Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie
La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire
Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp.
Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște
Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat –
Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva
Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai are nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei
32 de premianți este cel adevărat. Pun totul
Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant? Îmi dau seama că nu importă... să răspund la această întrebare presupune să stric magia jocului. Tot ceea ce mi se întâmplă de când am plecat de acasă face parte dintr-o piesă care pare să aibă un regizor pus pe șotii și renghiuri. Nimic nu este ceea ce pare! Las lucrurile să mi se întâmple urmând ca decantarea să o fac mai târziu. Încerc să fiu cât mai prezent, îmi las simțurile să adune cât mai multe detalii și mă îndrept spre groapa cu furnici, nu vreau să întârzii – o iau pe scurtătura arătată de melc. Din lac în puț... dau carnavalul pe piața din Obor – zi de Moși! Nu intru în cele mai mici detalii, dar mirosurile sunt amețitoare. În buzunar, câțiva bani rămași și aud de departe... crochete, crochete ieftine și bune! Mă apropii de locul cu pricina și văd doar un pictor cu un șevalet în față care striga... crochiuri, crochiuri ieftine și bune! Crochiuri, nu crochete! Mă amuz de confuzia făcută și îl întreb pe artist dacă mă poate surprinde în câteva linii. Creionul său deja alerga pe hârtie. Până la urmă, avea în față o zână. Îmi întinde câteva
Schițe vesele și îmi face cu ochiul. Mă trag mai la o parte să privesc desenele, dar urechea mea percepe o gălăgie crescândă. Un grup de elevi
Cu și fără ghiozdan vin în direcția mea.
Nu cunosc pe nimeni, așadar aș putea să le spun X, Y, Z – un grup de copii care își pasează unul altuia replici la cine știe ce întâmplări amuzante petrecute împreună. O ștafetă a fanteziei dacă faci urechea pâlnie și asculți toate zicerile lor. În fapt îmi dau seama că ei vorbesc despre o carte și propun în joacă rezolvări ale situațiilor descrise acolo. Despre ce este vorba?
În anul 1968 apare cartea Ștafeta Fanteziei scrisă de Mircea Sântimbreanu și misterioșii X, Y, Z. Este vorba de o carte experiment în care autorul deja cunoscut propune o întâmplare pe care o lasă deschisă și îi îndeamnă pe cititorii revistei Cravata Roșie să scrie pe adresa redacției un posibil final pentru întâmplarea propusă. Îmi imaginez că se vor fi primit multe scrisori, dar mă gândesc la cum au fost anunțați câștigătorii. La cum s-au simțit ei când au aflat că vor urma să fie publicați? Să știți că așteptarea unui astfel de răspuns creează niște stări, niște emoții pe care este dificil să le experimentezi într-un alt context. Vă rog să mă credeți pe cuvânt! E un fapt deosebit acela de a aștepta o scrisoare, de a o deschide, de a citi rândurile scrise cu stiloul – astăzi nu se mai practică tipul acesta de eveniment – mailul este la putere – și consider că suntem privați de o emoție tare constructivă. Eu am mai prins un pic din povestea aceasta a scrisorilor și a Poștei Redacției, exista o revistă – Clubul Liceenilor – care avea un moderator pe cinste, Dara Mihaela Codescu, ea era cea care se ocupa de această poștă și cum ziceam, credeți-mă pe cuvânt este o experiență pe cinste!
Să revenim însă la cartea noastră și la Mircea Sântimbreanu care propune 10 povești deschise unui final neașteptat și provoacă pe cititorii acelor vremuri să imagineze cum se termină povestea, urmând ca după aceea să putem citi și finalul pe care și l-a imaginat autorul. O carte experiment care îndeamnă cititorul să urmărească povestea, să se implice, să-și imagineze la rândul lui un posibil final, să vadă ce rezolvări găsesc alții și cât de mult seamănă toate acestea cu ceea ce ne propune autorul. O carte joc care cred că a aprins imaginația multora și pe mulți i-a îndemnat să scrie. Acum dacă privim în urmă suntem tentați să cercetăm dacă vreun nume asociat cu X, Y, Z a ajuns de-a lungul timpului să confirme sau să se dedice scrisului. Răspunsul este da, și este vorba de Cochinescu Mihai, care la vremea aceea avea 11 ani și scrie un final reușit pentru povestea Ultima pâine.
Pe scurt, avem un brutar care urmează să iasă la pensie și de dragul vremurilor și al amintirilor din tinerețe alege să frământe pentru ultima dată pâinea cu mâinile, să lase malaxoarele să se odihnească. La un moment dat constată că inelul de pe deget îi lipsește... Cum rezolvăm această situație?
O altă povestire, Ciupercile, mi-a amintit de piesa lui Tudor Mușatescu – Cheful suprem. Nu știu dacă există o legătură între cele două, dar asemănarea situației mi-a atras atenția. Pentru cine nu știe sau nu vrea să risipească vreo 30 de minute pe Youtube căutând piesa de teatru este vorba de o masă la care sunt pregătite niște ciuperci care se dovedesc a fi suspecte și testul suprem este acela de a le încerca pe cățel... care va fi găsit mort. Cum rezolvăm această situație?
Ce atrage atenția la finalurile propuse de micii cititori este tipul de rezolvare care include descoperirea unor bandiți, a unor trădători care vor să facă rău sau vor să își însușească comori ascunse în timpul războiului. Este interesant de urmărit care este filiera, cum se formează acest tip de soluție? Dar pentru a răspunde la această întrebare este necesar să mai citim câte ceva din literatura acelor vremuri.
Temă: Dați-mi o temă pe care să o rezolv!
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: Stela Crețu
Editura: Tineretului
Redactor responsabil: IORDANA URECHE
Tehnoredactor: CONSTANȚA VULCĂNESCU
Dat la cules 05.01.1968. Bun de tipar 09,07,1968. nr. 2209. Apărut 1968. Comanda nr. 8275. Tiraj 26 160. Broșate 21 100 + legate 5060. Hârtie tipar înalt B de 80 g/m2 Format 540x840/16. Coli editoriale 5,44. Coli de tipar 8,25. A. 17.503. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R – 32.
