cate ceva despre cartile copilariei: Cărticica pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți

Mai zilele trecute auzeam pe cineva spunând că lângă noi se petrec foarte multe miracole. Rugat fiind să detalieze un pic zicerea asta, nu s-a lăsat prins în capcana de a spune banalități ci doar a fost recunoscător că a putut să ajungă în acest moment în care își dă seama de acest fapt. Tind să îi dau dreptate, dar ar trebui spus că sunt necesare câteva condiții pentru a deveni conștineți de miracolul de lângă noi. Fără o ordine anume, prima ar fi vârsta – persoana în cauză se află la doar doi ani de „rotundul“ 70. Atunci când ești prins în vâltoarea evenimentelor tinereții este dificil să faci pasul înapoi pentru a câștiga perspectivă, direcția este doar înainte și, poate, doar în unele momente apare o oprire pentru respiro, dar nicidecum pasul înapoi.

Trebuie spus aici că miracolul nu își dezvăluie forța totală printr-o înțelegere retrospectivă a momentelor, nu! el trebuie trăit ca fiind prezent în clipa în care se întâmplă. Înțelegerea retrospectivă are și ea forța ei, dar puterea restructurantă, cu adevărat copleșitoare are loc atunci când sesizezi armoniile în momentul producerii lor.

Discuția aceasta ar trebui să atingă un pic și vârful piramidei lui Maslow, dar până acolo, cred că de ajutor ne-ar fi dacă am citi niște poezie. Deoarece se știe că poezia nu este la îndemâna oricui, propun să începem cu cea scrisă pentru copii. Persoana care acceptă această provocare – aceea de a scrie poezii pentru copii – se află în preajma miracolului în fiecare zi. Chiar dacă nu este îndeplinit criteriul vârstei, un alt element își face apariția și anume, simțul poetic. Mai precis, este vorba de o sensibilitate care transformă cele mai anodine lucruri... în luvruri!

A pricepe că lângă tine tocmai s-a întâmplat un miracol pe care nu l-ai ratat, nu te lasă să fii indiferent, ci te împinge să îl faci cunoscut – așa cum te pricepi tu mai bine – și celor din jur. Depinde de ceilalți ce vor face mai departe; tu devii, parcă, pentru un moment mai bun, mai împăcat... dar viața are grijă să nu te „arzi“ și îți propune, pentru fiece miracol, câte un infinit de lucruri greu de dus.

Scriu toate astea în urma faptului că am citit Cărticică pentru fetițe-veverițe și băieți-vevereți dar și Creștetul ghețarului (Jurnal 1969 – 1971) de Constanța Buzea.

Nu am să intru cu bocancii în materialul acestei cărți, nu am să încerc să folosesc Pumnalul Subtil al lui Philip Pullman pentru a tăia o fereastră între realități paralele, nu am să dau concretețe amintirilor... am să transcriu o poezie.

BUCLĂ DE LÂNĂ

Lumea din carte Ochiul o-mparte Parcă-i o cană Cu două toarte. În partea dreaptă E o cetate Care te-așteaptă.
	În partea stângă, Săpată-n stâncă, E o fântână Foarte adâncă. Și, în fântână Stă crocodilul Buclă-de-lână. De șapte zile, De-o săptămână, Stă în fântână Buclă-de-lână.