Se afișează postările cu eticheta 1981-1990. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1981-1990. Afișați toate postările

miercuri, 15 martie 2023

Vacanță cu lebădă

 

            Voiam de mult timp să citesc cartea aceasta, mă așteptam să dau peste o poveste în genul celei scrise de Costache Anton, Seri Albastre. Nu a fost să fie așa, deși cred că Titel Constantinescu ar fi putut scrie o astfel de poveste. Recunosc, am un parti pris pentru acest autor, îmi place foarte mult felul în care se joacă cu nostalgia pe care o simte adultul atunci când se gândește la copilărie. Este o copilărie pe care puțini copii ai zilelor noastre o mai pot avea, nu de alta dar, condițiile de viață sau schimbat. Sigur, nevoile au rămas aceleași și să ne oprim doar la cea de dulciuri. Ieri, o felie de pâine udată cu apă și dată cu zahăr era ceva gustos. Astăzi, toate dulciurile sunt posibile. Dar știți ceva, îmi pare că diferența nu este dată de existența acestei game variate sau nu de produse, care pot satisface nevoia ci de faptul că pe vremuri aproape toți oamenii – N.B. de pe aici – aveau cam aceleași posibilități de satisfacere a nevoii. Mă rog, să încetez în a mai descoperi eu apa caldă și să mă întorc la poveste.

            Povestea aceasta nu este pentru copii. Sigur, copii o pot citi, dar trebuie un tip special de interes în a o urmări și a o duce până la capăt. Să ne înțelegem, vorbim de copilul de acum, care vrea totul instantaneu, care nu are răbdare să se lupte cu o poveste care seamănă cu un joc de tangram. Autorul oferă planuri și suprafețe și doar pe alocuri adâncimi mici pe care cititorul trebuie să le urmărească și să le asambleze pentru a forma o imagine.

            Mi se pare că această carte are două părți deși ea nu este structurată astfel. În prima parte scrie acel Titel Constantinescu care mie îmi place, iar în cea de a doua este un Titel Constantinescu nou, căruia îi place să construiască comparații în care un element este apa care pătrunde în turbină.

            Povestea este una de viață, iar astăzi când viața ne asaltează cu poveștile ei din toate direcțiile, nu ne mai poate stârni interesul. Cel mult, putem vorbi de o curiozitate în ceea ce privește modul de rezolvare a problemelor, dar constatăm că lucrurile nu s-au schimbat nici aici. Pe scurt, o fetiță – Aurica – de doisprezece ani este crescută de bunicii din partea mamei, care încearcă să își facă singură un rost la oraș, după divorț. În vacanța de vară, Aurica vine să locuiască cu mama la oraș. Aici timpul curge altfel și evenimentele se împart mai degrabă între uzină și casă, totuși natura este prezentă, fie sălbatică - zăvoiul, fie domesticită - parcul cu lebădă. Tudor, noul drăguț al mamei este protagonistul unui eveniment tragic, în urma căruia ajunge să stea câțiva ani în închisoare. El se va elibera tocmai când Aurica ajunge să se acomodeze cu noua locuință de la oraș. Tudor este un fel de autor moral, să nu-i zicem țap ispășitor, al acestui eveniment tragic în care fiul lui nea Mota, moare strivit între dinții unei mașinării cu curea. Revenirea în fabrică a lui Tudor, întălnirea dintre el și nea Mota, mereu amânată are loc până la urmă în zăvoi, în natura sălbatică, unde instinctele și dorințele nu mai pot fi modelate de uzanțe sociale.

            În cartea aceasta, pot fi descoperite urme de curaj, frici și... alte spaime căci acesta este interesul de care vorbeam mai sus. Se pot descoperi mici fragmente din viața de atunci, concret ele nu te ajută cu nimic căci ce folos îți poate aduce faptul ca în parc, copiii se jucau cu o minge umplută cu rumeguș și legată cu elastic. Singurul lucru pe care îl pot face aceste mici fragmente este să îți dea o anumită stare. Ce vei face mai departe...?


            Joi 13 iunie, 1985... În sfârșit, a apărut și cartea mea Vacanță cu lebădă. M-a chemat Herta să-mi dea câteva exemplare din primul stoc. În librarii iese săpătmâna viitoare. Arată destul de frumos, coperta e de Done Stan. Gât lung de lebădă, suprapus peste umbra unei trăsuri din alte vremuri. Hârtia însă e oribilă, ca de împachetat! Economii și iar economii! Dar... dar...lebăda s-a eliberat din cercul ei. Zboară!

            Marți 27 octombrie, 1987...Păcat că din cerințe „editoriale”, a trebuit să răstorn peste splendori și raiuri, hârdăul cu dulcegării și minciuni, chiar dacă de ochii redacției, dar oricum minciuni, ale epocii pe care o trăim. Sunt în carte, cred, și mici minuni care n-aș vrea să rămână pierdute[1]

            Gândul de mai sus face referire la o carte pe care nu am reușit să o găsesc pe nicăieri, dar cred că îl putem extinde și să îl folosim ca filtru pentru unele texte care au apărut în acele timpuri, iar cel despre care am scris câte ceva nu face excepție.

           

 

Temă: Atingeți o frunză și mâncați un covrig de Buzău.

 

Autor: TITEL CONSTANTINESCU (17 februarie 1927, Râmnicu-Sărat – 14 mai 1999, București)

Copertă: DONE STAN

Editură: Albatros

 

Lector: HERTA SPUHN

Tehnoredactor: GABRIELA ILIOPOLOS

Bun de tipar: 3. V. 1985. Apărut: 1985

Comanda nr. 2194. Coli de tipar 11.

 

 

 

 

 

 



[1] Titel Constantinescu, Frica și...alte spaime. Jurnal (1978-1989), editura Victor Frunză, București, 1996

duminică, 16 octombrie 2022

Expediția Nisterul 2

 

            Excursie cu clasa, momente pe care le povestești ulterior din ce în ce mai bogat în detalii. Asta până crești și ajungi în armată, un altfel de excursie, de data aceasta cu țara, dar și ea foarte bogată în momente pe care să le povestești ulterior mergând până la detaliu. Asta până crești și mai mult și nu mai ții minte care cum pe unde s-au întâmplat și le zici și tu învălmășite și cui vrea să te asculte... uite d-asta e bine să ai o pisică sau un cățel pe lângă tine sau și mai bine, să ai un cititor.

            Povestea de față pune în oglindă două copilării, una petrecută prin 1936 și cealaltă petrecută prin 1986. Prima, este cea a celebrului detectiv Al Conan Doi, cealaltă este copilăria de care are grijă partidul. Acum, ca cititor liber depinde de tine pe ce culoare vrei sa îți pui miza, pe roșu sau pe negru. Bine, negru nu chiar așa de negru!

            Dispariția unui jurnalului de expediție face ca „Manole Vasilescu, profesor de educație fizică, la o școală din județul Argeș, într-un sat destul de chisnovat ca nume, căci i se zice Mățău” să se întălnească cu maestrul detectiv Conan Doi. Împreună și din cauza unor evenimente anterioare, în care este implicată și „Bombița” ajung să tragă la hotelul „Istrița” Aici, în așteptarea unor mecanici destoinici și mai ales în așteptarea mesei, căci pe vremea aia se aștepta, nu numai masa ci și mecanicii... mă rog, în timpul asta, are loc inițierea lui Manole în tainele deducției.  

            Lucrurile sunt simple, dar nu-i uman ce se întâmplă la „Istrița” – sigur, este în spiritul vremurilor și asta mi se pare acum un avantaj deoarece putem afla printre rânduri sau pur și simplu de-a dreptul cum stateau lucruile pe atunci. Cum era servirea, cum se făcea cazarea, ce presupune o ciorbă cladă, ce este duminica pară sau impară, cât de ușor se găseau piesele pentru mașină, ce înseamnă căldura și apa caldă într-un hotel... lucruri mici, care făceau viața pe atunci, să zicem intensă. Nu intru în detalii.

            Profesorul și detectivul ajung să își povestească unul altuia cum au organizat ei câte o expediție, fiecare având interesele lui. Primul, dorind să facă cunoscută copiilor flora și fauna din Delta Dunării, cel de al doilea, dorind să descopere cetatea pierdută a Horezmului. Întâmplări amuzante sunt în ambele situații cu atât mai mult cu cât ele par să fie scornite din realitate – în cartea sa Aventuri Aproximative, Vlad Mușatescu ne deschide ușa, ne lasă să privim în culisele acestei povești.

            Un singur episod, am să citez din instrucțiunile pe care după multe acrobații cei doi – detectivul și profesorul – au reușit să le dea jos de pe perete, dar nu de alta ci de aceea că nu e bine să fii în afara legii. Avem următoarele:

            5. –  Pe timp de noapte, este preferabil să evitați coborârea la locurile mai sus citate. Avem câini răi, precum și oameni de pază. La fel de răi.

            6. –  Este interzisă folosirea de reșouri electrice în camere. Motiv pentru care prizele au fost dezafectate în totalitatea lor.

            7. –  Pentru vizionarea programului de televiziune, telefonați la orice oră din zi și din noapte, cerând recepției trimiterea unui delegat. Acesta va monta siguranța televizorului și va efectua o legătură la rețea, trăgând curent de la becul din tavan. De asemenea, este interzis să adormiți în timpul emisiunii.

           9. –  Se interzice folosirea pereților, atât din baie și din cameră, pentru transmiterea de mesaje scrise. De asemenea, pentru lustruirea încălțămintei utilizați peria de ghete. Perdelele sunt din material sintetic, și rscați zgârierea pielii.

           11. –  Foarte important! Fiind unitate de lux, micul dejun este cuprins în prețul sejurului. Acesta este servit non-stop, de la orele 6 – 8 dimineața, noi utilizând autoservicele de tip suedez.

 

            Dacă vă place trecutul – fără a cădea însă în paseism – cartea de față este ca o undiță telescopică căci pe măsură ce îi extindem segmentele putem pipăi cu vârful distanțe, momente, fapte, amintiri, întâmplări la care altfel nu am putea ajunge.

 

Temă: Folosiți cuvântul chisnovat chiar astăzi într-o discuție și înregistrați reacția.

 

Autor: VLAD MUȘATESCU (4 mai 1922, Pitești – 4 martie 1999, București)

Copertă și ilustrații: VASILE OLAC

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: Passionaria Stoicescu-Ivanov

Tehnoredactor: Klara Galiuc

Bun de tipar: 1. X. 1987

Apărut: 1987

Coli de tipar: 16

Comanda nr. 70339

           





duminică, 25 septembrie 2022

Pluş Plumb

 


            Povestea aceasta mi se pare a fi mai degrabă un fel de rebus dificil. Citești definițiile dar nu reușești să găsești cuvântul care să se potrivească în careu. Citești pe verticală și orizontală, încerci să-i faci țanc plecând de le definițiile exclamative. Careul nu are dicționar și nimic nu îți vine într-ajutor, ești pe cont propriu!

            Pe undeva îmi pare că zăresc un fel de mic prinț care este deformat de niște oglinzi ai unor ani dificili. Întâmplările prin care trecem se imprimă pe suprafața noastră creând un model unic, un careu cu puncte albe și negre, care va reflecta / absorbi lumina evenimentelor, creând iluzii. Doar ni se pare că înțelegem ce se întâmplă cu alții căci în realitate suntem păcăliți de asemănările dintre modelul careului lor și al nostru. Se pleacă de la aceeași realitate, dar o definim pe potriva felului nostru de a fi.

            Pluș Plumb, un nume intenționat construit, așa cum este și Pasărea Colivie, un contrast ce se vrea integrat într-un personaj. Povestea aceasta este plină de reflectări ale realității, de definiri ale ei care surprind. Cititorul este obligat să gândească, să treacă dincolo de sensul obișnuit al cuvintelor. Nu tema careului mi se pare a fi importantă, ea este mai degrabă o fentă. Sigur, regăsirea prieteniei și dorința de realizări mărețe – cum ar fi supunerea forțelor naturii pentru asigurarea bunăstării – sunt lucruri frumoase, dar sunt doar o spoială, sunt făcute să îți ia ochii.

            Cred că atenția noastră trebuie îndreptată spre încercările de a defini creativ trebuințele pe care le simțim și trăim neplăcut deoarece suntem lipsiți de mijloacele specifice de satisfacere. Peste tot se vorbește despre mâncare, sunt imaginate flori cu miros de găină friptă. Dar o găină friptă, nu este o găină friptă, este detectivul Găină care a stat la cuptor și care acum miroase îmbătător. Și fiindcă s-a sacrificat, ajunge colonelul Găină Friptă și dacă este mâncat – riscurile de a fi găină friptă – va fi avansat post-mortem în gradul de general Găină Mâncată.

            Acesta este jocul, Pluș Plumb – actor-orchestră-decor-intrepret-autor se reîntoarce într-un oraș ce a devenit măreț prin eforturile proprii pentru a-și regăsi cinci prieteni, Pasărea Colivie, Degustătorul de Aer Comprimat, Degustătorul de Vid, Broasca Gustoaso-Țestoasă și pe Crocodil. Dincoace de Barajul Stop pornesc un joc de-a v-ați ascunselea, care se va continua de partea cealaltă a barajului... și toți se ascund și toți vor să mănânce. Îmi pare că totul este o fugă de realitate, o încercare de a strunji evenimentele, de a le face să aibă o dimensiune aparentă când ele de fapt au o dimensiune ascunsă.


            Doar un singur exemplu, la un moment dat se pleacă în căutarea unui căluț de mare despre care s-a auzit că s-ar fi angajat la un hipodrom subacvatic. Ajunși în acest loc se constată că hipodromul există, numai că nu este subacvatic deoarece oceanul a secat, a secat de foame. Căluțul este făcut afiș de către Cumătra Foamete care a trecut în compresorul ei decapotabil peste bietul căluț. Acest afiș este prins pe gardul hipodromului care este ros în mii de locuri și pe el se poate citi ”ȘOARECI, JUCAȚI LA CURSELE DE ȘOARECI„ Ei bine, în această realitate în care spectrul foamei bântuie, noi trebuie să ne jucăm șansa la o viață mai bună.

 

Temă: Surprindeți-vă foamea, ignorând-o!

 

Autor: TUDOR VASILIU (5 februarie 1950, Botoșani - ? august 2013, București)

Copertă și ilustrații: TUDOR VASILIU

Editura: Facla, Timișoara 1981

 

 

Lector: AL. JEBELEANU

Tehnoredactor: IOAN I. IANCU

Bun de tipar: 1.07.1981

Apărut 1981

Coli de tipar: 4,75






luni, 14 noiembrie 2016

Când d'Artagnan a fost să fie fată

            Se poate lupta pentru pace? Răspunsul este da, numai că această luptă trebuie să aibă loc înainte de începerea războiului propriu-zis. Să vedem lupta pentru pace ca pe o profilaxie pentru prevenirea războaielor şi păstrând cadrul acestei comparaţii să ne întrebăm care să fie agenţii implicaţi în acest proces profilactic.

            Mircea Şerbănescu ne propune o variaţiune pe o temă recurentă, specifică timpurilor comuniste şi anume lupta împotriva înarmării – aici o altă poveste pe această temă, pacea este aceea care trebuie să domnească, înfrăţirea între popoare este idealul suprem.

            Povestea se construieşte pe baza unui schimb de scrisori dintre două adolescente aflate în pragul majoratului, una româncă, cealaltă nu. Bunicul primei, imaginează plecând de la acest schimb epistolar, o poveste care se desfăşoară pe tărâmul celeilalte. Spun bine tărâm căci lucrurile care se petrec acolo ţin de o altă realitate. Dar chiar şi aici tinerii îşi pun cu acuitate probleme legate de sensul vieţii…”în jur era mulţimea. Un ocean în tumult. Şi eu, o picătură infimă, pierdută în imensitate. Cufundată adânc, neînsemnată, anonimă cu totul. Dar am simţit că gândurile tuturor urmau acelaşi făgaş ca şi ale mele, am ieşit din mine ca dintr-o găoace, dacă mă înţelegi, şi din clipa aceea n-am mai fost simplu „eu” sau , mai exact, am fost şi EU, dar în acelaşi timp şi TOŢI. Toţi!” iată ce simte cealaltă şi pe care bunicul o va numi d’Artagnan şi-i va scrie povestea.

            O fată într-un grup de trei băieţi, de trei muşchetari care răspund doar la ordinele Binelui, Adevărului, Frumosului, a idealului suprem, Pacea. Acest grup aflat la început de drum hotărăşte să dezlege misterul elicopterelor care brăzdează cerul, fără ca nimic să transpară prin ziare sau la televizor; să dezlege misterul automobilului negru ca un landou luxos care goneşte pe drumuri de munte; să dezlege misterul acelor oameni corect îmbrăcaţi, cu purtări impecabile dar a căror privire este rece şi fixă.

            Aceşti copii care generic pot fi priviţi ca viitorul de mâine al omenirii sunt agenţii profilaxiei căci simţul lor de responsabilitate îi împinge spre demascarea şi expunerea răului care poate fi provocat doar printr-o simplă apăsare de buton.


            E aici o poveste fantasmă sau poate doar o farsă a unui regizor excentric, nu ne putem da seama exact cât din realitatea aceasta este imaginată de bunicul scriitor şi cât este transcrisă ad litteram din scrisoarea celeilalte. Povestea nu este vie, ea este construită cu scopul de a răspunde unor solicitări venite din partea unor idealuri supreme. Personajele nu au nume ci împrumută numele muşchetarilor, acţiunea nu este fixată într-un loc precis, cu excepţia a două precizări (una la început şi alta spre final) nici nu suntem siguri că ne aflăm în altă ţară, spaţiul este creat pentru a facilita identificarea tinerilor cititori cu eroii acestor aventuri, eroi corecţi care-şi pun cu precizie probleme legate de responsabilitatea zile de mâine. Sigur, pe alocuri apar crâmpeie de viaţă interioară, dar ele sunt cuminţi şi se circumscriu portretelor tipice ale acelor vremuri…”şi-a întors spre mine perechea de ochi radioşi. Izvorau din ei lumini scânteietoare. Intuiam o altă structură consolidându-se sub pojghiţa subţiată a copilului cunoscut până atunci. Care-o fi trăsătura personajului, socotită esenţială de ea?” Acesta este un gând de-al bunicului care se simte responsabil pentru devenirea nepoatei, nu vrea să fie dezamăgit de omul cel nou care se pregăteşte să apară, el scrie povestea fetei d’Artagnan pentru a fi sursă de inspiraţie şi model de urmat pentru tinerii zilei de mâine.


Temă: Modalităţi de influenţare şi procedee de intervenţie în tandemul pace interioară / pace exterioară – scurt eseu autobiografic.

Autor: MIRCEA ŞERBĂNESCU (14 octombrie 1919, Cernăuţi – 21 iulie 2012, Timişoara)
Copertă şi ilustraţii: ESTERA TACKACS
Editura: Facla, Timişoara 1990
ISBN: 973-36-0009-1

Redactor: ION JURCA ROVINA
Tehnoredactor: IOAN. I. IANCU
Bun de tipar: 17.9.1988
Apărut 1989
Coli de tipar: 6,75









duminică, 31 iulie 2016

Alfons Zitterbacke

            Vă conjur, amintiţi-vă care a fost cartea care va făcut să râdeţi cu gura până la urechi ! Eu am păţit-o recent, eram în autobuz şi citeam întâmplarea lui Alfons Zitterbacke cu tunelul groazei, este grozav de amuzantă şi nu am putut să mă abţin. Nu s-a întâmplat nimic, autobuzul şi-a văzut de drumul lui, călătorii au urcat şi au coborât la staţiile de destinaţie, râsul meu nu a fost contagios, am fost lăsat să-mi văd de-ale mele fără să fiu întrebat nimic. Dar cum ar fi fost ca autobuzul să se oprească în mijlocul drumului, să-şi pună roţile-n brâu şi să mă ia la rost cu întrebările lui : „ Ia zi-mi dom’le ce te râzi aşa de ne hurducăm cu toţii?” Tare mi-ar fi plăcut să fie un autobuz cu personalitate, care să ia atitudine ! Şi în momentul acela s-ar fi făcut linişte şi aş fi început să citesc.

            Alfons Zitterbacke e un puşti care face echipă teribilă cu micul Nicolas, cu Traian, cu Vitea Maleev. Cu toţii sunt nişte copii care pun la grea încercare spiritul pedagogic al părinţilor şi profesorilor. Ideea este că nu o fac intenţionat, pur şi simplu lucrurile iau o turnură neaşteptată, iar rezultatele acţiunilor lor sunt încadrate de către oamenii mari în categoria trăsnăi. Cum să-i faci pe adulţi să înţeleagă că tu te joci, te prefaci a fi pirat, cosmonaut sau cherchelit.

            Sigur, pentru fiecare joc este nevoie de recuzită, care de cele mai multe ori nu a fost gândită pentru a servi unor astfel de scopuri. Spre exemplu, canapeaua nu va putea înfrunta niciodată mările sudului decât din sufragerie şi chiar şi aşa pericolele nu lipsesc, dovadă că piciorul din spate se rupe, nimic grav căci pe apă nu sunt necesare picioarele.

            Alături de prietenii săi – Bruno, Peter, Erwin – Alfons merge în excursii, dă lucrare de control, inventează jocuri, participă la concursuri de orientare în teren, pregăteşte masa pentru grupa de pionieri, merge la bunici, merge în vizită, încearcă să se poarte politicos, cântă alături de prietenii bunicului în noaptea de Anul Nou, participă la colectarea deşeurilor, pune pe jar pompierii din sat, înalţă zmeie spre disperarea juriului şi a celorlalţi colegi care-şi văd doborâte speranţele de a câştiga primul loc, construieşte un telefon şi un fier-de-călcat-rachetă, face mici servicii fie mamei, ducându-se la policlinică, fie prietenilor, având grijă de animalele lor în timpul cât ei sunt plecaţi.

            Dar Alfons are ghinion, intenţiile lui sunt rău văzute de către adulţi, iat-o pe doamna Mattner care îl surprinde în prun şi nu poate să-l creadă o clipă că este acolo nu pentru a mânca prune ci pentru a întinde un cablu telefonic făcut din bucăţi de sfoară înnodate… şi după toate eforturile telefonul nici nu funcţionează. Uf, Bruno cu ideile lui!

            Altă dată Alfons încearcă să fie politicos, dar lucrurile ies de-a-ndoaselea, mergând în vizită este bine instruit de către mamă cum să se comporte, cât să mănânce, cu ce să mănânce, cum să salute şi toate regulile astea la care ţinem ca adulţi, dar la faţa locului, împins de Ilse, fetiţa gazdelor dar şi de gustul grozav al prăjiturii, întreprinde o raită în stil indian în cămara gazdelor, este prins asupra faptului şi recunoaşte că atât lui, cât şi Ilsei le era îngrozitor de foame, căci la masă nu au putut mânca pe săturate. Sau ca atunci când încearcă să se achite de sarcina din cadrul acţiunii Timur [pe vremea aceea Timur şi băieţii lui făceau prăpad] şi îi taie domnului Thielecke lemnele, de unde să ştie Alfons că acele scânduri erau pentru etajeră. La un moment dat Alfons găseşte o mănuşă şi pleacă în căutarea proprietarului. Nimeni nu a pierdut nicio mănuşă, ba mai mult toată lumea se simte luată peste picior de către acest pici şi de fiecare dată Alfons primeşte muştruluieli. E clar, mănuşa asta îi aduce numai necazuri şi încearcă să scape de ea dându-i un picior şi trimiţând-o direct în stradă, numai că atunci, proprietarul, o doamnă zdravănă, îl vede şi-i bate obrazul. Greu cu adulţii ăştia care nu au pic de răbdare.

            Alfons Zitterbacke este un erou de poveste care s-a născut în DDR în anul 1958, atunci apare primul volum din această trilogie. Al doilea volum apare în 1962, iar acestea două apar în traducere românească în 1987. Cel de-al treilea volum apare în 1995, din păcate aceste noi isprăvi ale lui Alfons nu sunt disponibile în limba română, dar cine ştie, dacă avem răbdare poate le vom afla cândva şi nu contează cât de adulţi vom fi la vremea aceea importantă este dorinţa de a regăsi bucuria de a fi copil.


Temă: Ce credeţi că întreţine dorinţa copiilor de a fi pe placul părinţilor?



Autor: GERHARD HOLTZ BAUMERT (25 decembrie 1927, Berlin – 17 octombrie 1996)
Traducere: PETRE DATCULESCU
Copertă şi ilustraţii: EUGEN TARU
Titlu original: Alfons Zitterbacke
Editură: Ion Creangă


Lector: SANDU SINGER
Tehnoredactor: KLARA GALIUC
Bun de tipar 15. X. 1987
Apărut 1987
Coli de tipar:9.75








joi, 30 iunie 2016

Mănuşa

            Ştiţi care este asemănarea dintre o mănuşă şi o şosetă? Nu, nu  mă gândesc la faptul că ambele acoperă degetele ci la faptul că ambele au tendinţa de a se pierde, de a se rătăci. Dacă în cazul şosetelor s-au făcut studii serioase de către cercetătorii britanici, studii în urma cărora s-a stabilit clar, fără putere de tăgadă, că şosetele sunt mâncate de maşina de spălat, în cazul mănuşilor lucrurile sunt mai puţin clare. Unele cercetări au încercat să descopere asemănările dintre pierderea unei mănuşi şi pierderea unei umbrele. Rezultatele acestui tip de cercetări sunt modeste deoarece în cazul umbrelei nu se poate demonstra precis posesiunea, nu există nici un element care să ateste deţinerea ei de către proprietar. În cazul mănuşii, lucrurile sunt clare, existând jumătatea se poate face dovada imediată a întregului. Totuşi, s-a descoperit că este prezentă tendinţa ca acestea – atât umbrela cât şi mănuşa –  să se piardă mai degrabă în condiţii meteo nefavorabile, decât pe vreme frumoasă.

            Alte cercetări au plecat de la premisa că această pierdere este imanentă mănuşilor şi s-au axat pe găsirea de soluţii pentru a o preîntâmpina. O bunică cu spirit practic a propus legarea mănuşilor cu un fir şi petrecerea lui prin mâneca hainei. Această soluţie a fost în mare parte abandonată deoarece punea aceeaşi problemă cu pierderea umbrelei.

            Să nu credeţi că astăzi nu se mai pierd mănuşi, se pierd ! şi încă multe. Uite, am să vă povestesc păţania unui moşneag care în drum spre casă şi-a pierdut mănuşa, poate reuşim să tragem împreună câteva concluzii care ne vor fi de folos la iarnă.

            Omul nostru mergea prin pădure urmat de căţelul său şi fără să-şi dea seama şi-a pierdut mănuşa. În continuare lucrurile se petrec cam ca-n Pădurea cu alune unde-şi aveau casa doi pitici şi vine şi pupăza, şi vine şi broscuţa, şi vine şi şoricelul şi toţi trăiesc bine merci.

            E! nu e chiar aşa, mintea mea sucită trăieşte cu impresia că vede un filigran al unei realităţi specifice – este vorba de komunalka. Păi cum să explici altfel prezenţa a şapte personaje care se înghesuie într-un spaţiu redus. Ştiu, vor fi unii care vor spune că este vorba despre generozitate, ospitalitate că acestea sunt cele care permit spaţiului să se dilate, poate că au dreptate, dar mintea mea sucită ar vrea să-i întrebe câte ceva.

            Primo, mi se pare că această chestiune a ospitalităţii poate ascunde un schepsis. Nu este o atitudine gratuită şi asta dintr-un calcul foarte simplu, dacă suntem mai mulţi, proprietarului îi va fi mai greu să ne scoată afară. Cele 7 personaje îşi dau seama că nu pot dovedi în nici un fel proprietatea, simt şi ele că o încalcă şi atunci încercă să-şi unească forţele, pe principiul unde-s mulţi puterea creşte şi proprietatea nu sporeşte.


            Secundo, cum se explică deosebirea dintre cele 7 personaje şi felul în care îşi anunţă prezenţa şi dorinţa lor de a locui în mănuşă şi felul în care căţelul reia în stăpânire mănuşa. Dacă cele 7 animale sunt politicoase şi roagă frumos rând pe rând să fie primite în mănuşă, căţelul nici nu stă de vorbă, începe imediat să latre şi-i sperie pe locatari care vor fugi iute. Ei îşi dau seama cu nu sunt proprietari de drept, deci nu pot revendica nimic. Ia imaginaţi-vă acum dacă animalele şi-ar fi găsit adăpost sub o umbrelă pierdută, prin câte procese ar fi trecut omul nostru pentru a dovedi că umbrela era a lui.

            Dar na! aşa-i cum mintea sucită, inventează sensuri doar de dragul provocărilor la joacă, căci ce-i mai straşnic de-atât: să ai prieteni şi să tragi cu mingea în poarta vecinului până ce acesta vine acasă şi ne pune pe fugă. Dar lasă că ne-om face noi mari şi ne-om face propria noastră poartă la care prietenii pot trage, important e s-o lăsăm deschisă.


Temă: Vorbim de generozitate atunci când relaţia se duce de la egal la egal, atunci când relaţia se duce de la mic la mare sau atunci când relaţia se duce de la mare la mic?

Autor: poveste populară ucraineană
Ilustraţii: VALENTINA MELNICENKO
Traducere: RADU LEVÂRDĂ
Titlu original: РУКАВИЧКА
Editura: Ion Creangă – 1988
ISBN 5-301-00098-5

Redactor: Sandu Singer
Tipărit în U.R.S.S.










joi, 21 aprilie 2016

Din istorisirile lui moș Vuia, pădurarul

            Ce te faci atunci când ştii o mulţime de poveşti şi întâmplări despre păsări şi animalele naturii? Răspunsul este simplu, le faci cunoscute. Aceasta face şi Eugen Jianu, ne povesteşte despre viaţa din pădure încercând ca de pe urma întâmplărilor de aici să construiască un sens, o normă de comportament social acceptată, asta pe de-o parte. Dar în pădure lucrurile se petrec de la sine, animalele au viaţa lor şi sunt prea puţin interesate de felul în care le-ar putea fi interpretate comportamentele, au ele grijile lor, cum să facă rost de mâncare, cum să-şi găsească un adăpost, cum să iasă dintr-o groapă, cum să facă rost de culori mai frumoase, cum să dobândească ghiers mai măiestru sau poate doar coadă mai lungă, acestea sunt grijile autentice ale animalelor şi oamenii de ştiinţă oricât ar încerca ei cu mijloacele lor să le explice tot la poveste vor recurge în ultimă instanţă.

