marți, 7 iulie 2026

32 de premianți


Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea.

Am citit 31 de bucăți apărute în cartea 32 de premianți. Spuneam la un moment dat că această diferență poate fi interpretată ca o invitație adresată cititorului, el să fie, să devină cel de al 32-lea premiant căci sigur are și el povestea lui. Dar până acolo să ne oprim un pic asupra câtorva povestiri și să aducem în continuare argumente suplimentare care să demonstreze că Mircea Sântimbreanu este un excelent jucător semantic. Pentru el, cuvintele sunt aidoma unui caleidoscop pe care-l pui la ochi și îl răsucești și te încânți de fiecare dată de configurația apărută. Oglinzile acestui caleidoscop sunt experiențele zilnice din viața unui școlar banal, dar care văzându-și reflexia are șansa de a înțelege și altceva din ceea ce i se întâmplă. Noul sens îl ajută să își restructureze experiența astfel încât posibilitatea de a înțelege lucrurile să se îmbogățească cu o nouă perspectivă. Nu contează dacă această perspectivă este direct legată de transmiterea unei norme comportamentale sau este o interpretare ghidușă a realității. Important este ca ea să trezească în cititor conștiința faptului că acțiunile au urmări, că obiectele au și ele viața lor, că respectul și interesul pe care le acordăm celorlalți este un drum cu două sensuri.

În bucata P.T.T.R (un acronim venit din alte vremuri în care transmiterea informațiilor se făcea pe alte canale – Poștă-Telegraf-Telefon-Radio) Mircea Sântimbreanu reușește să pună în relație elementele care definesc un oficiu poștal cu elementele care definesc o clasă. Fără îndoială găsirea acestor corespondențe stârnește entuziasmul, dar mai mult decât atât descoperi care este esența comunicării. Avem expeditor și destinatar, avem ore de funcționare, avem obiectul de expediat, avem taxe, avem diferite rute, avem defecțiuni pe rețea și avem mai presus de toate un diriginte. Ținând cont de toate acestea, vă rog să vă imaginați că sunteți în penultima bancă de pe rândul de la geam și trebuie să trimiteți un bilețel lui Ionescu în a treia bancă de la perete, exact în momentul în care profesorul predă la tablă complementul indirect și adresează întrebarea: Cui?

Dar să știți că nu toate povestirile se ocupă cu transmiterea normei comportamentale sau a atitudinii de dorit, cel puțin una are altă temă și anume, primii fiori ai dragostei. Un mic incendiu îl are ca protagonist pe Nicu, prietenul pompierilor, care se asigură pe potriva propriilor puteri că lucruri precum soba, hornul, stingătorul sunt în parametri corespunzători. Doar că el se asigură de toate acestea în ceea ce o privește pe Ileana căci arde de nerăbdare să îi vorbească cât mai des!

Nu pot să nu mă întreb dacă astfel de întâmplări sau altele ca de exemplu abaterea de la drumul spre școală, corijarea notelor mici, grija față de îmbrăcăminte, pregătirea lecțiilor mai pot stârni interesul copiilor de azi. Per ansamblu copiii au rămas tot copii, metehnele lor sunt de aceeași esență și rezolvarea lor presupune de multe ori apelul la aceeași soluție. În această privință lucrurile nu s-au schimbat semnificativ, tot conștientizarea, responsabilizarea, înțelegerea rolului personal sunt elementele pe care se bazează o educație moral-comportamental sănătoasă. În toată această poveste, un element important îmi pare a fi obținerea recompensei. Astăzi, viteza este peste tot, or cititul își oferă roadele după un anumit timp... și cine mai are timp să aștepte? Încercarea trebuie să fie aceea de a stârni undele care, prin propagarea lor să se întindă și să cuprindă cât mai mult din liniștea asta pe care încercăm să o acoperim cu zgomote.


Îmi imaginez că o modalitate de a face cunoscute aceste povestiri ar avea nevoie de un redactor excelent care să construiască o punte între realitatea de atunci și cea de acum. Și lucrul acesta se poate face tot prin intermediul unei povești. Iată un exemplu, bucata Un vocabular literalmente bogat unde îl avem pe Tăsică care ajunge să folosească cuvinte fără a le stăpâni bine înțelesul. Comicul este inevitabil! Iată teza la zoologie: „Șoarecele de câmp este un animal falimentar. Trăiește pe ogoare și mănâncă în serpentine. De aceea trebuie recenzat, fără milă, fiind foarte virulent și colateral...“ Am auzit povestindu-se o întâmplare care surprinde perfect situația din povestire. Era vorba de un eveniment pentru care s-a muncit enorm și toată această muncă a fost răsplătită pe deplin. Lucrurile au fost excelente, totul a mers perfect, nimic nu s-a gripat, stricat, răsturnat. Ca urmare a succesului, cineva vine în întâmpinarea organizatorului și bucuros de reușita acestuia îi spune într-un suflet... „A ieșit lamentabil!“


Temă: Se poate vorbi de o distanță optimă în percepția realității interioare?


Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: CIK DAMIDIAN

Editura: Tineretului








duminică, 21 iunie 2026

Basmele isteților


Înțelepciunea populară decantată în basme tinde să fie astăzi desuetă. Nu îmi dau seama cât de multe basme se mai citesc astăzi și dacă ele reușesc să trezească vreo dorință în acest sens. Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene, Zmei, Balauri, Pitici, Spiriduși se mai găsesc prin vocabularul cuiva, dar cred că sunt greu de pus în relație cu un basm anumit. Recunosc, nu am citit versiuni recente, dar îmi imaginez că acestea sunt adaptate vremurilor pe care le trăim cu tot ceea ce presupun ele din punct de vedere al corectitudinii exprimării și al imaginilor puse în fața micului cititor sau ascultător, după caz.

În mod cert, a fost un moment în care basmul a fost la putere. Sunt suficiente câteva nume pentru a înțelege amploarea fenomenului, Jacob Grimm și Wilhelm Grimm, Charles Perrault, Antti Aarne, Vladimir Propp, Claude Lévi-Strauss, Bruno Bettelheim, Simion Florea Marian, Lazăr Șăineanu, Petre Ispirescu. Ca borne principale am putea avea culegerea basmelor, compararea și clasificarea lor, crearea de structuri, interpretare și, poate mai înainte de toate, ascultarea sau citirea lor.

Nu îmi propun să scriu despre teorii, tipuri, motive, fire narative, structuri, interpretări din perspectivă freudiană sau jungiană, dar să știți că toate acestea au un spectaculos al lor și ne arată că basmul reprezintă un domeniu foarte interesant de cercetare.

Nu îmi propun să povestesc un basm sau vreo povestire din cele 13 prezente în această carte, dar să știți că selecția este una pe cinste și ne plimbă în ordinea apariției din carte prin România, Madagascar, Irlanda, India, Serbia, Japonia, Normandia, Africa de Sud, Germania, Chile, Suedia, America de Nord, Italia. Autorul s-a folosit de următoarele volume: Félicien Challaye – Basmele Japoniei, Vuk Karakdžić – Povești sârbești, William Craigie – Folclorul scandinav, precum și de teme semnalate în revista Journal of Folklore.

Nu insist asupra lui Eugen B. Marian. Toate lucrurile pe care le-aș scrie sunt la un click distanță, dar să știți că datorită lui citim în limba română Mark Twain, Jerome K. Jerome, Katherine Anne Porter.

În schimb, vă propun un joc!

Plecând de la anul nașterii și folosind AI-ul vedeți ce tip de poveste vă poate defini. Punctul de plecare este clasificarea Aarne-Thompson-Uther (ATU), celebru catalog internațional al tipurilor de basme și povești populare. Fiți pregătiți de ceva foarte nostim! Atenție, nu fiecare număr dintr-un interval al clasificării are un corespondent specific. Catalogul sare peste anumite numere sau lasă spații libere în interiorul intervalelor pentru a se putea adăuga noi tipuri de basme / povești. Asta nu este un lucru care să ne întristeze, din contră, avem mai mult spațiu de joacă. Așadar, vedeți ce poveste se află prin preajmă.


În cazul meu se aplică rotunjirea și iată-mă-s în sertarul cu eticheta ATU 1965, sunt în lumea paradoxurilor lui Knoist, un tată care are trei fii, unul este orb, unul este șchiop, iar cel de-al treilea este dezbrăcat. Primul vede un iepure pe care îl prinde cel de-al doilea, iar al treilea îl pune în buzunar.

Poate că basmele nu mai sunt la putere, dar au puterea de a crea lumi !



Autor: EUGEN BARBU MARIAN (21 iunie 1921 – 17 ianuarie 2012)

Copertă și ilustrații: VAL MUNTEANU

Editura: Tineretului



Redactor de carte: I. Bică

Tehnoredactor: E. Postelnicu

Corector: A. Ifrim


Dat la cules 25.V.1957. Bun de tipar 1.X.1957. Tiraj 20.100 broșate + 4050 legate. Hârtie de offset A de 100 gr. m. p. Coli de tipar 23,5. Coli de editură 12,4. Format: 16/84x108. Comanda editurii: 2468. Ediția I  A. 06641. C. Z. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8R)








duminică, 7 iunie 2026

Extemporale și... alte lucrări scrise


Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă, ne înțelegem cu greu fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic.

Timpul trece pe nesimțite... și uite așa, jumătate de oră, s-a transformat în câteva ore, care mi-au fost necesare să termin de citit cartea lui Mircea Sântimbreanu apărută în 1963 – Extemporale și... alte lucrări scrise. Poate ar fi fost mai bine dacă aș fi respectat cronologia apariției, așa tot sărind înainte și înapoi există riscul de a pierde din vedere felul în care se dezvoltă / modifică unele povești. Îmi place însă să cred că există pe undeva un fel de plan ascuns care se desfășoară fără ca eu să am habar astfel încât povestea de început să devină ceea ce trebuie să fie. Vom vedea, și eu sunt curios unde se va ajunge. Dar până atunci să ne oprim asupra câtorva povești și idei care apar în aceasta carte.

Îmi pare că Mircea Sântimbreanu reușește prin povestirile sale să concilieze cele două tabere care duc bătălii crâncene pe teritoriul literaturii pentru copii – tabăra didactic-pedagogică vs. tabăra scriitorilor, adică cea estetico-literară. Nu intru în detalii este clar ce își propune fiecare, prima își dorește ca norma comportamentală, atitudinea de dorit să fie explicit prezentată copilului. Rolul literaturii fiind acela de a educa copilul, de a transmite cunoștințe și informații astfel încât mintea copilului să fie modelată în acord cu specificul timpurilor trăite. Tabăra scriitorilor consideră literatura o artă și urmărește modelarea sensibilității copilului prin trăire emoțională, sentiment, identificarea cu personajul, imaginație, poveste și limbaj.

