Biblioteca școlarului - seria a VIII-a (1970 - 1989)

Iată, a venit timpul să vedem cum funcționează tehnologia. Vă povesteam cu puțin timp în urmă că meșteresc la un proiect al cărui obiectiv este catalogarea cărților apărute la editura Ion Creangă în intervalul 1969 - 1989. Sunt foarte multe cărți și colecții, serii și ediții, dar, pe măsură ce sunt cercetate carte cu carte, se poate pune puțină ordine și organizare în această lume plină de surprize.

Astăzi vă invit să descoperiți seria a VIII-a din colecția Biblioteca Școlarului. Este cea mai cunoscută serie și multe din cărțile apărute încă se mai găsesc prin bibliotecile personale sau pe la anticariate. Iată câteva detalii legate de această serie:

Macheta copertei:

• macheta copertei este realizată de Vasile Socoliuc (1927 - 2008)

Ilustrația copertei: 

• ilustrația copertei este realizată de diferiți artiști ilustratori sau reprezintă reproduceri după tablouri celebre. Un fapt interesant îl reprezintă coperta volumului 94 Legende și pasteluri de Vasile Alecsandri. El apare într-o primă ediție în anul 1978, coperta fiind realizată de D. Verdeș. În anul 1982 apare ediția a II-a care dispune de o altă ilustrație a copertei doar că aceasta este atribuită lui P. Verdeș. În realitate, această ilustrație este realizată de Adrian Ionescu - pentru atribuire se poate observa volumul Pasteluri de Vasile Alecsandri apărut în anul 1984 la editura Ion Creangă în a II-a ediție. Rămâne întrebarea cine este P. Verdeș? Răspunsul este un typo dat fiind faptul că în prima ediție, cea din 1978, litera D. este deformată și poate fi interpretată ca fiind un P. Iar în 1982 s-a făcut o preluare nefericită, fără a fi făcută vreo verificare. Acestea sunt faptele, interpretarea ține de fiecare în parte.

Numerotarea cărților:

• în ceea ce privește numerotarea cărților din această serie, ea începe cu numărul 40 - Hanu Ancuței, de Mihail Sadoveanu. Volumele de la 1 la 39 apar în editura Tineretului și constituie seria a VII-a a acestei colecții (aici o prezentare). Ca o curiozitate, numărul 40 nu are imprimat pe copertă logo-ul proaspăt înființate edituri Ion Creangă (faimosul cocoș sin Punguța cu doi bani) Acest logo a apărut puțin mai târziu fiind realizat de Adrian Ionescu.

Ultimul număr din serie:

• care este ultimul număr din serie? Pe ultima copertă a volumului 108, Poezii de Octavian Goga, ediția a II-a apărut în anul 1986 apare precizarea că sunt deja 135 numere apărute. Toate eforturile pe care le-am depus au rămas nerăsplătite deoarece nu am reușit să identific acest număr 135. Ultimul număr găsit este 134, Jurnal de bord de Jean Bart, publicat în anul 1986. Interesant este faptul că în anul 1990 pe 25 ianuarie, primește bun de tipar volumul lui Ion Roman Vorbiți și scrieți corect românește. Acest volum este ediția a II-a a volumului 93 editat în anul 1978. Pe ultima copertă a acestui volum apare precizarea că sunt 134 numere apărute. Acestea sunt faptele, realitatea poate fi explicată doar pe bază de ipoteze. Cred că acea copertă pe care este prezent numărul 135 a fost concepută cu intenția de a fi folosită de mai multe ori drept ultimă copertă pentru mai multe volume și acest lucru nu s-a mai întâmplat.

Intervalul de apariție:

• care este intervalul de apariție al seriei? Am ales 1970 - 1989 în ciuda faptului că ultima carte pe care am identificat-o primește bunul de tipar pe 23. III. 1987 - Baltagul, Mihail Sadoveanu, ediția a II-a. Am procedat așa deoarece cred că mai sunt ediții pe care nu am reușit să le identific.

Volumul fantomă:

• un fapt interesant îl putem constata dacă cercetăm volumul cu numărul 97, dar de unde să-l luăm, căci acest volum nu există. Volumul cu numărul 97 trebuie să fie Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir, dar pe cotorul cărții este trecut numărul 96. Nu știu de existența altei ediții care să fi remediat această eroare. Cert este că pe ultima copertă a volumului cu numărul 122, unde sunt prezentate titluri în ordinea apariției se face această corecție.

Tirajul și legătura:

• în ceea ce privește tirajul și felul de legare al copertei, lucrurile nu sunt foarte bine precizate, în primii ani ai anilor '70 aceste lucruri nu apar în caseta tehnică a cărții. Ulterior mai apar informații și ele sunt prezentate în fișa cărții la rubrica copertă / preț.

