Racheta Albă

            Timpul a trecut asemeni vântului stârnit din senin care te ia pe sus de pe planeta copilăriei şi te trânteşte dintr-o dată, puterile-i sunt secătuite, nu mai poate duce în spinare un om mare. După această trezire bruscă, oamenii mari îşi fac mâna streaşină la ochi şi se uită care înainte, care înapoi... bine, mai sunt şi unii care se uită la televizor. Dacă acum la televizor sunt multe lucruri la care te poţi uita, atunci – prin 1980 – erau aşa de puţine. Ţin minte serialul Racheta Albă, ţin minte duminica dimineaţă, ţin minte bucuria aventurilor care începeau cu un cântec al cărui refren mă urmăreşte de vreo câteva zile. Căci sunt vreo câteva zile de când am terminat de citit – pentru prima dată – cartea care a stat la baza filmului. Am văzut că părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte filmul, bine că nu vreau să vorbesc despre el, eu despre carte vreau să scriu câte ceva.

            Racheta Albă de Ludovic Roman îmi pare a fi genul de carte care cere vârsta potrivită pentru a fi citită, nici mai devreme, rişti să nu-ţi placă, nici prea târziu, rişti s-o găseşti neverosimilă în destul de multe aspecte. Aşadar, dacă ai 12 ani, eşti băiat şi vacanţa mare a început de vreo trei saptămâni, este timpul aventurii. Eu am trecut peste provocarea creată de momentul nepotrivit citind repede şi imaginându-mi o căruţă plină cu trifoi proaspăt cosit  în care stau pe spate şi privesc joaca mirosului cu norii pufoşi ce se aleargă pe albastrul cerului propunându-mi aventuri interpretative.

            Aventura povestită este cuprinsă între prologul şi epilogul cărţii. În prolog ni se spune că Viorel, un băieţel de 12 ani a lipsit o săptămână de la şcoală, este săptămâna de dinaintea vacanţei mari, când ştim cu toţii că nu prea se face şcoală, deci nu putem vorbi de o pierdere majoră. În epilog, Viorel are aproape 13 ani, iarna a venit, la uşă ciocăne prima iubire... nimic nu mai poate sta în calea strângerii de mână. Corpul cărţii, care poate fi interpretat în partea sa de început ca o explicaţie dată de Viorel chiulului de o săptămână, se sprijină pe două coloane. Prima este transmiterea de informaţii de ordin ştiinţific, aici reprezentantul este un bătrânel simpatic, pe nume Axinte, dar nu numai. Cea de a doua coloană este acţiunea de demascare a unui grup de răfăcători, care urmăreşte să intre în posesia unei comori dacice şi îi are ca reprezentanţi pe Viorel şi Dan, care îşi vor găsi colaboratori în echipajul Rachetei Albe. Racheta Albă este o clădire abandonată – probabil un turn de apă – pe care un grup de copii pasionaţi de astronautică au transformat-o într-un adevărat laborator, aici ştiinţa este la ea acasă, iată-l pe Codrin explicând cum produc energia necesară tuturor instalaţiilor existente...”între două foi bune conducătoare de electricitate, dintre care una este de zinc şi joacă rolul unui anod consumabil, se află o coală de hârtie sugativă obişnuită, îmbibată cu grafit şi cu un depolarizant... dacă aţi auzit de persulfatul de potasiu.” Replica lui Dan restabileşte echilibrul dizolvat şi pulverizat al cititorului, căci întreabă despre ce fel de persiflat este vorba. Georgiana, Nicolo, Codrin, Stejara împreună cu Viorel şi Dan, toţi radioamatori încercaţi vor încerca şi vor reuşi la capătul unor investigaţii detectiviste să descifreze enigma mesajelor emise constant pe o anumită lungime de undă. La capătul acestor investigaţii nu numai că se vor putea lăuda cu descoperirea comorii, dar şi cu realizări inginereşti de mare precizie, cum ar fi arcocicleta (bicicleta cu arc), ştergătorul mecanic, procesul agrotehnic de aplicare a îngrăşămintelor chimice direct pe seminţe şi câteva idei care implică folosirea laserelor. Toate acesta sunt catalizate de moş Axinte, un bătrânel multilateral dezvoltat, nu sunt răutăcios, omul chiar aşa este. Totuşi, toate aceste calităţi nu-l vor salva de suspiciunile tinerilor detectivi, va fi bănuit, va fi testat, va fi aproape scalpat, barba-i va fi bine scărmănată, va fi legat şi chestionat căci prea de multe ori pare a fi piesa lipsă dintr-un puzzle căruia îi lipseşte imaginea de control. Moşul fiind hâtru intră în jocul copiilor, ba chiar îi provoacă, stimulându-le în felul acesta imaginaţia şi va profita de ocazie pentru a oferi informaţii, care pe să le deschidă copiilor apetitul pentru ştiinţă. M-am gandit pentru o clipă ca numele Axinte nu este ales întâmplător, eu îl asociam cu ax, cuvânt care vine din latinescul axis – axa imaginară în jurul căreia se mişcă totul, se pare ca numele vine pe filiera grecească auxano – a se înmulţi, a se înălţa, mă rog, nu poţi avea de fiecare dreptate.

            Norii se schimbă la înfăţişare, căruţa se hurducă, calul ştie drumul către casă şi nu-i pasă că la început am fost copil, pe drum tânăr, iar când ajungem sunt bătrân... Lucian Blaga, Trei feţe. Partea cu iubirea vă las să o descoperiţi pe cont propriu... nu va spun pe cine îndrăgeşte Viorel, poate lucrurile sunt mai clare în continuarea acestei cărţi, care se numeşte Stejara.

Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în anul 1975.

Temă: Fiţi din nou copil.

Autor: LUDOVIC ROMAN (31 mai 1935, Sighetul Marmaţiei – 27 decembrie 1993, Bucureşti)

Copertă:

Editură: Ion Creangă

Lector GH. ZARAFU

Tehnoredactor ŞTEFANIA MIHAI

Bun de tipar 27.IV.1980. Apărut 1980

Coli de tipar 21.