Pritocesc de ceva vreme un
gând, încerc să-mi dau seama ce anume susţine un demers de tip jurnal de
familie. Ce nevoie împinge mâna să încondeieze foaia de hârtie cu întâmplări,
pozne, ziceri şi alte tipuri de fapte, pe care de cele mai multe ori le trecem
în uitare destul de repede. Nu, nu poate fi vorba de limita memoriei noastre
căci înregistrarea nu se face în totalitate, se operează o selecţie, sunt
astfel reţinute doar un anumit soi de fapte care au o naturaleţe aparte, cărora
le este presupusă o putere aparte asupra adultului viitor. Cert este că această
nevoie a existat şi înainte de era internetului, dar a fost facilitată (în
satisfacerea ei) de apariţia unor produse specifice cum ar fi forumul sau
blogul. Dacă pe forumuri ne întâlnim cu un tip de competitivitate de genul stai să vezi ce a făcut al meu, blogul
este aplecat spre poveste, la fel şi cartea.
Energia acestei activităţi
de povestire poate fi furnizată de plăcerea de a retrăi anumite evenimente
odată cu recitirea lor, mai putem avea în vedere şi o tendinţă de atenuare a
sentimentelor de vină care se conjugă cu o înlesnire a receptării căci povestea
nu face altceva decât să (re)deschidă un moment trecut, făcându-l accesibil
înţelegerii prezente, cu alte cuvinte putem să ne explicăm un comportament
întreprins sau o atitudine avută faţă de un anumit lucru… şi putem vorbi şi de
sclipiri care sintetizează fără efort o realitate, devenind în felul acesta
mici perle de înţelepciune.
Copiii sunt plini de
poveşti, reacţiile, răspunsurile, întrebările lor merită uneori păstrate sub
formă de poveste deoarece această spontaneitate, curiozitate curată, libertate
în asociere se estompează sub presiunea regulilor sociale, care se cer
integrate odată cu înaintarea în vârstă... era odată un tată care se juca cu
fiică-sa şi cu un trenuleţ de lemn, trenuleţ nărăvaş care a deraiat, punându-l
pe tată să explice de ce trenul a făcut ca pantalonii! Na de explică tu că
trenul a deraiat şi pantalonii sunt de reiat, când pentru copil este important
timpul de joacă petrecut cu tatăl său. Sunt astfel de momente în cartea aceasta
pline de savoare, de duioşie, de candoare. Atunci când vezi ca universul
tatălui renunţă la preocupările sale pentru a întâlni universul fetiţei
Alexandra, te gândeşti că deşi va încăpea pe mâna lu` ta-su, această mână va fi blândă şi gata oricând
să ofere ajutor, ba mai mult, se lasă pe mâna Alexandrei, ca în povestea În „aier” liber, în care tatăl se
pregăteşte pentru o partidă de pescuit şi Alexandra îl bârâie insistent când la
o ureche, când la cealaltă să nu o lase acasă, s-o ia şi pe ea, poate chiar ea
să se ocupe de tot, pachetele cu mâncare, apa minerală, totul, să nu ai nici o
grijă repetă Alexandra cu importanţă. După gălăgie şi linişte pe baltă, după
căţei care hăpăie mămăliga de nadă, după plecarea undiţei în larg trasă de
vreun biban viguros, gâtul se usucă şi aşa rămâne căci în sacoşă „era cu
aproximaţie cam asta: una coardă cu mânere roz, un borcan cu gem de căpşune, un
borcan cu dulceaţă de vişine, o minge dezumflată, o pungă cu 4 (patru) roşii
storcite, 2 (două) felii de chec învelite în foiţă albă.” Nu există
resentiment, există doar o colecţie de amintiri frumoase, cu atât mai mult cu
cât se pare că multe din întâmplări chiar s-au petrecut în realitate. E ca
atunci când te duci în concediu şi ţi se întâmplă lucruri sâcâitoare, dar după
un timp constaţi că tocmai aceste lucruri au făcut concediul de neuitat. Să
montezi un cort cu două dormitoare, cu spaţiu pentru bagaje, cu bucătărie, cu
prelată suplimentară, pe care dacă o întinzi obţii aşa un fel de hol, care
poate fi, după dorinţă garaj sau sală de dans… nu-i uşor, cu atât mai mult dacă
sunt sustrase pe furiş vreo două piese bune de a îndeplini diferite roluri în
joaca copiilor. Cum nu-i uşor nici să
rezolvi probleme complicate, în care ciorile şi copacii nu sunt niciodată
suficienţi şi oricum s-ar aşeza păsările în copac, constaţi că şi tu eşti în
pom. Povestea asta O problemă…complicată
îmi aduce de un teatru radiofonic „Tema pentru acasă” de Mile Poposki…
savuroasă bucată.
Pentru cei care n-au chef
de citit, dar vor ceva curat şi simplu le spun că s-a făcut şi un film după
această carte, film care poate fi văzut pe net fără prea mari dificultăţi, în
film rolul tatălui este jucat de Mircea Diaconu, iar Alexandra este jucată
chiar de fiica acestuia Ana Diaconu.
Cartea a fost reeditată de
curând de Alexandra şi mama acesteia, ca un cadou pentru domnul Alexandru
Chiriacescu.
Temă: Ce aţi lăsa pe mai târziu pentru ca acum să treceţi valvârtej
printr-o grămadă de frunze?
Autor: ALEXANDRU CHIRIACESCU
Copertă şi ilustraţii: CORNELIA MANEA RUSU
Editura: Ion Creangă
Lector: MARIETA NICOLAU PLĂMĂDEALĂ
Tehnoredactor: AURICA IORDACHE
Bun de tipar: 21.XI.1986
Apărut: 1987. Coli de tipar: 7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu