Rocada

             

           Ce a fost mai întâi, prezentarea colecției sau lectura acestei cărți? Nici nu contează, ideile dospesc în timp, se leagă de alte idei, dau naștere la noi idei și atâta timp cât conduc la materializarea într-un lucru concret, acest fapt este bunul cel mai câștigat. Zic să vedem și ce-i cu povestea asta, acum după ce am văzut colecția din care face parte.

Cu vreo câțiva zeci de ani înainte de apariția acestei cărți, literatura de aventuri pentru copii era pusă la index conform părerii că aceasta prea dă aripi imaginației copiilor, prea îi înflăcărează și trezește într-aceștia dorințe neraliste. Or la momentul acela – începutul anilor 1950 – se puneau bazele omului nou, acesta trebuia ancorat în realitate, ba mai mult decât atât, el trebuia să construiască realitatea conform unor norme destul de precise. Tot ceea ce se realiza, se realiza prin propriile puteri fără niciun fel de intervenție miraculoasă. Totul era planificat, elementul surpriză de asemenea. Oamenii trebuiau să înțeleagă că s-a intrat într-o nouă orânduire socială... și dacă uneori, în cazul adulților, mai existau probleme, în cazul copiilor, aceste probleme n-ar fi trebuit să existe, plecându-se de la ideea că o educație bună, făcută bine de la bun început asigură efectul dorit și anume construirea omului nou.

            Și starea aceasta a durat un timp până când au început să apară fabrici și uzine, procese tehnologice și transformări materiale, bunuri inedite și soluții ingenioase... și toate acestea ca urmare a eforturilor depuse de omul nou. Dar omul acesta nou are dușmani, care atentează la cuceririle, tehnologiile și bunăstarea lui, el este supus unui asalt continuu, trebuie să reziste tentațiilor și ispitelor de tot soiul, trebuie să dejoace planurile de spionaj, astfel încât toate aceste cuceriri să rămână în continuare ale lui.

            Literatura de aventuri revine încetul cu încetul în paginile cărților cu tot arsenalul ei... urmăriri, deghizări, răsturnări de situație, criptări și decriptări, organe ale autorității, răufăcători, binevoitori, strategii și planuri dejucate, efecte neașteptate, bune intenții, ajutor nesperat, intuiție, intransigență, crimă. În cartea de față toate acestea pornesc de la un mesaj recepționat în timpul unui joc de șah purtat pe calea undelor radio, iar mesajul suna cam așa... „Turn la G 8. Rocadă.ˮ

—                Vă rog tovarășe colonel Ștefan Amorăriței să ne spuneți și nouă despre ce a fost vorba!

—                Ei bine... „cu șase luni în urmă, la un simpozion pentru agricultură, una dintre comunicările delegației române a reținut interesul unei firme străine. Descoperirea aparținea combinatului nostru. E vorba de un îngrășământ ieftin, care sporește randamentul culturilor de porumb cu circa 20 – 30 la sută. Imediat, firma respectivă a vrut să cumprere brevetul. Partea română a refuzat. Pe de o parte – prețul oferit era derizoriu în comparație cu beneficiile antecalculate; pe de altă parte – descoperirea era sortită să zacă o vreme în sertare. În depozitele firmei străine existau deja stocuri imense din vechiul îngrăsământ. De unde știm? Au spus-o chiar ei, atunci când au închis una din fabricile concernului și au concediat câteva sute de muncitori. Văzându-se refuzați, au recurs la altceva. Au apelat la o agenție de spionaj. La... spionii voștri !ˮ

Cine sunt acești spioni – Pol și Lulu Martinescu –  și cum a fost dejucat planul lor de către un grup de pionieri dar și descoperirea unor aspecte moralizatoare cum ar fi consumul de alcool, luatul de șpagă sau păcalirea altora de a-ți face treaba... toate acestea în paginile acestei cărți.

 

Temă: Descrieți metoda optimă prin care un spion poate extrage de la voi cel mai mare secret.

 

Autor: TITUS ANDREI

Copertă: EUGEN PALADE

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: VINICIU GAFIȚA

Tehnoredactor: ȘTEFANIA MIHAI

Dat la cules 29. IV. 1976. Bun de tipar 21. VI. 1976.

 Apărut 1976 Comanda nr. 1238. Tiraj 29000. Broșate 29000. Coli de tipar 6,5

 

           

 

Puf și Muf

             

            Citisem de ceva timp cartea de față când în dimineața aceea, ploaia măruntă, deasă și rece m-a prins fără umbrelă. M-am gândit stând zgribulit în stație, la faptul că nu am văzut niciodată o pisică plouată... s-au mai văzut curci și câni, dar pisici, nu! Se știe că pisicilor nu le place apa și poate de aceea ele se ascund imediat ce primele picături de ploaie încep să cadă. Mi-ar plăcea să fac un studiu despre comportamentul și atitudinea pisicească în fața ploii. Îl trec la rubrica proiecte fanteziste și revin cu picioarele pe pământ și cu mâinile în blana a două pisici tare simpatice, Muf și Puf. Muf este cel roșcat, iar Puf este cel negru.

            Am dat un pic internetul cu picioarele-n sus în încercarea de a găsi câte ceva despre Nataša Tanská. Este vorba de o scriitoare cehă care a fost mai întâi actriță, primul ei film este o ecranizare a unei cărți cu poveste – Babička de Božena Němcová. Filmul apare în 1940, iar Nataša joacă rolul nepotei, Barunka Prošková. Se face remarcată și urmează și alte filme, dar o problemă de sănătate care presupune o serie de intervenții chirurgicale pe creier o face să abandoneze cariera de acrtiță. Face cursuri de artă teatrală, scrie piese de teatru – la noi s-au jucat câteva din piesele ei, unele pe scenă, Lecția de engleză, altele au fost lansate pe calea undelor. O căutare pe youtube returnează ceva rezultate.

            Acum despre pisicile astea două care se năzdrăvănesc de-a lungul unei săptămâni ar fi ceva de povestit. Muf și Puf a făcut copilăria multor copii să fie mai amuzantă deoarece ei au fost și eroi de desene animate. Unele întâmplări din carte au fost transpuse în desene dar altele, care au la bază scenarii scrise tot de Nataša Tanská sunt doar pentru micul ecran. Cartea de față reproduce o ediție din 1973 în care sunt prezentate doar o parte din întâmplările ale căror eroi sunt Muf și Puf.

            Povestea pleacă de la o observație pe care o primește Mihăiță de la tovarășa învățătoare și anume că scrie de parcă ar zgâria ca o pisică. Muf și Puf se simt ofensați și vor să demonstreze că ei nu zgârie și se hotărăsc să-i scrie învățătoarei ce fac ei zi de zi, timp de o săptămână.

    Luni:                  zi de învățat zbârlirea.

    Marți:                 zi de jucat cu bruma.

    Miercuri:            zi de dresaj.

    Joi:                    zi de umblat pe acoperișuri.

    Vineri:                zi de așteptat medii semestriale

    Sâmbătă:           zi de ajutat peștele să nu se înece.

    Duminică:           zi de stat cuminte și de purtat fundițe.

 

Și fiecare din zilele acestea poartă amprenta gândirii pisicești. Uite, ziua de vineri, zi în care Mihăiță ar trebui să vină acasă cu notele semestriale și Muf și Puf își pun problema notei doi sau notei trei deoarece ei nu știu cum să șteragă o astfel de notă dat fiind faptul că p-asta n-au mai făcut-o până acum. Noroc că Mihăiță este un băiețel silitor și le lasă pisicilor gheruțele ascuțite pentru a fi folosite la altceva, nu la ștergerea notelor.

Temă: Nu mai trageți pisica de coadă.

Autor: NATAŠA TANSKÁ (30 noiembrie 1929, Praga, Cehoslovacia – 17 iulie 2014, Praga, Cehia)

Traducere: VERA MARIA TOTH

Titlu original: Puf a Muf

Copertă și ilustrații: VIERA GERGELOVÁ

Editura: Ion Creangă

Aranjament grafic de Ondrej Máriássy

Editurile Mladé Letá, Bratislava și Ion Creangă, București.

