că în subsidiar există o anumită teamă că răspunsurile date la această întrebare vor tinde să surprindă mai degrabă o realitate neplăcută. Și totuși, de ce ar trebui să știm cine a fost Mircea Sântimbreanu?

Despre omul Mircea Sântimbreanu nu vă pot spune multe, știu doar că în lucru este o carte de Cristian Iscrulescu – autorul acestei istorii, iar Mircea Sântimbreanu va avea parte de un capitol consistent. Cu siguranță avea umor și era mereu la înălțime – lăsând la o parte faptul că măsura 2,04 m – cu replicile. Iată un episod, „primul meu editor nu avea nici hârtie și nici cerneală tipografică, era radioul. Am avut imensa șansă de a-l întâlni pe Octav Pancu-Iași. A fost anunțat de o pilă a mea că vine Sântimbreanu. Un profesor, Sântimbreanu. Eu deja venisem când secretara, în prezența mea, dând ștafeta altei secretare, îi spune: «Vezi că o să vină un profesoraș la tovarășul Pancu. Îi spui că-i ocupat, să nu-l bată prea mult la cap...» M-am ridicat din fotoliu în toată lungimea mea și i-am spus: «Eu sunt profesorașul...» Acest moment de totală superioritate a mea, prizat cu mult umor de Pancu, mi-a ușurat discuția cu el.“

Episodul acesta este relatat într-un interviu inclus, alături de altele, în volumul Carnete de editor apărut la editura Amarcord din Timișoara în anul 2000. Cartea decupează fragmente din aproximativ cincizeci de carnete, selecționate din cele peste o sută pe care Mircea Sântimbreanu le-a scris în perioada în care a fost director al editurii Albatros. O părere despre această carte poate fi citită aici.

Pentru mine autorul Recreației mari este cel care te face să zâmbești, să înțelegi că un fapt banal dacă este trecut prin alambicul imaginației creatoare îți poate sintetiza esențe din care îți poți face sirop multă vreme. Mircea Sântimbreanu nu a scris niciodată niciun roman, el este autor de povestiri și acestea sunt ca niște pastile care pot avea atât rol profilactic, cât și vindecător. Personajele lui sunt copiii cu toate gândurile lor. În fapt, Mircea Sântimbreanu a fost profesor de istorie vreo 15 ani (1951 – 1966) în diverse școli de la periferia Bucureștiului, una dintre acestea care se află în cartierul Rahova îi poartă numele din 2001.

Sigur că, în toți acești ani de profesorat s-au întâmplat multe. Evenimentele din clasă, de pe culoare, din curtea școlii, din excursii și drumeții au devenit alături de copii, personaje și locuri în povestirile lui. Și totuși, ne putem întreba de ce același lucru nu se întâmplă și în cazul altor profesori care sunt și ei martori de-a lungul carierei lor la tot felul de scene. Întâmplările nostime, ghidușiile și perlele circulă mai mult pe cale orală, dar uite că din când în când mai este nevoie ca cineva să le adune și să le dea o formă care să le scoată din efemer și să le transforme în întâmplări universale în care copiii se pot regăsi oricând. Pentru a face asta, este nevoie ca tu, ca adult, să vrei să te joci. Să te încânți atunci când găsești jocuri de cuvinte, să dai de-a rostogolul sensuri până descoperi o nouă direcție. Să nu cicălești și să arăți cu degetul amenințător atunci când, de fapt, ar trebui să fii alături și să oferi suport. Sunt lucruri simple, dar nu la îndemâna oricui. Mircea Sântimbreanu le face pe toate.

Uite, doar două exemple din cartea aceasta care este mai puțin cunoscută. În bucata Pomul de pe stradă, Mihăiță are grijă de un pomișor, un tei plăpând... îi face țarc, îl dă cu var, îi pune atelă și îi face covoraș de pământ gunoit și atunci când iese pe drum, Mihăiță simți o strângere de inimă: „Ia te uită, toți fac ce am făcut eu... Merse până la colțul străzii, unde se deschidea bulevardul și văzu până hăt-departe zeci de oameni foindu-se în jurul pomilor. Și, pe nesimțite, inima i se umplu de mândrie și se pomeni spunând fericit: «Ce bine! Și eu am făcut ceea ce fac toți!»“ Vedem aici în mic, o răsturnare a perspectivei și nu este puțin lucru ca un copil să vadă, să înțeleagă că lucrurile nu încep cu el, e aici o lecție a modestiei care prinde bine.

În povestirea care dă și numele acestei cărți, La telefon... telefonul, avem acest aparat ce stă pe „pernuța lui de mătase, negru și gras ca un motan“ (dacă vreți să citiți un pic de istorie, o puteți face aici) care arăta deci și se comporta total diferit... să ne gândim doar la faptul că telefonul avea furcă. Mă rog, ideea este că telefonul nostru vrea și el să învețe să vorbească la telefon căci în afară de Alo! nu știe ce altceva să mai zică. Așadar, îl urmărește pe stăpânul său cum vorbește cu diferiți colegi și află că dacă vrei să te duci la cinema trebuie să fii obosit, că dacă vrei să duci temele cuiva este foarte bine atâta timp cât nu ai un picior scrântit, că pentru a ajunge la întâlnirea stabilită trebuie să spui că ești foarte obosit și că vei merge la culcare în câteva minute. Clar, nu-i pentru oricine vorbitul la telefon, dar un Alo! interogativ se poate spune oricând de la celălalt capăt al firului... în ziua de astăzi, al undei.

Mircea Sântimbreanu nu a fost doar profesor, traducător, publicist, scriitor sau director de editură. A fost, pentru o vreme, și actor – a jucat în Dacii (1967) și Haiducii (1966) – dar niciunul din aceste roluri nu l-a îndepărtat de cel pe care, cred, l-a îndrăgit cel mai mult: acela de copil. Chiar dacă numele de Mircea Sântimbreanu nu spune astăzi prea multe, de aici putem începe o redescoperire.

Temă: De ce credeți că mănușile pe care bunica le împletea din lână se temeau de lupi?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: E[delstein] Arno

Editura: Tineretului

Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ

---

Dat la cules 24.05.1961. Bun de tipar 08.07.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 5256. Tiraj 25140. Broșate 25140. Hârtie velină m. de 80 g/m2. 610 x 860/16. Coli editoriale 6. Coli de tipar 10.    A. 0132. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8 (R)

---

Ciocârlia

 

           

                Îmi dau seama că sunt cumva prins între plăcerea mea de a citi povești, cărți vechi și faptul că, obiectiv vorbind, nimeni nu va deschide o astfel de carte din propria-i dorință. Putem vorbi de o lectură obligatorie, dar în cazul acesta, cititorul va pierde considerabil din frumusețea acestor povești.

            Nu vreau să construiesc castele de nisip în Spania, deși îmi aduc aminte cu plăcere de o poveste din cartea Covrigi, covrigi proaspeți! de Aziz Nesin, în care, un ursuz descoperea bucuria construind castele de nisip pe malul mării. Da, atunci când realizezi că bucuria este efemeră și că nu trebuie să alergi după ea zilnic și că ea se poate ascunde în lucrurile mici, parcă dobândești un fel nou de a privi lumea.

            Dar până să ajungi aici, viața te poate trece prin ciur și prin dârmon, și tot strecurând și strecurându-te, ajungi să obosești și nu vei mai vedea firicelul de aur care-ți sclipește sub ochi...  de multe ori nu e niciun firicel de aur, este o lacrimă care stă agățată de gene. Lacrimă care îți sparge realitatea de zici că privești printr-un caleidoscop... te lași furat de gânduri și te trezești târziu. Nu poți să recuperezi nimic. Timpurile trecute nu sunt ale tale. Citești sau asculți amintirile altora despre ele, poți empatiza... și, să recunoaștem, nu este puțin lucru.

            Cele șase povestiri din această carte ne pun în fața unor realități trecute, dar haina lor veche ascunde emoții și sentimente pe care le întâlnim și astăzi. Căci asta cred că este marele câștig al citirii acestei cărți. Pe de o parte putem vedea cum trăiau copiii, ce trebuiau să facă... într-un fel, care le era copilăria. Privind retrospectiv, vorbim de tristeți și neajunsuri, dar, pentru momentul respectiv, aceasta era realitatea și fiecare o îndura după puterile lui. Pe de altă parte, putem descoperi că, deși a trecut mult timp, unele lucruri nu s-au schimbat. Unii părinți rămân la fel de insensibili la nevoile copilului și gândul că va înțelege el când va fi mare, îi face să ia niște decizii neinspirate. Uite, cum este în bucata Nepoata lui Moș Mitruț, în care „Linuța, o copilă blondă ca o păpădie, iute și pricepută la multe, deși nu avea încă doisprezece ani“ este lăsată acasă să aibă grijă de bunicul muribund. Mama, ar putea s-o ia la câmp la seceriș, dar asta ar însemna s-o lase acasă pe Anuța, sora mai mare... dar uite, așa se prăpădește o mână în plus de ajutor. Or pentru părinți munca primează, secerișul nu e joacă.

            Sigur, această bucată sau cea în care aflăm despre Nicu, băiețelul care abia a împlinit cinci ani și începe să-i sară în ajutor maicii sale – și care, pe măsură ce crește ajunge să facă treburi socotite a fi de fată, de nici mă-sa care se lăuda cu el vecinelor, nu spune chiar tot... cum că el și toarce și spală rufe. Sau povestea pogăniciului Nichifor, care ajunge să îndrăgească o pereche de vite ale stăpânului la care se băgase sluguță și care până la urmă pare să trezească emoție și în inima stăpânului care vedea doar munca. Toate acestea pot fi interpretate folosind grilele educației de azi și să ne dea cu minus, dar aceste povestiri nu își găsesc sensul în astfel de interpretări. Scopul lor este acela de a trezi emoție în cititor... Ce va face cititorul cu această emoție, ei bine... asta e o altă poveste!

 

Temă: Reflectați asupra următoarelor: Citim despre alții ca să ne amintim de noi.

 

Autor: ION AGÂRBICEANU (12 septembrie 1882, com. Cenade, jud. Alba – 28 mai 1963, Cluj)

Copertă și ilustrații: FLORIN OBREJA

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: MARIANA PUȘCAȘU

Dat la cules 05.08.1966. Bun de tipar 28.02.1967. Apărut 1967. Comanda nr. 7570. Tiraj 50140. Hârtie: scris, tip I A de 100 g/m². Format 700x1000/16. Coli editoriale 3,48. Coli de tipar 4.     A. T.  12050. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32

 

           

 

Câte se petrec la mare!

            

               Mă așteptam ca în această carte că găsesc un menu de poveste asemeni unui corn al abundenței... e pe sărăcie! Ceva gogoși, o prăjitură și niște zarzavaturi pentru ciorbă. Acum că am rezolvat-o cu mâncarea putem trece mai departe, sigur, nu cu burta plină, dar măcar nu suntem hămesiți!

            Ne pregătim pentru douăzeci de zile de tabără la malul mării și uite, seria a III-a tocmai intră pe poarta frumos decorată de moș Mehmet cu o inscripție în limba turcă, alcătuită din „scoici albe, gălbui, trandafirii, scânteietoare ca sideful, cu piciorușe de sârmă foarte subțiri, ca niște furniciˮ - Bine ați venit, dragi copii!

            Nu am să intru în prea multe detalii legate de evenimentele, momentele mai mult tensionante, care au loc pe parcursul celor douăzeci de zile, ele sunt cele pe care le-am mai întâlnit... aducerea pe calea cea bună a unor copii zburdalnici, ajutor în ceea ce privește depășirea unor momente de umilință legate de purtatul ochelarilor, prinderea unor hoți, gazeta de perete, farse nevinovate la prima vedere dar cu motivații legate de invidie, amintirea momentelor dificile din trecut și prezentul luminos al acelor zile și al anilor ce vor urma, îndreptarea atenției spre ceea ce este cu adevarat important și acesta nu este senzaționalul, deosebitul ci lucrul comun care la prima vedere trece neobservat fiind îmbrăcat cu hainele obișnuinței. O avem pe Sussana, o tânără ce aspiră să devină poetă și caută inspirație în evenimente cu intensitate emoțională crescută și dacă acestea nu se produc de la sine atunci o mână de ajutor nu poate strica. Noroc cu Maria Munte, o poetă recunoscută prezentă în tabără care îi este ghid Sussanei. Ce să mai, cartea conține toate marotele momentului... este prezentă și filatura de bumbac unde lucrează unii părinți, cotele și depășirile de plan, CFR-ul, gospodăriile colective, avântul tehnologic și grija pentru oamenii muncii (vezi episodul cu pesacarii de ieri cu bărcile lor puse la dipoziția vâturilor și navele de azi care supun mările).

            Deși lucrurile acestea ar putea fi greu de digerat dacă nu există un apetit pentru a recupera povești să știți că printre aceste pagini se pot afla momente care au o finețe deosebită. Cel puțin, mie mi-au plăcut! Uite, copiii sunt porniți într-o excursie la capatul căreia vor vedea o crescătorie de rațe Pekin... „iată-ne în câmpia dobrogeană. Șoseaua taie un câmp îngust, cu iarbă scurtă, prăfuită, străjuită de un zid de nepătruns. Sunt faimoșii ciulini cu măciuliile lor violete, uscate, încrezuții, care ne cer socoteală pentru liniștea tulburată. Dar dincolo de ei, ne fac semne și ne îmbie cu ochi de catifea albastră floricele bondoace, maci cu pălărioare de foc, pelin aromitor. Poți să treci așa nepăsător, să nu răspunzi la o poftire așa de gingașă? Nu poți! Și atunci? Te încumeți, dai deoparte ciulinii necuviincioși până la obrăznicie care se reped la tine ca niște zăvozi întărâtați. Chiar dacă au mers atât de departe cu îndrăzneala să se iscălească pe gleznele arse de soare, cu niște semne de foc, totuși băieții au reușit să-i învingă...ˮ Îmi place descrierea această căci și eu m-am războit cu astfel de ciulini la țară și văd acum frumusețea acelor momente. Și mai sunt astfel de bucăți presărate prin carte.

            Nu, vă rog să nu mă acuzați de nostalgie!

 

Temă: Scrieți frumos despre un lucru banal, cum ar de de exemplu, un felinar.      

 

 

 

Autor: SANDA MOVILĂ (pseudonim Maria Ionescu, 7 ianuarie 1900  – 13 septembrie 1970)

Copertă: PUIU MANU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: TUDOR POPESCU

Tehnoredactor: ELENA GĂRĂJĂU

Dat la cules 28.02.1962. Bun de tipar 04.06.1962. Apărut 1962. Comanda nr. 3769. Tiraj 17120. Hârtie tipar de 50g/m², 840X1080/32. Coli editoriale 7,8. Coli de tipar 11,75. A. 0879. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R

 

           

 

Hoinăreli prin natură

 

           

                   Natură pe pâine! Asta-i tot, nu mai este nimic de zis. Oriunde te uiți și oricum te răsucești dai nas în nas cu toate animalele din pădurile noastre, păsăretul își cântă trilul și-și clădește cuibul, vânătorul și câinele său iau urma vânatului și... depinde doar de tine cât de mult vrei să te adâncești în această lectură a naturii.

            Ideea acestei cărți este aceea de a face cunoscute, tânărului cititor, obiceiurile animalelor, felul în care ele se comportă, ba mai mult de a explica de ce fac ceea ce fac. Uite, de exemplu țărcile fac două, trei cuiburi pe care le încep și nu le termină, tot lucrează la ele într-o larmă nebună, fac o gălăgie de toată lumea se uită la ele până la un moment dat când se plictisește de spectacolul lor și își caută de drum. Ei bine, în momentul acela, aceste păsări gureșe își înghit trilul și în cea mai mare liniște își construiesc cuibul lor cel bun, aici își vor depune ouăle. Dar cum simt că un ochi se abate asupra lor se întorc sprinten la cuiburile dintâi și încep sporovăiala veselă și lucrul în doi peri. Secretul e simplu, distragerea atenției de la ceea ce este important.

            Aceste lecții le primește Niculiță de la Moș Vasile Ureche...ˮe un om scund, brunet, cu părul cărunt, cu o bărbiță rară, cu ochii puțin oblici, cu crețuri mici și dese împrejur, de parcă ar fi miop sau s-ar uita mereu foarte departe și atent, cu un zâmbet cald și nelipsit, care îi luminează chipul„        bunicul perfect! Acest bunic, Vasile Ureche nu prea e pe gustul meu, are unele apucături de om care le știe pe toate – și știe multe, nimic de zis – tactul lui pedagogic îmi pare că se reduce la expresia facem cum zic eu că-i mai bine, autoritatea fiind dată de experiență și etate. Sigur, la rigoare, în economia cărții, nici nu e necesar mai mult, dar cred că s-ar fi putut face mai mult cu acest bunic. Mă rog, idiosincrazii.

            Niculiță este copilul unei nepoate care îi cere lui Moș Vasile s-o primească la el după moartea soțului. Și cum Moș Vasile a avut și el un copil care s-a prăpădit de mult simte într-un fel că poate înnoda această legătură ruptă. Nu-i vorbă, Niculiță este baiat bun și tare isteț, pe placul bătrânului, mai pune el întrebări prostești și întrerupe povestiri dar este un bun ascultător și observator.

            Cartea aceasta pare să fi avut succes dacă este să ne gândim că a beneficiat de trei ediții succesive 1961, 1965, 1972... oricum ar fi este o carte sigură pentru acele vremuri, nu se putea da greș. Nimeni nu spune o vorbă doar sunt necuvântătoare, nu? Dar mâna care mângâie gingaș își face simțită prezența atunci când te aștepți mai puțin căci Moș Vasile ˮacum, pensionar, statul asigurându-i bătrânețe bună, se poate bucura de ceea ce i-a fost drag totdeauna: să citească, să umble la vânătoare, să trebăluiască prin jurul casei și, mai ales, prin grădină„ sau iată-l pe Moș Vasile în luptă cu doftoroaiele, superstițiile și alte acelea zicând ˮ...acolo unde nu luminează făclia științei, cresc ciupercile superstițiilor„ Dar astea sunt urme mici, poți trece peste ele fără să le bagi în seamă căci natura este descrisă cu meșteșug și te plimbi prin păduri și prin împrejurimi în toate anotimpurile, dar iarna este descrisă cel mai vârtos. Uneori natura atacă sălbatic și crud, nu are milă și prin vreo două locuri sunt descrise astfel de episoade, care pot fi considerate sângeroase pentru zilele noastre dar aceasta este realitatea, o putem trece sub tăcere dar asta nu înseamnă că ea nu există.

            Sunt în cartea aceasta două povești parcă scrise cu un alt condei și anume Povestea pădurarului Irimie cu jderul și Povestea inginerului cu ursul prins în capcană ipoteza mea este că acestea două sunt scrie de Ionel Pop, dar nu am cum să verific acest lucru. Sunt povești vânătoreși autentice, din cele spuse la foc deschis sau atunci când vânătoarea prezentă s-a încheiat dar vânătorile trecute sunt aduse în bătaia puștii de hăitașii de primprejur care strigă mai zi-ne o poveste.

            O precizare: capitolele ediției din 1961 beneficiază la început și la sfârșit de ilustrații ale poveștii. În celelalte ediții aceste ilustrații lipsesc fiind prezente doar planșele color care se regăsesc și în prima ediție.

Temă: Faceți-vă degetul pistol și ochiți un stol de nori.

Autor: DEMOSTENE BOTEZ (2 iulie 1893, Hulub, jud. Botoșani – 18 martie 1973, București) și IONEL POP (24 noiembrie 1889, Gherla, jud. Cluj – 27 ianuarie 1985, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: HOBANA ION

Tehnoredactor: GĂRĂJĂU ELENA

Dat la cules 22.04.1961. Bun de tipar 21.07.1961. Apărut 1961. Comanda nr. 5167.

Tiraj 20160. Broșate 15080 + Legate 5080. Hârtie velină satinată de 80 g/m².

840 x 1080/16. Coli editoriale 14,35. Coli de tipar 11. Planșe 8 off.

A. 01144. C.Z pentru bibliotecile mici 8 R – 3.