Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai are nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat. Pun totul Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant? Îmi dau seama că nu importă... să răspund la această întrebare presupune să stric magia jocului. Tot ceea ce mi se întâmplă de când am plecat de acasă face parte dintr-o piesă care pare să aibă un regizor pus pe șotii și renghiuri. Nimic nu este ceea ce pare! Las lucrurile să mi se întâmple urmând ca decantarea să o fac mai târziu. Încerc să fiu cât mai prezent, îmi las simțurile să adune cât mai multe detalii și mă îndrept spre groapa cu furnici, nu vreau să întârzii – o iau pe scurtătura arătată de melc. Din lac în puț... dau carnavalul pe piața din Obor – zi de Moși! Nu intru în cele mai mici detalii, dar mirosurile sunt amețitoare. În buzunar, câțiva bani rămași și aud de departe... crochete, crochete ieftine și bune! Mă apropii de locul cu pricina și văd doar un pictor cu un șevalet în față care striga... crochiuri, crochiuri ieftine și bune! Crochiuri, nu crochete! Mă amuz de confuzia făcută și îl întreb pe artist dacă mă poate surprinde în câteva linii. Creionul său deja alerga pe hârtie. Până la urmă, avea în față o zână. Îmi întinde câteva Schițe vesele și îmi face cu ochiul.
Un pic de oboseală după plimbarea asta pe la carnaval, prin piață, toată agitația asta mă face să simt nevoia unei pauze. Am să citesc Mircea Sântimbreanu, Cu și fără ghiozdan. Această carte apare în anul 1956 și ia la țintă evenimente care se petrec în lumea școlii și a școlarilor. Săgețile autorului nu străpung ținta, doar o pișcă astfel încât această mică înțepătură să provoace o senzație de disconfort, și în felul acesta cel vizat, să devină conștient și să preia controlul. Nu-i puțin lucru să faci treaba asta fără să devii moralizator, fără să ridici mustrător degetul în aer, iar indexul tău să țintuiască bietul școlar scos la lecție și prins nepregătit.
Trebuie să recunoaștem că Mircea Sântimbreanu este adeptul dictonului castigat ridendo mores, lui îi reușesc din plin bucăți precum Sport, Artă și Istorie, La telefon, Suflețelul învață și altele. Trebuie să fac o precizare și anume, recuzita acestor povești este cea de acum 70 de ani, ce se păstrează însă proaspăt este esența acțiunii întreprinse de copil / școlar. Și atunci, ca și acum, copiii preferă mai degrabă chiulul, plăcerea jocului, lenea, orice altă activitate mai puțin a învăța. Iată-l pe Ionel din Suflețelul învață cum apare ca fiind un băiat foarte studios, citește tot timpul, are grijă de cărțile și caietele sale, le îmbracă, le pune etichetă... el vrea doar să nu fie deranjat. Dar bunica tot îl mai sâcâie cu una cu alta și asta până într-o zi în care descoperă că Ionel citind, a adormit cu Zoologia în mână. Curioasă fiind, bunica își potrivește ochelarii și citește și ea... „rămas pe țărm, fugarul privea pirații ce se-n-depărtau cu toate pânzele în vânt... Atunci, apucând cu o mână calul de căpăstru, iar cu cealaltă scărpinându-se la ceafă, scoase pistolul și începu să tragă...“ Bunica luă din ghiozdan o altă carte, Româna. Aici lucrurile păreau a fi în ordine, o carte cu pozele autorilor, doar că explicațiile erau ceva de genul... „Tom Chiorul, tânărul bandit din Chicago“ sau „Dick Balena“ Oricât de demult ar fi terminat bunica școala și-a dat seama ce învață suflețelul și va avea ac de cojocul lui. Acum, dacă ne gândim la momentul actual, probabil că vor fi mulți care se vor bucura că cititul și-a găsit un lector așa de pasionat și vor spune despre copil... lasă-l, măcar citește, nu stă pe telefon! Așadar, ideile sunt de actualitate, căci dorința de a păcăli autoritatea și plăcerea de a te juca nu sunt noi, doar modalitățile de punere în practică mai capătă câte un update. Da, asta este un gând... oare cum ar fi arătat toate aceste povestiri dacă Mircea Sântimbreanu le-ar scrie astăzi?
Sigur, pot fi considerat cârcotaș, căci bucata are o sensibilitate anume, are umor, ritm chiar suspans. Autorul știe cum să trezească simpatia față de obiectul cult – cartea, însă, ulterior, pe acest tărâm al emoției sădește o bobiță roșie de la care se așteaptă rod bogat și des consumat în acele timpuri.
Ora e gata și tema-i următoarea:
Temă: Școlar fiind, ce lucruri făceați pentru a vă amuza în pauze?
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: Ion Drugă
Editura: Tineretului
Redactor de carte: I. Bică
Tehnoredactor: M. Grigoriu
Corector: Guluță El.
Dat la cules 28.VIII.1956. Bun de tipar 26.X.1956. Tiraj 24 100 ex. Hârtie s velină de 65 gr./m.p. Coli de tipar 10,5. Coli de editură 6,8. Ft. 32/84 x 108. Comanda nr. 2209. Ediția I. A. 01495. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R)
