Poveşti 1, 2, 3, 4

            Aş fi absurd dacă m-ar apuca nevoia de a povesti despre frumuseţea acestor patru poveşti, dar ce? parcă nevoia te întreabă dacă îţi este momentul potrivit pentru a-şi iţi sprâncenele… nu-mi rămâne decât să negociez. Uite, cadrul poveştilor este unul fix, Josette, o fetiţă care este deja mare acum, are treizeci şi trei de luni, ciocăne dimineaţa în uşa de la dormitorul părinţilor… eh, metehne de copil !

            Cel mai simplu ar fi să considerăm acest fapt ca ţinând de o nevoie a oricărui copil de a-şi regăsi părinţii după o noapte petrecută departe – în dormitorul propriu – de ei. Dar este mai mult decât atât, este punctul de plecare într-o călătorie… creator de lumi este tatăl. O, şi ce-ar mai vrea să doarmă şi tatăl, căci nopţile albe se cer recuperate… de somn nu mai poate fi vorba căci micuţa Josette cere cu insistenţă o poveste… măcar mă-sa să mai doarmă un pic, deci mobilizare! Sigur, nu toţi taţii au această propensiune către sacrificiu, dar aci este vorba de o relaţie deosebită între tată şi fiică, nevoia copilului de a-şi regăsi părinţii îşi găseşte reflectarea fidelă şi în adultul care are nevoie de a-şi şti copilul… fericit.

            Copiii îndrăgesc adulţii cărora nu le este teamă să-şi împrumute vocea jucăriilor, care se dedau jocului într-atât încât imaginează scene, decoruri şi inventează pe loc replici provocatoare. Adultul care se joacă este îndrăgit de copil deoarece el este plin de surprize, relaţia care se stabileşte între jucării este una vie, dinamică, nu mai este doar copilul cel care imaginează şi întrebarea şi răspunsul.

            Cârligul acestor poveşti va prinde în primul rând astfel de familii, altfel rişti să te trezeşti scos din apele tale şi să te usuci pe mal storcându-ţi mintea după ceva sensuri concrete. Sigur, ca adult bine ancorat în realitate tendinţa este de a prinde tu ceva, nu de a te lăsa prins, dar uită pentru un drum de 106 pagini realitatea şi nevoia de a o controla. Urcă-te alături de Josette în avion şi… avionul de înalţă, vrrr, se înalţă, vrrr…, învaţă cu ea că lampa nu e lampă, că telefonul este brânză şi că atunci când laşi uşa deschisă de fapt tu nu închizi peretele.

            Realitatea este pentru copil o lume care se construieşte treptat pe măsură întăririi corespondenţei dintre cuvânt şi obiect. La un moment dat copilul va duce fără să ezite mâna la nas atunci când adultul îi va cere să-i arate nasul, la fel va recunoaşte şi pisica, şi câinele, şi scaunul, îl va deosebi pe bunica de bunicul… provocarea cea mare consta în stabilirea corespondenţei dintre cuvânt şi trăiri, acestea nu prea au contururi fixe şi mai au şi prostul obicei de a se lăsa descrise diferit de persoane diferite sau chiar de aceeaşi persoană în momente de timp diferite, dar asta e ceva ce se perfecţionează cu timpul. Corespondenţa dintre cuvânt şi obiect nu se poate perfecţiona, ea este un dat ce trebuie însuşit ca atare, asta până într-o dimineaţă în care tatăl Josettei se hotărăşte s-o înveţe sensul corect al cuvintelor…”scaunul e o fereastră. Fereastra e un stilou. Perna e pâine. Pâinea e covoraşul de lângă pat. Picioarele sunt urechile. Braţele sunt picioarele. Capul e funduleţul. Funduleţul e capul. Ochii sunt degetele. Degetele sunt ochii.” Pot fi socotit orb dacă îmi folosesc degetele ca să citesc, pot fi socotit indiscret dacă îmi folosesc ochii la pipăit; pot fi socotit naiv dacă gândesc cu funduleţul, pot fi socotit nesimţit dacă excretez prin cap; pot fi socotit infirm dacă merg în mâini; dacă nu aud în picioare asta nu se datorează unor dopuri ci faptului că nu pot să mă aplec; rulează-mi un sandviş te rog; ce pernă pufoasă, taie-mi o felie te rog; acum ştiu de unde au copiii petele albastre pe degete, sunt murdari de cer… clar e o fereastră pentru cei care se ocupă cu examenul coproparazitologic, câte nu văd acolo.

            Amintire: pe covor, trenuleţul de lemn face gară când la mine, când la tine, uite aşa-i un du-te-vino neîncetat până când trenuleţul a deraiat…

                         - …ca pantalonii?

Temă: Croiţi un îndemn în limba pantofilor.

Autor: EUGÈNE IONESCO (26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris)

Copertă şi ilustraţii: ETIENNE DELESSERT

Titlu original: Contes 1, 2, 3, 4

Traducere: VLAD RUSSO

Editura: ART

ISBN 978-973-88987-3-8