În mod clar, în povestirile sale, Mircea Sântimbreanu își propune să transmită modelul comportamental de dorit, care să fie urmat, dar felul în care o face nu-i poate lăsa indiferenți pe cei din tabăra scriitorilor. Dacă ar fi să căutăm în textele sale ceea ce la un moment dat erau numite imagini frumoase vom găsi cu ușurință oriunde am deschide. Am să dau câteva exemple, dar înșirarea lor este un act de didacticism pe care autorul l-ar taxa fără să stea pe gânduri, căci ele au nevoie de ochiul și mintea copilului care să se descopere pe sine însuși. Iată, cine nu a rupt foi din caiet până ce acesta „...s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiță de caiet la umbra celor două coperți... Toate celelalte file și-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat.“ (Mi s-a terminat caietul) Sau în altă parte (Scuza) „...umbra teiului din fața casei s-a alungit, dând semn că soarele se pregătește de culcare […] Deodată Spirache se luminează, ca și cum soarele unei idei mari ar fi răsărit undeva, sub fruntea sa încruntată. Se va scuza! “ Cred că nu există elev care să nu se regăsească în situația lui Spirache și anume să își imagineze cea mai strașnică scuză și în felul acesta să fie păsuit pentru că nu a învățat.

Și pentru că tot suntem în această situație să-l urmărim mai departe pe Spirache cum dezvoltă o adevărată schemă logică a scuzei: „Tovarășe profesor, vă rog să mă iertați că n-am putut să-mi pregătesc pentru astăzi lecția din motive bine întemeiate! Punctul 1, litera a: bunica a fost bolnavă și m-a trimis mămica la farmacia nr. 1, și aceasta a fost închisă pentru inventar... inventar. Litera b: și când m-am întors acasă am găsit poarta închisă, și cheia nu era la locul ei, deoarece ma-mare era dusă la o mătușă, iar mamica lucrează în schimbul doi... Punctul 2: așa că n-am știut ce lecții avem pentru astăzi... Săgeată, vezi verso, aha: Dar îmi iau angajamentul...“ Se știe, logica sub imperiul emoțiilor poate conduce uneori la efecte amuzante, așa cum se întâmplă și în cazul lui Spirache care ajunge să închidă bunica pentru inventar.

Sunt foarte multe povestiri în cartea aceasta care sunt de-a dreptul delicioase, se vede că imaginația lui Mircea Sântimbreanu joacă toate cărțile... de citit! Îmi place povestea Portretul colegei de bancă în care două colege ajung să se încondeieze strașnic, ba mai mult decât atât, riscă să își desconspire secretele în fața colegilor, atunci când le vor fi citite compunerile. Conflictul se amplifică pe măsură ce portretele fizice și psihologice capătă tușe din ce în ce mai groase. Rezolvarea vine din generalizare, toate trăsăturile fizice – nasul, gura, ochii –  vor fi potrivite, trăsăturile psihice – potrivite și ele. Surpriza apare în final când trebuie totuși să constatăm că există între ele o diferență... aceasta este dată de numărul de virgule folosite în compunere.


În multe povestiri, obiectele din universul școlar – bănci, caiete, penițe – capătă puterea de a vorbi și istorisesc situații care pun micul cititor în ipostaza de a evalua comportamente, de a își da seama ce este bine, ce este de dorit și care trebuie să fie atitudinea atunci când se va afla într-o situație asemănătoare. În altele, anumite atitudini morale – nepăsarea, comoditatea, inițiativa, bunul simț, amintirea – sunt personificate și îl fac pe copil să identifice mai ușor care este rolul lor în viața de zi cu zi.

Nu mă mai lungesc, cert este că fiecare din aceste povestiri ar merita o discuție în parte, căci aceasta îmi pare a fi cartea cea mai reușită de până acum.

Temă: Educația – luptă sau diplomație, eseu argumentativ.


Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă: KALAB FRANCISC

Editura: Tineretului



Redactor responsabil: V. Gafița

Tehnoredactor: C. Vulcănescu


Dat la cules 10. 10. 1963. Bun de tipar 01. 11. 1963. Apărut 1963. Comanda nr. 6005.           Tiraj 25 000. Hârtie semivelină de 63 g/m2, 540 X 840/19. Coli editoriale 4,76. Coli de tipar 7,5. A. T. 10675. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32.



duminică, 24 mai 2026

Biblioteca școlarului - seria a III-a (1952 - 1953)

Cu ceva timp în urmă am scris despre colecția aceasta numită Biblioteca Școlarului și fixam câteva puncte de reper. Iată, astăzi, vă invit la o prezentare a intervalului 1952 - 1953 din perspectiva cărților apărute în această colecție. Am tot căutat și de fiecare dată când am zis că le-am găsit pe toate, un volum își mai ițea câte un colț de copertă pe te miri unde. Și uite așa am reușit să identific 20 de titluri... este posibil ca pe undeva ascunse să mai stea câteva. Să vedeți cum devine treaba... 

Din ianuarie și până în martie 1952 putem vorbi de seria a II-a (șantier în lucru), luna aprilie este goală și din luna mai a anului 1952 apare seria a III-a, care se întinde până în luna mai a anului 1953. Frecvența ar fi cam de două carți pe lună, dar sunt luni - cum ar fi septembrie - pentru care nu am reușit să identific niciun titlu. Și cum aceste cărți nu conțin o listă cu titlurile apărute sau care vor apărea, cred că cel mai nimerit ar fi ca lista să rămână deschisă. Asta cu atât mai mult cu cât nu mai reușit să găsesc Ostașii noștri de Vasile Alecsandri astfel încât să pot încadra și acest volum în cronologia acestei serii.

Precizări:

  • nu toate cărțile conțin ilustrații
  • numele ilustratorului nu este menționat de fiecare dată
  • portertul lui V. Corolenco nu este prezentat
  • prețul cărților este cuprins între 0,60 - 2,20 (de reținut că în ianuarie 1952 are loc o reformă monetară)
  • în caseta tehnică tirajul este prezentat sub forma 20000 + 100, această cotă de 100 de exemplare nu știu dacă reprezintă exemplare cartonate (eu nu am reușit să identific niciun exemplar cartonat) sau este vorba de o cotă pentru protocol sau depozit legal
Vizionare plăcută!



sâmbătă, 16 mai 2026

Lumea într-un degetar


În anul 1978, în Grecia, la Atena, Lucia Olteanu a participat alături de soțul ei – Tiberiu Utan – la o agapă organizată de Evanghelos Averoff Tossizza. La un moment dat, acesta a strigat adresându-se comesenilor: „ E poetă, e poetă!“ asta după ce a ascultat două mici poeme scrise de Lucia Olteanu, traduse direct în franceză de către autoare. Impresionat, Evanghelos Averoff Tossizza a strigat cele de mai sus și a tradus imediat pentru cei de față, în grecește, cele două poeme. (Lucia Olteanu, Declarația de avere, vol. 2, editura Viitorul Românesc, 2005)

Am să fac o mică digresiune și voi spune că avem nevoie de complimente, acestea ne liniștesc mai ales atunci când gândurile ne arată cu degetul neajunsurile noastre. Nu importă dacă temerile sunt legate de aspecte fizice, cum ar fi o rochie cumpărată de pe malurile Senei, în timp ce tu te îmbraci de pe malurile Dâmboviței sau legate de aspecte psihice, emoționale. Complimentele au puterea de a ne face să ne simțim acceptați, iar de aici încolo ține numai de bunul nostru simț pentru a nu ne face de râs.

Digresiunea aceasta e ca un fel de memento pentru mine și vine ca urmare a încercării mele de a înțelege cum funcționează relația dintre Om și Poet. Sunt acestea cele două fațete ale aceleiași monede sau sunt două entități diferite ce acționează asupra a ceea ce putem numi generic, organism. Nu am să încerc să descriu acum relațiile, în mod cert ele funcționează pe un interval ce are capete deschise.

Trebuie să recunosc că nu prea mă dau în vânt după poezie, dar ce scrie Lucia Olteanu este imposibil să te lase impasibil. Nu rima, nu calamburul, nu jocul plin de dichis al cuvintelor este în primul rând atrăgător, ci multitudinea de scântei multicolore care se ivesc din asocierile de idei. Am să mă opresc doar asupra unui singur paragraf din bucata numită Geneză posibilă, iată-l: „Fiecărui om i-a prevăzut un teren vast pentru meditație, unde să-și crească gândurile precum într-o plantație diferitele soiuri vegetale, mărturie de neșters, stau hărțile de pe amprentele digitale.“

Da, este vorba de un Creator, pe care să-l numim împreună cu autoarea, Alfa – la vremea respectivă cred că nici nu se putea găsi un sinonim mai bun. Sigur, în poveste nu este un Creator ci un chimist, dar vă rog să nu profităm de valențele acestui cuvânt și să facem duble legături.

E în bucățica asta atât de mult sens încât mă întreb prin ce, prin câte, întâmplări de viață trebuie să treacă ființa ca să devină Om și mai apoi să rafineze tării de felul acesta în alambicul sub care Poetul întreține focul?

Ei, dar nu toate lucrurile sunt așa de serioase, uite de exemplu știm că iarna avem nevoie de căldură în casă. Căldură care înseamnă creșterea temperaturii... or „problema temperaturii în familie o mai reglați copii și voi, când aduceți de la școală anumite note: un patru, un doi...“ (Casa, p. 51)

Cartea aceasta – Lumea într-un degetar – deși apare la editura Ion Creangă, nu este doar pentru copii ci și pentru oameni mari, fiecare va învăța câte ceva din ea. Copiii vor fi poate mai câștigați, ei vor ști cum se făuresc metaforele, vor afla noi modalități de a explica lumea și mai ales ce frumos poate fi totul. Adulții în schimb, trebuie să vină cu chef de citit, de restul se ocupă autoarea!

Da, asta face Lucia Olteanu cu mine, îmi ia toate cuvintele și mi le face roată dansantă, mă țin cu ele de mână și nu mă îndrept înspre lună, ci mă îndrept doar de spate pentru a face reverențe delicate!

Temă: Copiați pe o foaie de hârtie, până la epuizare, albastrul cerului.


Autor: LUCIA OLTEANU (16 mai 1925, București – 17 iunie 2015, București)

Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ

Editura: Ion Creangă



Lector: GH. D. VASILE

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA


Bun de tipar: 30. 09. 1981. Apărut 1981; Coli de tipar: 3









joi, 7 mai 2026

Melcul mincinos


Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere dar, trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Off, sper să nu fie mincinos pentru că atunci lucrurile s-ar complica serios.