1974.   Coli de tipar:   3    Tiraj: 10000 exemplare.

Printed in the S.R.C.   Redactor: Gabriela Cursaru.

Inima cea mică

 

           
        Urechea mea a prins în timpul unei emisiunii care îl avea invitat pe Andrei Pleșu, un nume și anume Marin Tarangul, iar atributul care l-a urmat a fost necunoscut. Curiozitatea mi-a fost stârnită și de aici doar un pas până la cartea de față... Inima cea mică. Știam cartea, o mai văzusem, dar nu mi-a șoptit nimic sau poate urechea mea nu știa să capteze undele ei... pavilionul era închis la vremea aceea. Cred, mă rog! îmi place să cred, că poveștile vin în viața noastră în momente pe care nu le alegem noi... vorbeam la un moment dat despre faptul ca Universul are un bibliotecar care ține cont de ceea ce ne dorim în materie de cărți și face el ce face și ne scoate înainte cartea dorită. Așa am ajuns să citesc Câinele și gramofonul de Marta Cozmin, carte pe care o căutam fără sorți de izbândă și pe care am găsit-o într-o dimineață, într-un sac depus la colț de stardă, după ce cineva făcuse curat în biblioteca lăsată moștenire. Dar bibliotecarul acesta al Universului mai are o menire, el ne propune povești pe care dacă le citim la momentul potrivit – și doar el știe care este acest moment – ni se deschide o nouă pespectivă, ni se face cunoștință cu o personalitate, un om care până în acel moment era un necunoscut.

            Nu am pretenția și nu spun că îl cunosc pe Marin Tarangul, am citit doar aceste povești,    l-am văzut un pic pe net și am mai citit amintirile altora despre întâlnirea cu el. Din câte am înțeles a fost și el un elev al Școlii de la Păltiniș, i-a plăcut să învețe – dovadă cele câteva doctorate obținute – i-a plăcut viața și organiza ceea ce au fost numite ceaiuri decadente, fapt care a condus la o arestare, într-un final a emigrat în Franța. Mi-ar plăcea să citesc Nocturnal, am găsit undeva un citat care spune așa “invenția tacâmurilor a contribuit la prelungirea vieții”. Gândul acesta mă încântă dar mă și zgândără în același timp... cum ajungi la el? Ce întrebări îți pui astfel încât să formulezi acest răspuns? Dar las treaba asta pentru mai târziu... acum să vedem de ce este inima asta așa mică?

            Un răspuns la îndemână este acela al evoluției, este mică deoarece urmează să crească, să se împlinească, să devină ceea ce îi este sortit. Poveștile din această carte sunt total diferite de ceea ce se scria în acei ani pentru copii, sunt povești care descriu călătoria întru împlinirea destinului, a devenirii. Sunt povești care la o primă vedere par a nu avea niciun punct de contact cu realitatea imediată, palpabilă. Ele descriu călătorii fantastice în lumi suprarealiste, simbolurile sunt prezente la tot pasul și îndeamnă adultul cititor să le găsească sensul potrivit... dar ce te faci că această carte este destinată copiilor, ei nu sunt în căutarea de sensuri ascunse, ei nu sunt niște detectivi ai metaforelor. Dar lucrul acesta nu reprezintă o problemă deoarece copilul este o inimă mică, el este o inimă care crește, care acumulează realitățile propuse și mobilează cămăruțele inimii sale, umple sertarele memoriei, se construiește din interior extinzând-se.

            Aș vrea să vă povestesc despre sprintenul ieduț Țîrîică, despre cavalerul care își forjează armura, despre uriașul care privește în genune și care eliberează lumina prin sacrificiul său, despre Inimă Mică și cum s-a gândit el, că inima lui nu este în stare să simtă lucruri importante și cum pleacă el în lume în încercarea de a o înțelege pe ea și pe oamenii ei și sfârșește prin a strica o minune a tehnicii, în care oamenii care formează lumea își puseseră mari speranțe... el pune doar o simplă întrebare, de ce are inima mică? Nu voi încerca să explic cârâiturile, clicurile și declicurile, scârțâielile și griparea calculatorului – minune a tehnicii – deoarece risc să fiu arătat cu degetul drept un adult. Povestea Sărutului fără pereche îmi aduce aminte de motanul din Cracovia, este o nostimadă care ar merita povestită și lungită în fel și chip, copiii s-ar amuza copios pe seama ei. Imaginați-vă un om al cărui sărut face ca orice și oricine este sărutat să se comporte adoima cozii unui cățeluș, adică să se țină după tine oriunde te-ai duce... ei cum ar fi ca în urma ta să vezi cana pe care de dimineață ai atins-o cu buzele, fereasta înghețată pe care ai dezghețat-o, cumpăna cu găleată, pisica și patul. Cu-n așa alai este imposibil să treci neobservat.

            Sunt multe povești care la prima vedere par a fi trăsnite, dar ele sunt construite înadins așa. Și deși a construi presupune un plan, uneori îmi pare că și autorul devine surprins de mersul poveștii, nu știe direcția în care se va merge, vezi de exemplu Gălbioara.

Vocabular: placheu - bucată semiovală din tablă care se montează pe vârful sau tocul încălțămintei pentru a le proteja

Temă: Care este procentul pe care îl acordați hazardului în cadrul unei călătorii planificate în detaliu?

Autor: MARIN TARANGUL (1 mai 1938, București – 18 septembrie 2010, Paris)

Copertă și ilustrații: DOINA BOTEZ

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: GEORGETA PĂSĂRIN

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Dat la cules 21.07.1977. Bun de tipar 18.XI.1977. Apărut 1977. Comanda nr. 1515

Tiraj 18700 : broșate 17000 + legate 1700. Coli de tipar 18 1/2

 

           

 

Povești de buzunar

 

           

Mi-ar fi plăcut să citesc un jurnal scris de Vladimir Colin, cu siguranță ar fi avut ce povesti. A fost căsătorit cu Nina Cassian, a fost nepotul Anei Pauker, a fost un apropiat al regimului, a teoretizat basmul nou – Problemele și drumurile basmului cult, București, Editura de Stat pentru Literatură și artă, 1955. Nu am reușit să citesc nici această carte, zilele nu sunt intrate în sac, trebuie doar să îmi fac un drum până la bibliotecă... chiar așa, oare se mai merge astăzi la bibliotecă pentru studiu? Să mergi, să cauți cota, să scrii fișa și apoi să aștepți cărțile la masă, să fii servit, cum ar veni. Vremuri!

            Despre basmul nou am mai scris câte ceva atunci când am spart Pușculița Bunicului. Ceva referințe despre cartea de mai sus am mai găsit eu pe net și pare să fie vorba din nou despre faptul că basmul nu poate fi alungat din literatura pentru copii, el trebuie reciclat, trebuie transformat astfel încât să reflecte noua realitate, copiii trebuie să înțeleagă că fantasticul nu este altceva decât o superstiție, ori se știe că leacul este dezvrăjirea prin știință. Copilul trebuie instruit fie prin oferirea unor explicații aduse la nivelul lui de înțelegere, fie prin puterea exemplului. Ideea este aceea de a planta semințele corespunzătoare astfel încât să nu îți mai faci probleme legate de ceea ce va rodi.

            Roxana Sorescu spune în Dicționarul General al Literaturii Române, ”doi scriitori aproape fără legătură unul cu celălalt s-au succedat în biografia lui Colin, Dintre ei, activistul cultural, poet și prozator, care scria conform imperativelor anilor ′48 - ′50 este astăzi uitat.“[sursa] Nefiind deținătarul unor informații relevante – d′asta și ziceam că mi-ar fi plăcut să citesc un jurnal – zic, doar pe baza intuiției, că Vladimir Colin a știut cum să se joace cu distanța față de ideologia vremurilor. A fost când mai aproape, când mai departe în funcție de interese și le aleg pe cele personale ca fiind diriguitoare... doamne, ce cuvânt! Nu știu de unde l-am scos, dar îl las aici pentru posteritate și sper să fi scăpat de el.

            Dacă luăm de bună afirmația Roxanei Sorescu, în cartea Povestiri de buzunar îl întâlnim pe cel de al doilea Colin, cel care nu scrie sub imperativele vreunei ideologii. Sunt 12 povești rimate și ritmate, felul acesta de a scrie îl găsim și la Mihnea Moisescu și la Marin Sorescu. Sigur, sunt diferențe, aici îmi pare că sunt căutate înadins surprizele pe care le poate provoca o alăturare la care nu te-ai fi gândit niciodată – cizme și reumatisme, transparent și virulent, cimitir și cvartir, lumină și gabardină, goange și Gange, fudul și pendul – rolul lor este acela de a da textului un caracter sprințar, este ca și cum ai traversa un râu sărind de pe o piatră pe alta. E o joacă, căci nu te apuci să trversezi râuri învolburate sărind din piatră în piatră, folosești ca tot omul o punte. Asta face și Vladimir Colin, se joacă și vorbește despre păstrarea igienei, despre momentul în care mergi la școală cu lecția neînvățată, despre consecințele plictiselii, despre primii fluturi în stomac, poveste pe care eu o găsesc foarte reușită. Întâlnirea aceasta dintre o fată și un băiat, bucuria reciprocității, tragedia despărțirii cauzată de un adult care consideră ca imoral acest zbor fenomenal. Povestea este spusă din perspectiva băiatului și tușa de bravadă care se face simțită în final îi sporește farmecul. Mai sunt povești căci buzunarul este încăpător... într-una autorul ni-l amintește pe celebrul bucătar francez – Vatel, într-alta dăm peste rețeta care ne asigură o bibliotecă bogată, iar ingredientele nu-s dintre cele mai ortodoxe, cum ar fi nereturnarea unor cărți împrumutate sau plătirea unui cost exagerat pentru o carte care te-mpinge la păcat.

            Totuși, și primul Colin despre care vorbește Roxana Sorescu este prezent în filigran în aceste povești. Autorul își face la un moment dat autocritica deoarece este certat de “un bun prieten cu o ditamai frunte că mă țin doar de lucruri mărunte”. Într-un alt loc aduce în discuție și O.N.T-ul (Oficiul Național de Turism) și faptul că el pune la dispoziție locuri și lucruri frumoase, menite să ajute la destindere. Povestește despre problemele unui agronom pe care le are cu un pom, cum agronomul în ședințe e torturat prin referințe la planul pe care nu l-a îndeplinit. Bine, și pomul asta-i fermecat, nu face roadele la care te-ai fi așteptat... cum să dai la plan girafe care fac doar gafe, maimuțe, elefanți, obleți ș-apoi să cauți precupeți. E o problemă complicată ! În Povestea Prințului aflăm că până la urmă...”nu-i nici o scofală să faci pe prințul. Ba-i chiar o aiureală! Pe scenă treacă-meargă, dar în viață ți-e și rușine: semeni c-o paiață.“

            Cartea este ilustrată de Marcela Cordescu, cea de a doua soție a lui Vladimir Colin și completează textul, invintându-te la mișcare pe ritmul propus de autor.

 

Temă: Prezentare de motive – pro și contra – pe tema: Jurnalul ca element structural al duplicității.

Autor: VLADIMIR COLIN (pseudonim al lui JEAN COLIN, 1 mai 1921, București – 6 decembrie 1991, București)

Copertă și ilustrații: MARCELA CORDESCU

Editura: Ion Creangă

 

 

Redactor responsabil: IOANA RICUS

Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apărut 1971. Comanda nr. 430. Coli de tipar: 8

 

           

 

Bună seara, Dorli

 

            Azi ar fi trebuit să fie ziua mea cea mai bună, așa mi-o doream. M-am pregătit cum am știut eu mai bine și pe toate le-am făcut cu gândul că nimic nu are să îmi strice ziua mea perfectă. Am plecat de acasă cu o stare de bine pe care mi-o doream contagioasă și de cum vedeam un zâmbet pe fața celor de lângă mine, cum îmi ziceam că am reușit să dau buna dispoziție mai departe. Azi, sunt un purtător al surâsului și al bunei dispoziții, azi, răspândesc bucurie în jurul meu, sper ca toate mijloacele de transport să fie ticsite, magazinele și străzile să fie animate și să mă întâlnesc cu cât mai multă lume. Și uite, totuși, cum lumea fuge din jurul meu, cum încearcă să se adăpostească și să se folosească de orișice colțișor care oferă un cât de mic adăpost contra acestei furtuni de vară stârnite din senin. Ce nesuferită a devenit ploaia asta, cum a venit ea să îmi strice ziua mea perfectă, mare necaz s-a revărsat peste mine. Sunt plouat și îmi vine să plâng de ciudă când urechea mea prinde din zbor glasul unui vânzător – ”Umbrele colorate!“ Aha, îmi zic, nimic mai sfidător la adresa ploii decât o umbrelă colorată. Se știe, ploaia preferă culorile șterșe, spălăcite aș spune dacă îmi doresc să fiu sarcastic și nimic nu i-ar face mai mult în ciudă decât o umbrelă colorată. Da, îmi cumpăr o umbrelă colorată!

–        Veniți să alegeți umbrele colorate! Ele vă vor face ziua dintr-un supliciu într-un deliciu!

–        Dați-mi și mie una albastru senin și întind o bancnotă de 5 lei.

Vânzătorul ia banii, face un semn cu mână asupra mea și apoi mă ignoră cu desăvârșire. Nu primesc nicio umbrelă și îmi pare că pe lângă mine mai sunt câțiva oameni la fel de contrariați. Picăturile de ploaie se sparg în băltoacele din fața pantofilor mei deveniți arce, se sparg când cu susul în jos, când cu josul în sus în arce de cerc. Ploaia își râde de mine! La un moment dat vânzătorul ne cere să plecăm, să o luăm din loc căci îi speriem clienții cu fețele noastre plouate și ne spune să nu ne facem griji că nu ne-a păcălit. Avem nevoie doar de puțin soare pentru a ne vedea umbrele noastre colorate.

Citiți Lucia Olteanu și veți fi asemeni vânzătorului din poveste, veți fi în posesia unui secret care vă va face ziua mai frumoasă, mai senină oricât de ploioasă ar fi ea. Veți ști cea mai scurtă și cea mai frumoasă poezie și anume Cirip!

           

Temă: Cum se simte în momentul acesta copilul interior?

 

 

Autor: LUCIA OLTEANU (16 mai 1925, București – 17 iunie 2015, București)

Copertă și ilustrații: CLELIA OTTONE și
SORIN FLORIAN OBREJA

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA WEIDLE

Dat la cules 26.V.1977. Bun de tipar 17.XI.1977. Apărut: 1977. Comanda nr. 1480. Tiraj 68000

Broșate 62000 + Legate 6000. Coli de tipar 7 1/3

 

           

 

Dabada și Nubanu

 

               
Se știe, copiii reacționează prompt atunci când dorințele lor nu sunt satisfacute, ba mai mult, le sunt interzise. Ce nu se știe este cum trebuie sa reacționezi tu ca adult. Cât de prezente vor fi fost cărțile de parenting prin anii '70 - '80 nu știu. Sigur, existau cărți în care erau tratate aspecte ale psihologiei copilului dar aici erau prezentate teorii, stadii, etape de dezvoltare, erau scrise într-un limbaj tehnic și era nevoie de oareșce efort pentru a defrișa textul. Nevoia era de rețete, modele de comportament, atitudini, strategii, tactici și tehnici astfel încât copilul să fie condus spre ceea ce era considerat a fi norma socială de comportament.

                M-am întrebat de multe ori cum percep copiii astfel de istorii? Nu-i poți întreba deoarece sunt suficient de isteți încât să îți livreze ca răspuns ceea ce cred ei că vrei tu să auzi. O modalitate ar fi aceea de a-i urmari în mediul lor natural și de a-i observa, dar îmi vine greu...