Predarea ștafetei:

• ștafeta acestei colecții va fi dusă mai departe de o altă colecție al cărei nume este Lectură Școlară. Primul volum identificat fiind Moara cu noroc de Ioan Slavici și care primește bunul de tipar în 17. III. 1987. Această colecție nu este numerotată.

Vă invit să descoperiți fișele acestor cărți și vă propun să aruncați o privire prin propriile biblioteci - poate reușim să identificăm și alte ediții apărute.

Se încarcă titlurile din arhivă...

Măr roșu ca focul

Citind cartea aceasta avem acces la o bucată din viața copiilor din anii 1970. Putem să vedem care erau preocupările lor, ce își doreau, cum își petreceau vacanțele, cum se desfășura relația profesor/diriginte – elev, ce mâncau copiii, cum călătoreau, cum își serbau ziua de naștere, care erau metehnele lor și cum se puteau ele îndrepta, viața la țară, viața la oraș, cum se alegea un comandant de grupă sau de detașament, care erau atribuțiile unui astfel de comandant și cum intervenea el în rezolvarea problemelor, jocuri și trăsnăi de copii. 

Nici adulții nu sunt uitați, avem posibilitatea de a vedea crâmpeie de viață cotidiană cu bunele și cu relele care nu s-au schimbat de atunci. Avem divorț, avem părinți singuri, avem moarte și boală, avem promisiuni făcute, avem refacerea vieții... avem viață de adult trăită astfel încât să fie cât mai bine copiilor. 

Dar și copiii, și adulții trăiesc în societatea acelor vremuri, care nu este uitată. Avem mâna nevăzută a sistemului care aranjează lucrurile astfel încât totul să fie bine. Se primește repartiție pentru locuință în apropierea școlii, se construiesc parcuri și locuri de joacă, iar instituțiile și oamenii care le conduc par să știe ce trebuie făcut pentru ca lucrurile să funcționeze – există un plan.

Îmi pare că pe alocuri această carte îmbină descrierea vieții cotidiene autentice cu felul în care ar trebui să se desfășoare viața cotidiană. Reprezentarea realității nu este de fiecare dată neutră, grila ideologică a sistemului își face simțită prezența, fie prin directorul de fabrică, fie prin președintele de C.A.P., fie prin profesori / diriginți. Aceștia au grijă ca oamenii să primească ceea ce au nevoie, ei știu mai bine cum trebuie organizate lucrurile astfel încât pe toată linia să fie doar nota 10.

Această perspectivă se poate vedea și în partea dedicată sectorului agricol. El este prezent, iar producția la hectar este colosală, se dau informații prețioase despre tot felul de culturi cum ar fi cea de lupin – „lupinul este o plantă furajeră. Nu numai atât: rădăcinile lui se înfig adânc în cel mai sărăcăcios pământ și produc acolo, ca într-un adevărat laborator, prețioasele bacterii azotoase: o sută de kilograme de asemenea azot echivalează cu opt sute de kile de îngrășământ de Chili.“ O-ho! și ce mai lucrează pionierii de la sate – în cazul de față cei de la Adâncata! Iată o listă cu realizări pe care Vasilică Stupu o citește în cadrul unei ședințe colective: 100 kg usturoi; 158 kg ceapă; 300 kg cartofi și sfeclă roșie; 400 kg pătlăgele roșii; 10 uși; 18 ferestre; 20 scăunele pentru grădinița de copii; 200 de ore de muncă voluntară în total cu amenajarea Casei de cultură și curățarea islazului de scaieți și mușuroaiele de cârtiță. Dar Vasilică Stupu nu e mulțumit, pe el îl deranjează că a pierdut mierea... mă rog, că a fost păcălit și nu poate să treacă la realizări și fagurii de miere. O poveste întortocheată, dar care până la urmă se rezolvă.

Dincolo de toate aceste mecanisme rămân dorințele copilăriei: scaldă în Dumbrăvel, pescuit de știuci și crăpușteni, somn în pătulul de la vie, sub cerul plin de stele, câștigarea unui concurs de creație tehnică, urmat de interviu la televiziune și premiu –  bicicletă Triumf. 

Punând totul laolaltă putem vedea cum arată societatea în care cresc copiii anilor 1970 și cum acești copii devin oameni de nădejde astfel încât să existe un ciclu al evoluției perfect. Povestea curge foarte frumos, rămâne doar să ne dăm seama cum decantăm adevărul, dacă aceasta prezintă interes pentru noi.

Temă: Identificați o persoană născută în anii 1960 și întrebați-o ce își aduce aminte din anii 1970.

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă: KALAB FRANCISC

Editura: Ion Creangă

Lector: Delia Damirescu

Tehnoredactor: Ștefania Mihai

---

Bun de tipar 19 . X. 1978. Apărut 1978. Tiraj 24 000 broșate. Coli de tipar 13.

---

Schițe vesele

Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat. Pun totul Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant?

