Citeam
la un moment dat un articol în care se spunea că plăcerea de a citi biografii
poate fi interpretată ca un act de canibalism sublimat… e, câte nu scornesc
psihanalişti. Şi parcă totuşi o urmă de adevăr s-ar întrezări în afirmaţia
aceasta, să ne gândim pentru o clipă la oamenii primitivi care aveau credinţa
că puteau dobândi puterea animalului ucis mâncând diferite părţi din acesta. La
fel se întâmplă şi în cazul biografiilor citite, căci pătrunzând în pielea
omului ce a fost aievea cândva, trăim impresia că putem face şi noi lucruri
asemănătoare, ba uneori ducem impresia pe tărâmul încercărilor cu rezultate
palpabile… moment în care ne dăm seama că doar unul a fost H. C. Andresen, M.
Gorki, I. Creangă sau în cazul de faţă Lucian Blaga.
Fiecare
din noi a avut o copilărie, dar dacă acum am fi invitaţi să o povestim ne-am
opri la generalităţi, nu am trece proba concretului, poate cel mult am fi în
stare să amintim câteva episoade care s-au sedimentat mai mult prin repetarea
lor în decursul anilor, cu ocazia diferitelor aduceri aminte, prilejuite de
evenimente având un caracter de reuniune familială. Întrebarea (im)pertinentă
este cea care face referire la procente… cât la sută din ce povestesc îmi
aparţine mie şi cât este însuşit din spusele altora?
Prezenţa
unei memorii prodigioase nu este suficientă pentru a asigura expunerea reuşită
a trecutului, este ca şi cum ne-am afla în faţa unui cufăr plin cu poveşti dar
nu avem cheia pentru a-l deschide şi a-i sălta capacul… suntem în situaţia de a
povesti despre exteriorul cufărului.
În
cazul de faţă cheia o reprezintă cuvântul, el este cel care deschide, care
oferă înţelegerii, combustibilul necesar creării de sensuri. Într-o
autobiografie cuvântul poate fi folosit pentru caracterul său cathartic, se
creează un spaţiu confesional, unde amintirile sunt discutate pentru a putea fi
integrate cu uşurinţă, folosind un termen la modă, avem de a face cu
dezvoltarea personală.
Îmi
pare că Lucian Blaga nu face lucrul acesta, el foloseşte cuvântul pentru a crea
o lume în care se poate „evada fără paşi”, cuvântul nu exorcizează, nu arată cu
degetul, nu încondeiază, el clădeşte fonem cu fonem, silabă cu silabă, un
spaţiu în care te poţi plimba aievea… alegi tu lucrurile asupra cărora te
concentrezi. Bineînţeles că se poate discuta despre natura selectivă a
prezentării, dar să nu uităm că cele mai reuşite poveşti nu explică cititorului
totul până la ultimul detaliu, nu-i răpeşte acestuia plăcerea efortului
intelectual.
Cuvântul
ca mijloc ce vehiculează sensuri a fost pentru Lucian Blaga o redută ce s-a
cerut asediată îndelung, înainte de a se preda…”începuturile mele stau sub
semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului […] muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar
în toate privinţile condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii
mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare
decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea
totdeauna fără scăderi […] Totuşi împlineam aproape patru ani – şi încă nu
pronunţasem nici un cuvânt.”
Pentru
Lucian Blaga cuvântul este un instrument şi până nu va aprofunda temeinic (aşa
cum de altfel a făcut cu toate lucrurile care i-au plăcut) prospectul de
utilizare, nu-l va folosi, el îşi va surprinde tatăl cu o construcţie verbală
în care cuvântul încaltea ce nu era
uzual prin sat, este folosit pertinent.
Încântător,
la finele acestei lecturi şi cu oareşce „veleităţi de atitudine” te surprinzi
spunând că l-ai înţeles pe Lucian Blaga…
Temă:
Enunţaţi cinci criterii, pe baza cărora putem aprecia copilăria.
Autor: LUCIAN BLAGA (9 mai 1895
Lancrăm, jud. Alba – 6 mai 1961, Cluj)
Copertă: -
Editură: Ion Creangă
Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: AURICA
IORDACHE
Bun de tipar: 18.VI.1984
Apărut 1984. Coli de tipar 10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu