Astăzi e ziua întâlnirii. Cum, care întâlnire? Pe 7 ianuarie La telefon... telefonul! mi-a fixat o întâlnire Lângă groapa cu furnici. Sunt pregătit și, chiar dacă orașul este cuprins de agitația carnavalului, voi ajunge la timp. Eu eram zâna (vă rog să nu zâmbiți, alt costum nu am găsit) și mă îndreptam spre locul întâlnirii când atenția mi-a fost atrasă de niște Elefanți în rochițe. Nu ai cum să lași să treacă așa ceva pe lângă tine fără să te întrebi despre ce este vorba. Carnaval, carnaval – ai permisiunea să te costumezi cum îți face plăcere, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă că și animalele se pot costuma. Așadar, nu doar oamenii se costumează în animale, ci și reciproca pare valabilă. Rămâne doar să îmi dau seama cine, cum și în ce fel s-a costumat... asta dacă este costumat. Ia să îl întreb eu pe melcul acesta! Ce mai zarvă și gălăgie este pe stradă! Ne înțelegem cu greu, fapt pentru care melcul îmi propune să ne retragem într-un loc mai liniștit... știe el un local de cinste cu adevărat – Melcul mincinos. Mă uit la ceas, îmi pot îngădui o jumătate de oră fără să risc nimic. Cu adevărat sunt norocos. Melcul acesta nu este un melc oarecare, ci este un profesor emerit care predă arta fugii... de realitate. Mi-a explicat fără să intre prea mult în detalii că se poate vorbi despre două concepții majore în fuga de realitate. Prima este retragerea – cea pe care el o practică la nivel de artă – și cea de-a doua este deghizarea. Și într-un caz, și în celălalt avem de-a face cu existența unui filtru care se interpune între subiect și realitate. Atunci când vorbim de retragere, filtrul devine distanța, iar când vorbim despre deghizare, filtrul devine costumul. Acesta a fost momentul în care am venit cu o obiecție și anume: nu ne alegem de fiecare dată costumele, uneori luăm ceea ce găsim (a se vedea cazul meu, îmbrăcat în zână). Deși nu spusesem nimic despre Dunăre sau leuștean, melcul a făcut niște ochi mari și mi-a zis că obiecția mea nu reprezintă un contraargument la ceea ce susține el. Eu având posibilitatea de a nu mă deghiza. A fost rândul meu să casc niște ochi mari către el. Pentru a mă scuti de prea multă teorie, îmi propune să citesc câteva Extemporale... și alte lucrări scrise ale celor mai buni studenți ai săi și dacă mai sunt lucruri de clarificat, discutăm după aceea. Acum înțeleg mai bine că realitatea poate constitui în sine forma supremă de deghizare; că fuga perfectă de realitate este o imposibilitate; că iluzia face parte din realitate, iar confruntarea directă cu lumea reprezintă un bun test de verificare. Melcul este de acord cu mine și îmi propune un rămășag. Dacă îl țin și îl câștig îmi va arăta o scurtătură către locul întâlnirii, dacă nu, rămâne să mă descurc eu cum oi ști și să plătesc consumația, căci el nu mai avea nici măcar un leuștean. Sunt de acord cu rămășagul și iată că melcul face un semn și în local intră un grup de copii cu coronițe pe frunte și în mâini cu diplome. Melcul mă roagă să-i număr și să-i spun care dintre cei 32 de premianți este cel adevărat. Pun totul Sub lupă și îmi dau seama că este posibil să fi pierdut ceva din vedere. Simt că melcul m-a șmecherit cumva, dar încă nu îmi dau seama cum. Nu-i vorbă, consumația o plătesc, rămân însă cu întrebarea cine este adevăratul premiant?
Rulez în minte tot felul de scenarii plecând de la o altă întrebare și anume, cum devine cineva premiant? Îmi propun să citesc tot felul de cărți și să descopăr în felul acesta care sunt caracteristicile definitorii ale unei persoane care poate obține acest calificativ. Merg la bibliotecă și cer o bibliografie, citesc numai nume grele din psihologie. Recunosc, am un ușor recul și întreb dacă aș putea începe cu ceva mai ușor. Bibliotecara surâde și îmi spune că aș putea începe cu ceva literatură pentru copii, cunoscut fiind faptul că autorii sunt uneori niște fini psihologi. Îmi propune să citesc Mircea Sântimbreanu – Schițe vesele.
O lectură plăcută, reconfortantă în care universul școlar este studiat temeinic, iar rezultatele sunt predate sub formă de lecții fără morală explicită. De altfel, chiar titlul cărții ne arată că nu este necesar să ne încrâncenăm, suntem la început de drum, suntem în stadiul de schiță. Acum este momentul în care liniile desenului își caută cel mai bun loc în spațiu, iar această căutare poate avea uneori rezultate amuzante. Copiii sunt la început de drum, iar conturul personalității lor este abia schițat. Apar diferite atitudini și comportamente care se cer a fi corijate, iar cea mai bună soluție este să vorbim despre ele fără însă a deveni didactici.
Povestirile lui Mircea Sântimbreanu din acest volum sunt cele pe care le cunoaștem deja, căci o parte din ele se regăsesc în volumele despre care deja am discutat, iar cele inedite orbitează tot în jurul întâmplărilor din clasă, de la lecție, de acasă, din tabără, pun în evidență relațiile dintre copii fie ei de aceeași vârstă, fie de vârste diferite.
Dar să știți că și adulții au ce învața, uite, în povestirea Un ambițios, îl avem pe Sandu Bundache care nu admite să fie certat pe nedrept... „se pare că mama neglijează această nobilă trăsătură a fiului său și... îl ceartă mereu, pentru toate nimicurile“. Un astfel de nimic este și acela când profitând de gerul năprasnic a pus apă în galoșii bunicii, așa cam cât un deget, și când să-i încalțe bunica...a constatat că i s-au umflat picioarele. Da, și mama l-a certat deși, este un pic amuzant. Sandu s-a simțit vexat și a hotărât să nu mai mănânce nimic pentru a o pedepsi pe mamă. Îmbiat cu toate bunătățile, Sandu se ambiționează și nu mănâncă nimic din ceea ce îi dă mama, dar din ceea ce îi dă bunica pe ascuns se satură îndeajuns încât să țină ambiția în continuare. Vi se pare cunoscut acest model de relaționare?
Această povestire ne arată un Mircea Sântimbreanu care este preocupat și de alte idei, în afara celor care țin de universul școlar. Absurdul pare să fie un element a cărui gravitate poate fi ușor translatată astfel încât totul să pară o joacă și să stârnească zâmbete. Iar dacă ne gândim la problema melcului – profesor emerit de arta fugii – putem constata că realitatea depinde de cel care o măsoară sau te pomenești că depinde de instrumentul de măsurat.
Temă: Dar ce vină are calul?
Autor: MIRCEA SÂNTIMBREANU (7 ianuarie 1926, com. Băița, jud. Hunedoara – 19 august 1999, București)
Copertă și ilustrații: Sorin Obreja
Editura: Tineretului
Redactor: IORDANA URECHE
Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu