Emil şi detectivii

            Pana de struţ nu ridică nici o problema struţului, atâta timp cât îi este proprie. Pana de cauciuc, poate reprezenta o provocare, mai ales atunci când câştigi o maşină de 500 cp. Pana de inspiraţie este proprie celor care se îndeletnicesc cu scrisul. Mai este şi pana de despicat lemne, dar nu stăruim asupra ei deoarece în zilele noastre se practică mai mult despicatul firului în patru, pe când despicatul lemnelor este o activitate care începe să cadă în desuetitudine. Dacă ai probleme cu pana există o depanare potrivită de fiecare dată. Să luăm de exemplu pana de inspiraţie, vrei să scrii o poveste, ai o idee, dar lucrurile nu se leagă, căci ai rămas blocat într-o poveste anterioară… ei bine, lucrul acesta i se întâmplă şi lui Erich Kästner.

            Confruntându-se cu o astfel de situaţie, autorul îi propune cititorului o mică excursie pe tărâmul fanteziei, aici, lucrurile nu curg de la bun început, înţelegerea este gripată, întâmplări din scrierile anterioare îl sâcâie şi-l îndeamnă la o ieşire într-un restaurant, unde inspiraţia luând forma unui chelner îi şopteşte să scrie despre lucrurile ştiute şi să lase Mările Sudului pentru altă dată mult mai potrivită, de pildă 35 mai. Ajungând acasă şi urmând acest sfat, autorul începe să împletească amintirile personale (o mamă de meserie coafeză, un nume, Emil şi o meserie de reporter) cu imagini surprinse de prin casă, în felul acesta se naşte Emil Tischbein (picior de masă). Povestea este asemenea unei fiinţe vii, ea se descoperă treptat, este alcătuită din personaje şi locul de joacă al acestor şi cum – în general – nu este bine să stăm de vorbă cu necunoscuţi, autorul, înainte de a începe povestea ne prezintă părţile întregului, elementele şi ideile povestirii. Îl avem pe Emil, un băiat model; doamna Tischbein, mama lui Emil de meserie coafeză; un compartiment de tren, locul unde se va comite o infracţiune; domnul cu pălărie tare, nimeni nu-l cunoaşte deocamdată; Pony Hütchen, verişoara lui Emil; un hotel; o sucursală a unei bănci; Gustav, băiatul cu claxonul; bunica lui Emil şi sala de linotipuri a unui mare ziar. Să împletim…

            Emil urmează să plece la Berlin pentru o săptămână, are în buzunarul de la piept 140 de mărci, pe care trebuie să le depună în mâinile bunicii sale, este micul (sau marele, după caz) ajutor financiar din partea mamei. După o dădăceală bună, îmbrăcarea costumului cel bun şi repetarea, punct cu punct a orarului, Emil se urcă în trenul ca va pleca în câteva minute spre Berlin. Cu mâna la piept salută la intrarea în compartiment, oamenii îi par bine intenţionaţi şi nu are nici un motiv să-şi facă griji, ba mai mult, unul dintre ei îi oferă un baton de ciocolată şi începe să-i îndruge baliverne, asta până este pus la punct de către un alt pasager. Batistele sunt fluturate la geamuri şi pe peron, trenul pufăie şi celebrul cuplu bielă-manivelă se pune pe treabă, călătorii ajung la destinaţie rând pe rând. În compartiment nu mai rămâne decât domnul cu pălărie tare, cel care îi oferise ciocolată lui Emil şi Emil însuşi. O presimţire rea îl năpădeşte pe Emil, care va mai verifica încă o dată banii şi pentru mai multă siguranţă îi va prinde de căptuşeala hainei cu un ac cu gămălie. Domnul Grundeis moţăie de ceva timp într-un colţ al compartimentului, Emil se luptă cu somnul, dar se ştie că lupta oboseşte şi sfârşeşte prin a adormi în colţul opus. Are un coşmar construit pe sentimentul de vinovăţie care-l urmăreşte de la plecare, căci împreună cu alţii copii desenase mustăţi şi un nas roşu unui statui… se trezeşte cu gândul la bani. Constată că aceştia au dispărut şi împreună cu ei şi domnul Grundeis, e clar avem de a face cu un furt calificat. În urma unei deliberări rapide Emil hotărăşte să-l urmărească pe hoţ, fapt pentru care coboară mai devreme din tren, programul este dat peste cap, iar în Gara Friedrichstrasse, bunica şi Pony  Hütchen se vor plictisi să-l tot aştepte pe Emil.

            Principala grijă a lui Emil este să-şi recupereze banii, el acţionează din mers, trebuie să fie rapid în luarea deciziilor, astfel se urcă în tramvaiul 177, fără a avea bani de bilet. Norocul lui va fi un domn generos, pe nume Kästner, care-i va cumpăra unul. Urmează un scurt moment de respiro, hoţul se aşează la o masă pe o terasă şi plasează o comandă de mâncare, iar Emil capătă un moment de reflecţie. Intră în scenă Gustav, băiatul cu claxonul, un soi de lider al puştilor de prin împrejurimi, căruia Emil îi povesteşte ce i s-a întâmplat. Este convocat consiliul de război şi se pune la cale acţiunea de capturare a hoţului. Se ţine cont de toate aspectele, este anunţată bunica, este înfiinţat un post de legătură, se asigură hrană şi o echipă de rezervă, sarcinile sunt distribuite cu precizie, hoţul nu bănuieşte nimic, îşi savurează mâncarea comandată. Evenimentele ulterioare sunt pe gustul cititorului dornic de aventură, o urmărire cu taxiul, un spion pe teritoriul hoţului, deghizări la botul calului, încercuirea domnului Grundeis, tentativa acestuia de a scăpa de corpul delict, rolul acului cu gămălie şi dovedirea furtului, arestarea, identificarea şi recompensarea tuturor, mai puţin a hoţului… totul se încheie cu o morală ghiduşă dacă banii ar fi fost trimişi prin mandat poştal nimic din cele întâmplate nu ar fi avut loc.

            Cartea apare la noi pentru prima dată prin 1945, în traducerea Anei Canarache, ulterior editura Tineretului, pe la sfârşitul anilor `50 şi începutul anilor `60 editează o parte din carţile scrise de Erich Kästner.

Temă: Adevărat sau Fals. Alegând de fiecare dată comportamentul corect, adaptat situaţiei în care ne aflăm, excludem aventura din viaţa noastră.

Autor: ERICH KÄSTNER (23 februarie 1899, Dresda – 29 iulie 1974, München)

Copertă şi ilustraţii: WALTER TRIER

Traducere: ANA CANARACHE şi G. NICOLAE

Titlu original: Emil und die Detektive

ISBN 973-9164-98-6

Editura: Rao