            Pădurea nu vine de la sine în viaţa oamenilor, cu atât mai mult dacă vorbim de copii, existenţa ei trebuie să fie mediată şi cel mai priceput în această privinţă este moş Vuia, pădurarul. El este cel care ştie o mulţime de secrete, ştie să citească semnele pădurii, se pricepe să desluşească glasul animalelor şi mai mult decât atâta, el se pricepe foarte bine şi la copii. Ştie că dacă-i arăţi cu degetul, mai rău îi înverşunezi. Ştie că muştruluiala făţişă nu dă roadă bună. Ştie că animalele sunt pe placul copiilor, mai ales acele animale cu blăniţă cafenie, cu botic umed şi care se dau în vânt după bucăţelele de zahăr din pălmuţe mici de copil. Moş Vuia ştie că o poveste este adoima unei seminţe pe care o plantezi pentru ca mai târziu să te bucuri de florile unei plante sau poate chiar să culegi ceva fructe gustoase.

            Ce plantează moş Vuia se poate vedea în prima parte a cărţii şi nici nu-i prea greu de imaginat deoarece cărţile pentru copii au tot bătut monedă pe aceste tipuri de comportamente şi atitudini, omenie, bunătate, curaj, disciplină şi altele asemenea. Interesant este felul cum se încearcă să fie trezite aceste reacţii, se speculează apetitul copiilor de a presupune calităţi umane tuturor lucrurilor / fiinţelor care îi înconjoară. Moş Vuia este dibace în acest joc, el alimentează fantezia copiilor, dar în acelaşi timp ştie când să fie ferm şi să spună stop, gata! de aici încolo începe sălbăticia.

            Doar două exemple. Într-o zi moş Vuia spune povestea lui Băieţel, care drept răsplată pentru râvna lui la învăţătură, primeşte în dar un briceag straşnic cu plăsele argintate şi care tăia bine-bine, „a tăiat o aşchie de lemn, o bucată de sfoară groasă, ba chiar şi o sârmuliţă” Cu acest briceag, Băieţel s-a hotărât ca în timpul unei plimbări prin crâng să însemne un stejărel, care-şi propusese să devină voinic, dar care acum, cu scoarţa jupuită, risca să devină hrană pentru gângăniile pădurii. Noroc cu Botic, ieducul salvat acu ceva vreme de moş Vuia, că i-a atras atenţia la ce s-a întâmplat. Copiii au vrut să-l mustre pe Băieţel căci se prea putea să fie printre ei, dar moş Vuia nu-l ştia nici el, că „cică atâta i-a spus şi lui Botic. Iar Botic, când vrea el să tacă, apoi tace; după cum, când vrea el să facă ceva, apoi face…”  

            Botic ăsta, salvat de asprimile iernii şi crescut de moş Vuia şi de copii se da în vânt după zahăr şi după a fi de ajutor. El i-a lămurit pe copii de ce piţiguşii şi sticleţii aceia au dată năvală peste omul de zăpadă înălţat la poartă, de ce i-au ciugulit nasul de morcov, dinţii din seminţe de dovleac şi pomeţii obrajilor din rondele se sfeclă roşie. El a invitat aceste păsări deoarece îi ştia darnici pe copii şi uite-l acum prins la mijloc, cum aşteaptă el reacţia copiilor, dar aceştia se sfătuiesc cu moş Vuia, care-i face şmechereşte cu ochiul lui Botic, în semn că totul va fi bine.

            Pe lângă toate aceste întâmplări, cartea mai are o parte în care ne sunt relatate evenimente din viaţa animalelor, mergând chiar până la momentul iniţial, atunci când toate păsările şi toate animalele au fost chemate să-şi aleagă ce-o considera fiecare că le-o fi trebuincios să răzbească în viaţa din pădure. Aici, Eugen Jianu s-a confruntat cu o problemă pe care mi se pare că a rezolvat-o într-un mod elegant. În principiu, în astfel de poveşti păsările, animalele sunt chemate în faţa lui Dumnezeu, dar pe vremea aceea, Dumnezeu era un concept greu de integrat în cărţile pentru copii din cauza normelor ideologice. Soluţia este imaginarea unui sobor care cheamă toate fiinţele naturii, iar ulterior când povestea o mai cere ni se sugerează discret că instanţa supremă deja a fost amintită.

            O carte cuminte, cu multe animale şi obiceiuri de-ale acestora. O carte despre natură şi schimbările ei de-a lungul celor patru anotimpuri. O carte care ne arată că viaţa există şi dincolo de oraş… nu ne rămâne decât să închidem ochii și să vedem.


Temă: Prin coroane de copaci joacă flăcări arămii. Ce zici, ghiceşti sau ştii?

Autor: EUGEN JIANU (Eugeniu Ionel Popescu, 11 ianuarie 1925, jud. Timiş – 20 februarie 2006)
Copertă şi ilustraţii: EUGENIA HAGIU
Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS
Tehnoredactor: KLARA GALIUC
Bun de tipar: 8.IV.1988
Apărut: 1988
Coli de tipar: 4