După discuția avută am înțeles că nu e tocmai bine să prezinți lucrurile ca fiind definitive, cu atât mai mult cu cât nu cunoști în întregime trecutul. Pornind de aici, lectura volumului Melcul mincinos se transformă într-o stație intermediară – anul 1972. Vorbeam la un moment dat despre povestirea N-ați văzut un mânz maro? și făceam o comparație între anul 1965 și anul 1999, arătând cum a fost modificată. Ei bine, această poveste apare și în volumul de față. Modificările amintite în postarea precedentă se regăsesc și acum, excepția o face vârsta voinicului, el are în continuare 5 ani. Întrebările de atunci și rezolvarea propusă rămân valabile, ba mai mult, pot fi aduse în continuare argumente legate de povestirile din acest volum și care se regăsesc în cărțile despre care am vorbit până acum. Putem constata o serie de modificări prin care se conturează mai bine personajele, putem întâlni niște restructurări de situații, actualizări ale termenilor... și toate acestea pentru a transmite mai bine ideea, pentru a crea copilului cititor starea cea mai bună, astfel încât identificarea, recunoașterea în personaj și mai apoi însușirea normei comportamentale să fie cât mai ușoară.

Nu am să prezint modificările propriu-zise, voi prezenta doar lista de povestiri pe care le regăsim în volumele anterioare Când eram mic, Eu eram zâna, N-ați văzut un mânz maro?, Fetița cu foarfecele, Inima iepurașului, Luna de pe cer, Poveste cu broasca țestoasă – acestea se regăsesc și în cartea Eu eram zâna; Căluțul, Supărarea, Ursulețul și luna, Prieteni și șoareci – acestea se regăsesc și în cartea Elefanți în rochițe. Cum spuneam, modificările nu sunt de substanță, sunt de nuanță deoarece Mircea Sântimbreanu vrea să trezească în copilul cititor, emoția. Acesta este tărâmul pe care trebuie dusă lupta pentru însușirea normelor comportamentale și a atitudinilor de dorit. Pandantul emoției este rațiunea și este mult prea devreme pentru a cere copiilor de 5 – 8 ani să judece rațional. Egocentrismul lor îi împiedică să înțeleagă că dorințele nu devin realitate bătând din palme sau mai rău, bătând din picior. 

Mircea Sântimbreanu construiește un univers în care adulții practică constrângerea doar ocazional și atunci când o fac, aceasta nu este resimțită ca apăsătoare– de exemplu, în povestirea Supărarea, mama îi spune fetiței să se ducă la baie să spele șorțulețul pentru că „tu l-ai murdărit, tu să ți-l speli.“ Tatăl face pe inabordabilul emoțional și preferă să citească ziarul, în locul implicării directe. În alt loc – Prieteni și șoareci, tatăl devine reflexiv-meditativ și ajunge să nu mai scoată niciun cuvânt toată seara, când își dă seama ce îi cere fetița lui, și anume să îi cumpere o altă prietenă, pentru că cea de dimineață a plecat speriat-supărată. Adulții nu au rolul de a institui pedepse, fie ele cu nuanță preventivă, fie cu nuanță de ispășire. Ei sunt puși alături de copii în niște situații de viață și copilul îi descoperă ca fiind ceva mai mult decât niște furnizori de servicii. Au și ei nevoie de un gând bun, de o vorbă de mulțumire, sunt și ei asemeni jucăriilor care se cer iubite, vezi povestirea Fetița, Robotul și alții, Căluțul.

Dar să știți că nu toate povestirile din această carte sunt în această direcție moralizator-normativă. Este una aici – Cățelul își vâră coada ! – care sare din tipar. Este construită pe două planuri, legate între ele printr-o transformare ce generează o ușoară neliniște, dar care este imediat relativizată prin replica Deh, se mai întâmplă... Pe scurt, avem un cățel care își dorește mai multă mâncare – carne, oase – și își aduce aminte că acestea se găsesc la măcelărie. Cel mai la îndelăbuță lucru este să se facă măcelar, îi trebuie doar un halat alb. Nimic mai ușor, în curtea vecină, proaspăt spălat, întins pe frânghie la uscat, stă un halat numa’ bun de înhățat. Cățelul nostru pleacă în căutarea măcelăriei care poate fi identificată după oamenii în halat alb din interiorul ei. Nimerește într-o farmacie, într-un spital, într-o florărie și în toate locurile se întâlnește cu un biet om care are o mare durere de măsea. Dialogul dintre cei doi este delicios dacă îl privești din perspectiva cățelului și dureros dacă te pui în papucii bietului om. Acesta ar fi primul plan al povestirii, al doilea plan îl constituie intrarea în scenă a unui băiețel cu o pereche de mănuși noi, mănuși dintr-acelea cu un deget, pe care atunci când îl miști zici că este o codiță de cățel. Și oare mănușile astea să fie cele care-l fac pe băiețel să se comporte precum un cățel... să alerge mâțele nițel, să dea de-a rostogolul conserve fel de fel, spre mingi să sară sprintenel și un cățel de-i iese în cale să se joace un pic cu el? Nu mai bine era dacă își păstra el vechile mănuși de lână? „Oile, se știe, nu hoinăresc prin oraș!“

În mod cert, Mircea Sântimbreanu știe să strunească emoțiile și lucrul acesta este util deoarece la vârste mici lumea este înțeleasă prin trăiri, emoția este cea care face toată treaba. Regulile devin mai ușor asimilabile atunci când sunt explicate pe înțelesul celor care trebuie să le asimileze... și cum poți explica mai bine o regulă decât cu ajutorul unei povești.


Temă: Rolul trăirilor cu încărcătură negativă în dezvoltarea personalității


Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: GHEORGHE MARINESCU

Editura: Ion Creangă



Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI


Apărut 1972. Comanda 10039. Coli de tipar 11.






joi, 30 aprilie 2026

Pană de gaiță și poveștile ei


Mă întreb ce este mai frumos, ideea sau cuvântul? Nu, nu trebuie să alegem este de ajuns să înțelegem că frumusețea apare atunci când cele două fac o pereche strașnică. Nu voi analiza combinațiile posibile, sunt relativ ușor de intuit... și uneori, intuiția este suficientă. Faptul că ținem cont de ea sau nu, asta este cu totul o altă poveste. Eu mă simt mai degrabă atras de a descoperi cine are întâietate. Cel mai la îndemână răspuns ar fi ideea, dar, dacă mă gândesc că ai nevoie de cuvinte pentru a o articula – chiar și în gând – parcă răspunsul nu-i cel bun. Prin excludere, rămâne să dăm întâietate cuvântului. El este cel care descrie, dar STAI!... ce să descrie dacă nu există nimic?

Voi lăsa rezolvarea acestei chestiuni pentru mai târziu, după ce voi parcurge bibliografia obligatorie: Platon, Wittgenstein, Kant, Vîgotski, poate și ceva Rubinstein și neapărat Piaget... bine, și Chomsky! E clar că mă alint, dar trebuie să înțelegem că dacă oameni mari s-au ocupat de treaba asta, sigur există ceva acolo... ceva înainte de idee, înainte de cuvânt. De multe ori trăim o presimțire a acestui ceva, iar ideea și cuvântul sunt fațetele unei monede pe care o folosim pentru a intra în această casă a misterelor.

Passioaria Stoicescu a înțeles foarte bine acest joc în care cuvintele îmbracă ideea, iar ideea este cea care croiește cuvintele pe măsura ei. Dovadă stă faptul că reușește să facă acest joc accesibil micilor cititori. Îmi place foarte mult povestea despre ploaia care nu se vede. Îl avem pe Loren, un nume mai deloc întâlnit până acum în poveștile pe care le-am citit, care pictează toată ora de desen, iar la final, planșa lui este goală. Copiii au desenat tot felul de lucruri care au legătură cu ploaia și nu înțeleg nimic din ceea ce a făcut Loren. Ba, mai mult, Marcu întreabă răutăcios dacă nu cumva nota patru ar fi nimerită. Clopoțelul sună și Loren este salvat, copiii își văd de treburile lor. El va merge la profesoara de desen și îi spune că a pictat o ploaie ca afară, o ploaie adevărată, fără nici o culoare. Cum vine asta, întreabă profesoara. Răspunsul este o poezie în sine  „am pictat cu pensula muiată în apă, și atât, nu cu acuarele...“

Cu ajutorul lui Loren înțelegem că ploaia există înainte să fie numită, înainte să fie descrisă, înainte chiar să fie colorată. Ploaia nu este o convenție, iar Loren pictează mai degrabă ceea ce este, el aduce în fața cititorului cea mai fidelă reprezentare deși folosește pentru asta apa de la chiuvetă.

Oare va reuși Marcu să înțeleagă că planșa goală a lui Loren nu este deloc goală? Ea conține mai mult decât desenele celorlalți copii deoarece ea nu epuizează ploaia, ci o surprinde preț de o clipă.

Dacă limitele limbajului meu înseamnă limitele lumii mele, Passionaria Stoicescu ne arată că există modalități de a depăși convenția și de a ne apropia în felul acesta de ceea ce presimțim că se află dincolo de idee sau cuvânt. Loren nu descrie ploaia, el o produce și chiar dacă o face în niște condiții controlate și cu elemente care pot fi socotite impure, el face ca sensibilitatea noastră să vibreze, să intre în rezonanță cu adevărata realitate a lucrurilor.

Deși Loren este eroul acestei povești, nu este mai puțin important să facem o analiză care să îl aibă drept temă pe Marcu. Oare ce îl determină să-i solicite profesoarei nota patru pentru Loren? Motivele pot părea mici – invidie, insecuritate, conformism, frica, nevoia de ordine, micime sufletească – dar ele țin de felul în care fiecare dintre noi ne apărăm ceea ce credem noi că suntem.

Nu am să merg mai departe nici cu analiza, nici cu alte povești din carte, dar vă asigur că această carte este o mică comoară, are multe idei foarte frumoase, foarte nostime, năstrușnice chiar. Pe alocuri te împinge să citești în cadență, să păstrezi ritmul, să dansezi... să îți imaginezi cum arată o meclă de melcă. Și să știți că ideologia acelor vremuri nu este prezentă. Sigur, cârcotașii vor găsi câteva trimiteri, dar vă asigur că acestea nu sunt un tribut, ci sunt valori care înțelese corect, atrag după sine comportamente și atitudini care sunt de dorit în orice societate.


Temă: Imaginați-vă un eveniment declanșator astfel încât Marcu să solicite un zece curat pentru desenul lui Loren.


Autor: PASSIONARIA STOICESCU (30 aprilie 1946, București)

Copertă și ilustrații: ANAMARIA SMIGELSCHI

Editura: Ion Creangă


Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA PREDA


BUN DE TIPAR 6. VI. 1986 APĂRUT 1986 COLI DE TIPAR 6,5








marți, 14 aprilie 2026

Prima mea bibliotecă - seria I (1968 - 1969)

Nici nu știu cum să încep... Probabil că de aceeași problemă s-au lovit și cei care au încercat, la vremea lor, să pună ordine în aceste cărți. Când spun ordine, mă gândesc la succesiunea lor cronologică și, mai ales, la criteriul după care le putem ierarhiza. Analizând caseta tehnică, putem identifica trei repere: bunul de tipar, numărul comenzii și notația A. (sau A.T. în unele cazuri) – presupun că este vorba de un fel de autorizație tehnică.

Totuși, ordonarea volumelor după aceste criterii nu conduce la o consistență internă, cu alte cuvinte, fiecare listă este independentă, suficientă sieși și de sine stătătoare.

Până la urmă, această rigoare nu este așa de importantă deoarece și cei care au editat s-au hotărât abia la volumul 15 să treacă numărul de ordine pe pagina de gardă. Mai mult, a fost nevoie de șapte apariții pentru ca numele seriei – Prima mea bibliotecă – să fie menționat explicit. Deși unitatea vizuală și de format a existat de la bun început, denumirea seriei și logo-ul au întârziat să apară. „Logo” e mult spus: e vorba de scrierea cu majuscule a titlului și de o casetă simplă în care este înscris numărul de ordine.



Numai probleme! Totuși, am ales drept criteriu principal bunul de tipar, deși odată cu volumul Focul de Jack London, apare o listă numerotată a titlurilor publicate anterior – un al patrulea criteriu, care complică și mai mult lucrurile. Să mai menționez erorile din caseta tehnică, unde „dat la cules” figurează la finele lui 1969, în timp ce „bun de tipar” este datat la începutul aceluiași an? Mai bine nu.

Vă propun să lăsăm deoparte aceste detalii care, deși sâcâitoare pentru un spirit riguros, nu reușesc să umbrească frumusețea unei colecții care mai are atât de multe de oferit.


marți, 7 aprilie 2026

Elefanți în rochițe


Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă toată lumea este în oraș cu aceste zile ale carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna și mă îndreptam spre locul întâlnirii, când atenția mi-a fost atrasă de cineva care purta trei rochițe una peste alta, o rochiță de bal, una de stradă și alta de balet. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba.

Toate cele pe care le-am aflat sunt scrise de Mircea Sântimbreanu și publicate în 1966 în cartea Elefanți în rochițe. Este imposibil ca acest titlu să nu te stârnească, simți greutatea pachidermului cum trece de pe un picior pe altul atunci când execută fie un pas de bourrée, fie un pas marché. Mi-am amintit imediat de Gala Desenului Animat – Viorica Bucur... acum când toate sunt la un click distanță am constatat că memoria îmi jocă feste: acolo era un hipopotam în tutu. Însă Mircea Sântimbreanu ne propune o altă fantezie! Acum, noi aflăm povestea unui elefant care pleacă de acasă fiindcă o pisică tare geloasă nu îl lasă în pace. El ajunge în pădure și își deschide atelier de mode, de unde toți elefanții își vor lua rochițe din ce în ce mai scurte... se întâmplă însă ca aceste rochițe să nu fie chiar ceea ce le trebuie elefanților, dar până la urmă, lucrurile se rezolvă cu ajutorul unei perechi de foarfece, care transformă rochițele în batiste. Îmi place povestea aceasta deoarece se vede plăcerea de a crea, de a imagina o situație nostimă fără a urmări neapărat o morală. Sigur, putem vorbi de una și anume, nasul, gura, mâinile ar fi bine să le ștergem cu o batistă, nu cu o rochiță, dar lucrul acesta nu este arătat explicit, ci mai degrabă se vede în filigranul poveștii. Micul cititor îl urmărește pe elefantul din poveste și la un moment dat se trezește cu un cuvânt în minte și anume, batistă. El va ști de acum încolo cum, când și de ce să o folosească!

Vreau să vă mai povestesc despre o imagine foarte nostimă pe care am gasit-o în povestea Expediția. Este acolo un cățel de curte care este foarte obosit deoarece a visat ca a dezgropat un os mare, plin de măduvă și cu robinet. Dă cățelul din codiță în partea dreaptă, gata se deschide robinetul și curge măduva. Dă cățelul din codiță în partea stângă, robinetul se strânge. Este un lucru cert, Mircea Sântimbreanu știe să imagineze povești!

Iar toate poveștile din acest volum au în comun imagini dintr-acestea poznașe, dar și tema – să îl ajute pe copil să devină un pic mai responsabil. Poveștile nu sunt moralizatoare într-un mod direct, degetul arătător nu este ridicat amenințător, spectrul pedepsei nu este prezent. Totul se desfășoară în joacă, doar că la final rămâne nerostită o întrebare, iar autorul mizează pe acest fapt. Copilul simte că povestea nu s-a încheiat, că mai trebuie spus ceva și el va continua povestea în direcția normei comportamentale acceptate, a atitudinii de dorit... și cum acest lucru vine de la sine, el va fi mai ușor de acceptat și de pus în practică. Trebuie să recunoaștem că este un pic de măiestrie pedagogică aici. A-l pune pe copil în situația de a spune ceea ce este bine și ce nu, are avantajul de a-i arăta că el știe deja acest lucru și că nu-i rămâne altceva de facut decât să îl pună în practică.

Uite, povestea Căluțul, în care tatăl proaspăt întors de la muncă este luat de nou și transformat în căluț care trebuie să sară peste piscuri semețe, să zboare peste râuri, să se strecoare printre prăpăstii știute și neștiute. Dar căluțul obosește și ar vrea să se ridice în două picioare, să se așeze pe fotoliu, să citească ziarul și să bea un pahar cu apă și o roagă pe fiică să îl ajute, dar aceasta are acum grijă de căluțul de lemn. Lui îi face acum culcuș, lui îi dă apă din căuș, lui îi potrivește perna de pluș... și nițeluș, nițeluș adoarme și ea în culcuș. Atunci „tata se apropia, o învelea în plapumă, îi punea perna sub cap, iar căluțul îl așeza alături, pe noptieră. Atunci fetița deschidea o clipă ochii și murmura toropită: [—] Vezi ce rău ești tu, tată! Nu iubești deloc căluțul... Nici nu-l lași să doarmă ca oamenii. Săracu’ de el... Și adormea suspinând.“

Copilul se trezește că ia partea adultului, că propune chiar el norma comportamentală caci cel puțin, la nivel declarativ, el nu se va identifica cu personajul care face drăcării. Revine părintelui responsabilitatea de a folosi cu pricepere acest moment în viitoarele negocieri pe care le va purta cu fiul sau fiica, negocieri duse pe teme ca spălatul pe dinți și mâini, curățenia în cameră, acordarea de ajutor în mici treburi casnice, în explicarea unor comportamente și a consecințelor lor.

Citind aceste povești, nu pot să nu pun în oglindă, copilul de ieri și copilul de azi. Nu sunt interesat de diferențele dintre ei, ci mai degrabă de faptul că, indiferent de vremuri, necesitatea de a fi politicos și responsabil nu a încetat niciodată să fie un lucru bun. Faptul că această valoare nu mai este la fel de apreciată este o altă poveste. E bine să mai facem un pas și să înțelegem că adevărata politețe nu stă doar în gesturile exterioare ci și în gândurile care dau sens acestor norme comportamentale.

Temă: Efectul politeții asupra stării de bine.

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: ANGI PETRESCU - TIPĂRESCU

Editura: Tineretului



Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI


Dat la cules 11.01.1966. Bun de tipar 25.05.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 7424. Tiraj 36180. Broșate 34100 + legate 2080. Hârtie: offset A. de 100 g/m2. 540x840/8. Coli editoriale:  4,9. Coli de tipar: 7. A.T. : 12284. C. Z. Pentru bibliotecile mici 8R – 93 













duminică, 29 martie 2026

Cărticica pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți

 

Mai zilele trecute auzeam pe cineva spunând că lângă noi se petrec foarte multe miracole. Rugat fiind să detalieze un pic zicerea asta, nu s-a lăsat prins în capcana de a spune banalități ci doar a fost recunoscător că a putut să ajungă în acest moment în care își dă seama de acest fapt. Tind să îi dau dreptate, dar ar trebui spus că sunt necesare câteva condiții pentru a deveni conștineți de miracolul de lângă noi. Fără o ordine anume, prima ar fi vârsta – persoana în cauză se află la doar doi ani de „rotundul“ 70. Atunci când ești prins în vâltoarea evenimentelor tinereții este dificil să faci pasul înapoi pentru a câștiga perspectivă, direcția este doar înainte și, poate, doar în unele momente apare o oprire pentru respiro, dar nicidecum pasul înapoi.

Trebuie spus aici că miracolul nu își dezvăluie forța totală printr-o înțelegere retrospectivă a momentelor, nu! el trebuie trăit ca fiind prezent în clipa în care se întâmplă. Înțelegerea retrospectivă are și ea forța ei, dar puterea restructurantă, cu adevărat copleșitoare are loc atunci când sesizezi armoniile în momentul producerii lor.

Discuția aceasta ar trebui să atingă un pic și vârful piramidei lui Maslow, dar până acolo, cred că de ajutor ne-ar fi dacă am citi niște poezie. Deoarece se știe că poezia nu este la îndemâna oricui, propun să începem cu cea scrisă pentru copii. Persoana care acceptă această provocare – aceea de a scrie poezii pentru copii – se află în preajma miracolului în fiecare zi. Chiar dacă nu este îndeplinit criteriul vârstei, un alt element își face apariția și anume, simțul poetic. Mai precis, este vorba de o sensibilitate care transformă cele mai anodine lucruri... în luvruri!

A pricepe că lângă tine tocmai s-a întâmplat un miracol pe care nu l-ai ratat, nu te lasă să fii indiferent, ci te împinge să îl faci cunoscut – așa cum te pricepi tu mai bine – și celor din jur. Depinde de ceilalți ce vor face mai departe; tu devii, parcă, pentru un moment mai bun, mai împăcat... dar viața are grijă să nu te „arzi“ și îți propune, pentru fiece miracol, câte un infinit de lucruri greu de dus.

Scriu toate astea în urma faptului că am citit Cărticică pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți dar și Creștetul ghețarului (Jurnal 1969 – 1971) de Constanța Buzea.

Nu am să intru cu bocancii în materialul acestei cărți, nu am să încerc să folosesc Pumnalul Subtil al lui Philip Pullman pentru a tăia o fereastră între realități paralele, nu am să dau concretețe amintirilor... am să transcriu o poezie.

BUCLĂ DE LÂNĂ

Lumea din carte
Ochiul o-mparte
Parcă-i o cană
Cu două toarte.

În partea dreaptă
E o cetate
Care te-așteaptă.
În partea stângă,
Săpată-n stâncă,
E o fântână
Foarte adâncă.

Și, în fântână
Stă crocodilul
Buclă-de-lână.

De șapte zile,
De-o săptămână,
Stă în fântână
Buclă-de-lână.

Temă: Jucați Cucu! - Bau! cu o carte de poezii scrise pentru copii.

Autor: CONSTANȚA BUZEA (29 martie 1941, București – 31 august 2012, București)

Copertă și ilustrații: CLARETTE WACHTEL

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI


Bun de tipar 15. XI. 1979. Apărut 1979. Tiraj 40 000. Coli de tipar 14.