Libeluliada

 

           

            Oare care vor fi nostalgiile de mâine ale copiilor de azi? Am așa un gând pe care nu pot sau poate nu îl vreau limpezit. Îl las să stea în ceață pentru că mă interesează doar contururile lui, marginile lui... nu, nu este un spectru de care îmi este teamă. Este așa, ceva diafan, vaporos, nu trezește frică, mă însoțește ca amintirea unei mângâieri atunci când citesc cărți de felul celei de față. Da, poate fi vorba de un anumit fel de poezie de a vedea viața.

            Atunci când copilăria este un fel de libeluliadă – cuvântul poate stârni în mințile mai coapte unele întreceri sportive – îți vine să o însoțești pe Rada...“dacă vreți puteți împărți cu ea ciocolata cu lapte pe din două. Într-o dimineață de iulie s-a trezit foarte devreme; mi-am dat eu seama că avea... multe probleme. A plecat spre grădină cu dimineața de mână. M-am dus și eu după ea, tiptil-tiptil, ca să văd ce poate face în grădină, dimineața, un copil. Si-am văzut-o pe Rada printre ierburi, printre flori, luată de dimineață de subțiori, privind cerul și norul acela mic și caraghios, care seamănă cu Grivei când roade un os. Stătea culcată în iarbă cu ochii la cer, privind cum apar păsările și cum pier. Ținându-se bine de tulpina unei flori de cicoare și țipând că o să cadă în văzduh și în soare. În jur erau multe libelule cu aripi străvezii, iuți ca gândurile de copii, cu trupuri gingașe ca niște zâne, și florile erau pline de albine, pline... Miroase a iarbă și era zumzet în aer, parcă torcea vara abur cald dintr-un caer. Din dimineața aceea când am privit cu multă atenție livada, am înțeles ce înseamnă LIBELULIADA.”

            Atunci când îți dai seama că “tare aș vrea să nu mai fie nici un copil supărat. Copiii trebuie să se joace, să învețe, să cânte, să fie veseli și să se bucure. Să nu știe de tristețe și să nu fie niciodată bosumflați.”

            Atunci când trebuie să scrii povești dar vremurile nu îți permit zboruri înalte, este necesar să devii priceput într-ale planorismului, nu poți ambala motoare făcând o gălăgie infernală trebuie doar să știi cum să te folosești de curenții de aer. Nu faci gălăgie, doar te lași purtat de niște aripi și descrii volute.

            Poveștile din această carte pot fi cuprinse în categoria celor care încearcă să corijeze, să ofere modalități de îndreptare a unor atitudini și comportamente care nu pot fi asociate cu copiii acelor vremuri – pionierii, șoimii patriei trăiau sub imperative foarte stricte în ceea ce privește conduita lor, orice abatere se cerea sancționată și corijată cu grijă. Dar în aceste povești se întâmplă ca în cazul ilustratorilor cărora li se cerea să opteze pentru o singură culoare și doar cu aceea să lucreze ilustrațiile, era nevoie de ceva fantezie și talent în a găsi rezolvările cele mai bune. Așa și în aceste povești, deși temele sunt impuse, rezolvarea exercițiilor este dincolo de baremul rigid de notare. Și cred că se îmtâmplă așa deoarece povestitorul își dă seama că degetul arătător ridicat amenințător nu este cel mai bun profesor... vezi povestea Din când în când... unde aflăm că poveștile cu morală nu sunt dintre cele mai iubite de copii. Aceștia își dau și ei seama că dacă toată lumea ... tovarășa învățătoare, mama, tata, bunicul, vecinii, nenea Ioniță, și pe urmă și dumneavoastră... scriitorii... urmăresc doar morala, farmecul copilăriei este dat la topit.

            Îmi place povestea Prunul care are așa o tentă filosofică și oferă un mod de a privi viața, nu așa fâș-fâș cum face un fâș purtat cu pași iuți pentru a face în ciudă ploii care încearcă să te ude. Te poți îndrăgosti de un prun înflorit dacă te chemă Florin și chiar dacă nu te cheamă, prunul este pentru toți egal, tu te îndrăgostești de ideea de floare, care în fiecare primăvară îți aduce aminte că deși timpul trece viața își mai acordă o șansă pentru a reface un drum cu ceva mai multă înțelepciune de data aceasta.

            Îmi place povestea Întâmplare adevărată din viața mea unde se analizează firi și personalități și cum influențează acestea scrierea unei compuneri cu tema enunțată în titlul povestirii. Se vede și aici imposibilitatea de a scrie doar așa, pentru tipar... nevoia de autentic, de trăire reală, de simțire care nu te lasă să nu fi așa cum ești tu.

            Vă invit să deschideți noua categorie – vocabular, unde voi strânge cuvinte care se găsesc în dicționar doar că eu nu am habar.

 

Vocabular: băiaș – lucrător într-o mină (de aur)

 

Temă: Nostalgia, prieten sau dușman atunci când vorbim despre copilărie.

 

Autor: CLEOPATRA LORINȚIU (26 septembrie 1957, Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud)

Copertă și ilustrații: ELENA BOARIU

Editura: Ion Creangă

 

 

REDACTOR: GH. D. VASILE

TEHNOREDACTOR: FLORICA PREDA

DAT LA CULES: 2 IV 1981. BUN DE TIPAR: 6 XI 1981. APĂRUT: 1981

COMANDA NR. 1916. COLI DE TIPAR 5.