Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie
La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire
Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp.
Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște
Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat –
Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva
Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea.
Am citit 31 de bucăți apărute în cartea 32 de premianți. Spuneam la un moment dat că această diferență poate fi interpretată ca o invitație adresată cititorului, el să fie, să devină cel de al 32-lea premiant căci sigur are și el povestea lui. Dar până acolo să ne oprim un pic asupra câtorva povestiri și să aducem în continuare argumente suplimentare care să demonstreze că Mircea Sântimbreanu este un excelent jucător semantic. Pentru el, cuvintele sunt aidoma unui caleidoscop pe care-l pui la ochi și îl răsucești și te încânți de fiecare dată de configurația apărută. Oglinzile acestui caleidoscop sunt experiențele zilnice din viața unui școlar banal, dar care văzându-și reflexia are șansa de a înțelege și altceva din ceea ce i se întâmplă. Noul sens îl ajută să își restructureze experiența astfel încât posibilitatea de a înțelege lucrurile să se îmbogățească cu o nouă perspectivă. Nu contează dacă această perspectivă este direct legată de transmiterea unei norme comportamentale sau este o interpretare ghidușă a realității. Important este ca ea să trezească în cititor conștiința faptului că acțiunile au urmări, că obiectele au și ele viața lor, că respectul și interesul pe care le acordăm celorlalți este un drum cu două sensuri.
În bucata P.T.T.R (un acronim venit din alte vremuri în care transmiterea informațiilor se făcea pe alte canale – Poștă-Telegraf-Telefon-Radio) Mircea Sântimbreanu reușește să pună în relație elementele care definesc un oficiu poștal cu elementele care definesc o clasă. Fără îndoială găsirea acestor corespondențe stârnește entuziasmul, dar mai mult decât atât descoperi care este esența comunicării. Avem expeditor și destinatar, avem ore de funcționare, avem obiectul de expediat, avem taxe, avem diferite rute, avem defecțiuni pe rețea și avem mai presus de toate un diriginte. Ținând cont de toate acestea, vă rog să vă imaginați că sunteți în penultima bancă de pe rândul de la geam și trebuie să trimiteți un bilețel lui Ionescu în a treia bancă de la perete, exact în momentul în care profesorul predă la tablă complementul indirect și adresează întrebarea: Cui?
Dar să știți că nu toate povestirile se ocupă cu transmiterea normei comportamentale sau a atitudinii de dorit, cel puțin una are altă temă și anume, primii fiori ai dragostei. Un mic incendiu îl are ca protagonist pe Nicu, prietenul pompierilor, care se asigură pe potriva propriilor puteri că lucruri precum soba, hornul, stingătorul sunt în parametri corespunzători. Doar că el se asigură de toate acestea în ceea ce o privește pe Ileana căci arde de nerăbdare să îi vorbească cât mai des!
Nu pot să nu mă întreb dacă astfel de întâmplări sau altele ca de exemplu abaterea de la drumul spre școală, corijarea notelor mici, grija față de îmbrăcăminte, pregătirea lecțiilor mai pot stârni interesul copiilor de azi. Per ansamblu copiii au rămas tot copii, metehnele lor sunt de aceeași esență și rezolvarea lor presupune de multe ori apelul la aceeași soluție. În această privință lucrurile nu s-au schimbat semnificativ, tot conștientizarea, responsabilizarea, înțelegerea rolului personal sunt elementele pe care se bazează o educație moral-comportamental sănătoasă. În toată această poveste, un element important îmi pare a fi obținerea recompensei. Astăzi, viteza este peste tot, or cititul își oferă roadele după un anumit timp... și cine mai are timp să aștepte? Încercarea trebuie să fie aceea de a stârni undele care, prin propagarea lor să se întindă și să cuprindă cât mai mult din liniștea asta pe care încercăm să o acoperim cu zgomote.
Îmi imaginez că o modalitate de a face cunoscute aceste povestiri ar avea nevoie de un redactor excelent care să construiască o punte între realitatea de atunci și cea de acum. Și lucrul acesta se poate face tot prin intermediul unei povești. Iată un exemplu, bucata Un vocabular literalmente bogat unde îl avem pe Tăsică care ajunge să folosească cuvinte fără a le stăpâni bine înțelesul. Comicul este inevitabil! Iată teza la zoologie: „Șoarecele de câmp este un animal falimentar. Trăiește pe ogoare și mănâncă în serpentine. De aceea trebuie recenzat, fără milă, fiind foarte virulent și colateral...“ Am auzit povestindu-se o întâmplare care surprinde perfect situația din povestire. Era vorba de un eveniment pentru care s-a muncit enorm și toată această muncă a fost răsplătită pe deplin. Lucrurile au fost excelente, totul a mers perfect, nimic nu s-a gripat, stricat, răsturnat. Ca urmare a succesului, cineva vine în întâmpinarea organizatorului și bucuros de reușita acestuia îi spune într-un suflet... „A ieșit lamentabil!“
L.E. - mulțumesc domnului Cristian Iscrulescu pentru ajutor. Vă spun, se anunță o nouă carte strașnică!
Temă: Se poate vorbi de o distanță optimă în percepția realității interioare?
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: CIK DAMIDIAN
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: VINICIU GAFIȚA
Tehnoredactor: VASILE BIRIȘ
Dat la cules 05.04.1962. Bun de tipar 06.04.1962. Apărut 1962. Comanda nr. 2985. Tiraj 20 140. Hârtie semivelină de 65 g/m2 , 84 x 108/32. Coli editoriale 8,7. Coli de tipar 10,5. A. 0780. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 (R)