─ Dragă, cum găsești atitudinea lui Dumitrel și mai ales ce părere ai despre Dănel?

        ─ Scumpul meu, deși avem aici sintetizate aspectele dezirabile și indezirabile, nu aș putea...

... să îmi imaginez un dialog ca cel se sus. Copiii citesc și nu ne rămâne decât să sperăm că la momentul potrivit vor face ceea ce noi credem că este bine, corect. Mă rog, o întrebare care rămâne deschisă.

                Putem spune că în această carte avem povestea a doi frați gemeni – Dumitrel și Dănel – care nu merg încă la grădiniță, dar nici nu ajungem bine la pagina 10 că deja drumul este făcut. Nu mai este chip să îi ții pe cei doi acasă, ei trebuie ”să învețe să fie ca toți copiii, să se poarte ca oamenii.” Așadar, cartea ne arată eforturile depuse de părinți, educatori, profesori și alți copii buni pentru a-i struni pe cei doi. În principiu, Dumitrel este opozantul familiei, el este cel rebel, dar are și Dănel momentele lui. Dacă am vrea, am putea să îi considerăm pe cei doi ca fiind în fapt – copilul. Pe de-o parte avem emoția, dorința, pe de altă parte avem normele impuse de adulți. Scorul acestei confruntări nu este semnificativ, se marchează de ambele părți. Ceea ce contează este rezultatul final, cine este declarat învingător.

                Întâmplările sunt amuzante și sigur vor trezi zâmbete, doar două, trei momente așa de control. Îmi place episodul în care cei doi frați se iau la întrecere până la gardul cel mai galben din viața lor. Se va dovedi că este proaspăt vopsit de aceea este așa de strălucitor. Iată, doi frați pătați care încearcă să dreagă busuiocul cu smocuri de peliniță. Scăparea vine de la ajutorul de atelier, care îi duce și îi șterge cu acetonă, dar replica profesorului este nostimă ”Ce-i cu piesele astea galbene?!” Îmi place și momentul în care cei doi se ascund în dulapul cu mături și perii și mai ales motivația. Fiind certați, fiind duși la grădiniță, fiind puși să aștepte pe hol, iată gândul cel bun ”Hai să ne ascundem aici! Tata n-o să ne vadă, o să ne caute și, când o să ne găsească, de supărare, o să ne ia acasă.” Faci prostii, ești trimis acasă – eu v-am spus că sunt isteți aștia doi! Mai sunt și alte trăsnăi și drăcării căci timp este suficient. Povestea ni-i ia pe cei doi înainte de grădiniță, îi trece prin gradiniță și îi duce până în clasa întâi. Situațiile problematice sunt rezolvate fie de către un adult, fie de către un copil mai mare, fie chiar de unul dintre frați – rețeta este puterea exemplului. Se mai apelează la ceva fantezie cum ar fi momentul în care mama cere ajutor pentru pregătirea vișinelor pentru dulceață și îi îndeamnă pe cei doi să caute zâna din vișină a cărei căsuță se află într-un sâmbure, dar nu mai știe care. Adulții prind din zbor aluziile și atunci când mămica este supărată din cauza dezordinii din cameră, tatăl celor doi se duce si el și își pune în ordine ziarele. Momentul inspecției este unul dulce-acrișor. Sigur, până la urmă cei doi se dau pe brazdă dar tare mi-ar plăcea să-i văd în perioada adolescenței.

Temă: Bucurați-vă de un cataif.

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă și ilustrații: STELA CREȚU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE

Dat la cules: 24.VI.1977. Bun de tipar: 30.XI.1977. Apărut: 1977

Comanda nr. 1493. Tiraj: 60000. Broșate: 54000 + Legate 6000.