Rulez în minte tot felul de scenarii plecând de la o altă întrebare și anume, cum devine cineva premiant? Îmi propun să citesc tot felul de cărți și să descopăr în felul acesta care sunt caracteristicile definitorii ale unei persoane care poate obține acest calificativ. Merg la bibliotecă și cer o bibliografie, citesc numai nume grele din psihologie. Recunosc, am un ușor recul și întreb dacă aș putea începe cu ceva mai ușor. Bibliotecara surâde și îmi spune că aș putea începe cu ceva literatură pentru copii, cunoscut fiind faptul că autorii sunt uneori niște fini psihologi. Îmi propune să citesc Mircea Sântimbreanu – Schițe vesele.

O lectură plăcută, reconfortantă în care universul școlar este studiat temeinic, iar rezultatele sunt predate sub formă de lecții fără morală explicită. De altfel, chiar titlul cărții ne arată că nu este necesar să ne încrâncenăm, suntem la început de drum, suntem în stadiul de schiță. Acum este momentul în care liniile desenului își caută cel mai bun loc în spațiu, iar această căutare poate avea uneori rezultate amuzante. Copiii sunt la început de drum, iar conturul personalității lor este abia schițat. Apar diferite atitudini și comportamente care se cer a fi corijate, iar cea mai bună soluție este să vorbim despre ele fără însă a deveni didactici.

Povestirile lui Mircea Sântimbreanu din acest volum sunt cele pe care le cunoaștem deja, căci o parte din ele se regăsesc în volumele despre care deja am discutat, iar cele inedite orbitează tot în jurul întâmplărilor din clasă, de la lecție, de acasă, din tabără, pun în evidență relațiile dintre copii fie ei de aceeași vârstă, fie de vârste diferite.

Dar să știți că și adulții au ce învața, uite, în povestirea Un ambițios, îl avem pe Sandu Bundache care nu admite să fie certat pe nedrept... „se pare că mama neglijează această nobilă trăsătură a fiului său și... îl ceartă mereu, pentru toate nimicurile“. Un astfel de nimic este și acela când profitând de gerul năprasnic a pus apă în galoșii bunicii, așa cam cât un deget, și când să-i încalțe bunica...a constatat că i s-au umflat picioarele. Da, și mama l-a certat deși, este un pic amuzant. Sandu s-a simțit vexat și a hotărât să nu mai mănânce nimic pentru a o pedepsi pe mamă. Îmbiat cu toate bunătățile, Sandu se ambiționează și nu mănâncă nimic din ceea ce îi dă mama, dar din ceea ce îi dă bunica pe ascuns se satură îndeajuns încât să țină ambiția în continuare. Vi se pare cunoscut acest model de relaționare?

Mai este o povestire care îmi place – O mare rușine – în care un adult, chiar autorul, trăiește niște evenimente care îl marchează profund. Aflat în vizită la familia Ionescu, autorul povestește că i s-au adus lemnele pentru foc, dar Lică – băiețelul gazdelor – îl întrerupe pentru fiecare amănunt și îl corectează la zecime. Nu era după-masă, era la prânz; nu era lemn de fag, era de stejar; nu erau uscate, erau verzi... și când a intrat în curte, calul s-a poticnit, a căzut în bot și-a spart dinții și și-a rupt și coada, zice Lică. Povestitorul este contrariat deoarece nimic din toate acestea nu s-au întâmplat, dar comesenii aleg să îl creadă pe Lică, care are niște argumente imbatabile. Adevărul trebuie să iasă la iveală, fapt pentru care autorul merge le nenea Zaharia, căruțașul care a adus lemnele, cumpără calul, care este dovada supremă. De aici lucrurile curg din ce în ce mai rău și povestea ajunge să fie cunoscută din Timișoara până în Constanța. Se organizează o comisie de expertiză care va stabili cine spune adevărul, Lică sau autorul. Doar că în tot acest timp calul are parte de tot felul de accidente care îl aduc în starea descrisă de Lică. Ce este de făcut, vă întreb eu, ne întreabă și autorul.

Această povestire ne arată un Mircea Sântimbreanu care este preocupat și de alte idei, în afara celor care țin de universul școlar. Absurdul pare să fie un element a cărui gravitate poate fi ușor translatată astfel încât totul să pară o joacă și să stârnească zâmbete. Iar dacă ne gândim la problema melcului – profesor emerit de arta fugii – putem constata că realitatea depinde de cel care o măsoară sau te pomenești că depinde de instrumentul de măsurat.

Temă: Dar ce vină are calul?

Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)

Copertă și ilustrații: Sorin Obreja

Editura: Tineretului

Redactor: IORDANA URECHE

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

---

Dat la cules 01.04.1969. Bun de tipar 24.06.1969. Apărut 1969. Comanda nr. 9014. Tiraj 28 100. Broșate 18 400 + legate 9 700. Hârtie Tipar Înalt B de 63 g/m 2 . 610 x 860/16. Coli editoriale 8,25. Coli de tipar 9,5. A. 301. C Z. pentru bibliotecile mici 8R – 31

---