Coli de tipar 7

 

Motanul din Cracovia

            Afară chiar ninge, pe bunica mi-o imaginez eu, iar focul în sobă a luat la trântă lemnele pe care le trosneşte de sar scântei din ele. Sunt bolnav. Bunica s-a trezit de mult, am auzit-o, dar m-am prefăcut că dorm pentru a-i da timp să-şi mai facă din treburi, nu ştiu cum le reuşeşte pe toate, e un mister al bunicii, e o putere a ei, sper doar să mă înveţe şi pe mine. Sunt întins în pat de ceva vreme, am ajuns să cunosc tavanul destul de bine astfel încât pot vedea dinozauri cu coadă, într-o zi mi s-a părut că văd şi un cangur, atunci în steiul buzelor mi-a înflorit un zâmbet rar. M-am bucurat şi i-am spus şi bunicii de cangurul meu, m-a mângâiat şi m-a rugat să i-l arăt şi ei, că nu văzuse niciodată un cangur şi tare i-ar plăcea să vadă unul. I l-am arătat, dar bunica mi-a zis că nu vede nici un cangur, acolo în locul acela este o pisică cu o coadă lungă, ba nu! aceea nu-i coada pisicii ci e un şir de cârnaţi pe care pisica l-a furat de a meşterul cârnăţar Gaudenty Krupka.

            A, şi uite-o şi pe coana Marcinowa cu coşurile doldora de legume şi uite cum îi alungă pe toţi cioflingarii de teamă să nu-i facă vreo pagubă. Pisica asta neagră cu blană lucitoare e cel mai şmecher motan din toată Cracovia şi-i aşa pentru că mănâncă doar „salămuri cracoveneşti, şunci, cârnaţi italieneşti şi din cei de Brunschwig” şi toate astea au o aşa aromă îmbietoare încât maţele încep să ghiorăie şi fiori de plăcere te pătrund şi uite-l cum labele i se-ncordară şi – zdup! de pe acoperiş drept în taraba meşterului cârnăţar Gaudenty Krupka.

Şi uite-l cum fuge,

Şi uite-l cum sare,

În gură şi-n gheare

Cârnatul îl are!

E şmecher, motanul v-o spun răspicat,

Lui nu îi scapă nici un dumicat !

            Dar ce, parcă doar motanul ştie a fugi? După el într-o goană nebună pornesc coana Marcinowa, jupân Gaudenty, cioflingarii…ş-aleargă motanul cu cârnatul în bot şi…”după motan – coana Marcinowa, după coana Marcinowa – jupân Gaudenty, după jupân Gaudenty – învăţăceii, după învăţăceii – cracovianul, după cracovian – primarul, după primar – primăriţa, după primăriţă – judecătoreasa, după judecătoreasă – ajutoarele bucătarului, după ajutoare – bucătarul stareţului, după bucătar – arcaşii breslelor, după arcaşi – straja târgului, după straja târgului – oştenii, după oşteni – jupâniţele, după jupâniţe – vânzătorul de site, după vânzătorul de site – vânzătorul de mirodenii, după vânzătorul de mirodenii – postăvarul, după postăvar – mărchitanul, după mărchitan – olarul, după olar – butnarul, după butnar – plutaşul, după plutaş – blănarul, după blănar – dulgherul, după dulgher – ucenicul, după ucenic – doctorul, după doctor – plăcintarul cu plăcinta, după plăcintar – dulăul Cracoviei, adulmecând cu nasul lui galben.” Şi toată hărmălaia asta ajunge până la castelul Wawel şi pătrunde în iatacurile domneşti unde craiul Sigismund încearcă să-şi facă siesta. Săriţi! Săriţi! se aude de afară… şi craiul dă un ordin…

            …şi bunica îmi dă să mănânc, şi eu cu ochii-n tavan şi cu gura deschisă nu bag de seamă când termin castronul cu supă.

Temă: Metode de decantare a cantităţii de adevăr dintr-o povestire.

Autor: HANNA JANUSZEWSKA (20 aprilie 1905, Varşovia – 18 iulie 1980, Varşovia)

Copertă şi ilustraţii: JAN MARCIN SZANCER

Traducere: OLGA ZAICIK

Titlu original: O krakowskim kocie

Editura Ruch – Editura Ion Creangă

Tipărit în Polonia