Se afișează postările cu eticheta 1971-1980. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1971-1980. Afișați toate postările

duminică, 28 ianuarie 2024

Bună seara, Dorli

 

            Azi ar fi trebuit să fie ziua mea cea mai bună, așa mi-o doream. M-am pregătit cum am știut eu mai bine și pe toate le-am făcut cu gândul că nimic nu are să îmi strice ziua mea perfectă. Am plecat de acasă cu o stare de bine pe care mi-o doream contagioasă și de cum vedeam un zâmbet pe fața celor de lângă mine, cum îmi ziceam că am reușit să dau buna dispoziție mai departe. Azi, sunt un purtător al surâsului și al bunei dispoziții, azi, răspândesc bucurie în jurul meu, sper ca toate mijloacele de transport să fie ticsite, magazinele și străzile să fie animate și să mă întâlnesc cu cât mai multă lume. Și uite, totuși, cum lumea fuge din jurul meu, cum încearcă să se adăpostească și să se folosească de orișice colțișor care oferă un cât de mic adăpost contra acestei furtuni de vară stârnite din senin. Ce nesuferită a devenit ploaia asta, cum a venit ea să îmi strice ziua mea perfectă, mare necaz s-a revărsat peste mine. Sunt plouat și îmi vine să plâng de ciudă când urechea mea prinde din zbor glasul unui vânzător – ”Umbrele colorate!“ Aha, îmi zic, nimic mai sfidător la adresa ploii decât o umbrelă colorată. Se știe, ploaia preferă culorile șterșe, spălăcite aș spune dacă îmi doresc să fiu sarcastic și nimic nu i-ar face mai mult în ciudă decât o umbrelă colorată. Da, îmi cumpăr o umbrelă colorată!

        Veniți să alegeți umbrele colorate! Ele vă vor face ziua dintr-un supliciu într-un deliciu!

        Dați-mi și mie una albastru senin și întind o bancnotă de 5 lei.

Vânzătorul ia banii, face un semn cu mână asupra mea și apoi mă ignoră cu desăvârșire. Nu primesc nicio umbrelă și îmi pare că pe lângă mine mai sunt câțiva oameni la fel de contrariați. Picăturile de ploaie se sparg în băltoacele din fața pantofilor mei deveniți arce, se sparg când cu susul în jos, când cu josul în sus în arce de cerc. Ploaia își râde de mine! La un moment dat vânzătorul ne cere să plecăm, să o luăm din loc căci îi speriem clienții cu fețele noastre plouate și ne spune să nu ne facem griji că nu ne-a păcălit. Avem nevoie doar de puțin soare pentru a ne vedea umbrele noastre colorate.

Citiți Lucia Olteanu și veți fi asemeni vânzătorului din poveste, veți fi în posesia unui secret care vă va face ziua mai frumoasă, mai senină oricât de ploioasă ar fi ea. Veți ști cea mai scurtă și cea mai frumoasă poezie și anume Cirip!

           

Temă: Cum se simte în momentul acesta copilul interior?

 

 

Autor: LUCIA OLTEANU (16 mai 1925, București – 17 iunie 2015, București)

Copertă și ilustrații: CLELIA OTTONE și
SORIN FLORIAN OBREJA

Editura: Ion Creangă

 

 

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORENTINA WEIDLE

Dat la cules 26.V.1977. Bun de tipar 17.XI.1977. Apărut: 1977. Comanda nr. 1480. Tiraj 68000

Broșate 62000 + Legate 6000. Coli de tipar 7 1/3

 

           






 

luni, 17 iulie 2023

Dabada și Nubanu

 

               
Se știe, copiii reacționează prompt atunci când dorințele lor nu sunt satisfacute, ba mai mult, le sunt interzise. Ce nu se știe este cum trebuie sa reacționezi tu ca adult. Cât de prezente vor fi fost cărțile de parenting prin anii '70 - '80 nu știu. Sigur, existau cărți în care erau tratate aspecte ale psihologiei copilului dar aici erau prezentate teorii, stadii, etape de dezvoltare, erau scrise într-un limbaj tehnic și era nevoie de oareșce efort pentru a defrișa textul. Nevoia era de rețete, modele de comportament, atitudini, strategii, tactici și tehnici astfel încât copilul să fie condus spre ceea ce era considerat a fi norma socială de comportament.

                M-am întrebat de multe ori cum percep copiii astfel de istorii? Nu-i poți întreba deoarece sunt suficient de isteți încât să îți livreze ca răspuns ceea ce cred ei că vrei tu să auzi. O modalitate ar fi aceea de a-i urmari în mediul lor natural și de a-i observa, dar îmi vine greu...

─ Dragă, cum găsești atitudinea lui Dumitrel și mai ales ce părere ai despre Dănel?

        ─ Scumpul meu, deși avem aici sintetizate aspectele dezirabile și indezirabile, nu aș putea...

... să îmi imaginez un dialog ca cel se sus. Copiii citesc și nu ne rămâne decât să sperăm că la momentul potrivit vor face ceea ce noi credem că este bine, corect. Mă rog, o întrebare care rămâne deschisă.

                Putem spune că în această carte avem povestea a doi frați gemeni – Dumitrel și Dănel – care nu merg încă la grădiniță, dar nici nu ajungem bine la pagina 10 că deja drumul este făcut. Nu mai este chip să îi ții pe cei doi acasă, ei trebuie ”să învețe să fie ca toți copiii, să se poarte ca oamenii.” Așadar, cartea ne arată eforturile depuse de părinți, educatori, profesori și alți copii buni pentru a-i struni pe cei doi. În principiu, Dumitrel este opozantul familiei, el este cel rebel, dar are și Dănel momentele lui. Dacă am vrea, am putea să îi considerăm pe cei doi ca fiind în fapt – copilul. Pe de-o parte avem emoția, dorința, pe de altă parte avem normele impuse de adulți. Scorul acestei confruntări nu este semnificativ, se marchează de ambele părți. Ceea ce contează este rezultatul final, cine este declarat învingător.

                Întâmplările sunt amuzante și sigur vor trezi zâmbete, doar două, trei momente așa de control. Îmi place episodul în care cei doi frați se iau la întrecere până la gardul cel mai galben din viața lor. Se va dovedi că este proaspăt vopsit de aceea este așa de strălucitor. Iată, doi frați pătați care încearcă să dreagă busuiocul cu smocuri de peliniță. Scăparea vine de la ajutorul de atelier, care îi duce și îi șterge cu acetonă, dar replica profesorului este nostimă ”Ce-i cu piesele astea galbene?!” Îmi place și momentul în care cei doi se ascund în dulapul cu mături și perii și mai ales motivația. Fiind certați, fiind duși la grădiniță, fiind puși să aștepte pe hol, iată gândul cel bun ”Hai să ne ascundem aici! Tata n-o să ne vadă, o să ne caute și, când o să ne găsească, de supărare, o să ne ia acasă.” Faci prostii, ești trimis acasă – eu v-am spus că sunt isteți aștia doi! Mai sunt și alte trăsnăi și drăcării căci timp este suficient. Povestea ni-i ia pe cei doi înainte de grădiniță, îi trece prin gradiniță și îi duce până în clasa întâi. Situațiile problematice sunt rezolvate fie de către un adult, fie de către un copil mai mare, fie chiar de unul dintre frați – rețeta este puterea exemplului. Se mai apelează la ceva fantezie cum ar fi momentul în care mama cere ajutor pentru pregătirea vișinelor pentru dulceață și îi îndeamnă pe cei doi să caute zâna din vișină a cărei căsuță se află într-un sâmbure, dar nu mai știe care. Adulții prind din zbor aluziile și atunci când mămica este supărată din cauza dezordinii din cameră, tatăl celor doi se duce si el și își pune în ordine ziarele. Momentul inspecției este unul dulce-acrișor. Sigur, până la urmă cei doi se dau pe brazdă dar tare mi-ar plăcea să-i văd în perioada adolescenței.

Temă: Bucurați-vă de un cataif.

Autor: GICA IUTEȘ (pseudonim al Elenei-Georgeta Drăgoi, 17 septembrie 1925, Tutova, jud. Bârlad – 2018)

Copertă și ilustrații: STELA CREȚU

Editura: Ion Creangă

Lector: IOANA RICUS

Tehnoredactor: FLORICA WEIDLE

Dat la cules: 24.VI.1977. Bun de tipar: 30.XI.1977. Apărut: 1977

Comanda nr. 1493. Tiraj: 60000. Broșate: 54000 + Legate 6000.

Coli de tipar 7

 








miercuri, 18 ianuarie 2017

Motanul din Cracovia

            Afară chiar ninge, pe bunica mi-o imaginez eu, iar focul în sobă a luat la trântă lemnele pe care le trosneşte de sar scântei din ele. Sunt bolnav. Bunica s-a trezit de mult, am auzit-o, dar m-am prefăcut că dorm pentru a-i da timp să-şi mai facă din treburi, nu ştiu cum le reuşeşte pe toate, e un mister al bunicii, e o putere a ei, sper doar să mă înveţe şi pe mine. Sunt întins în pat de ceva vreme, am ajuns să cunosc tavanul destul de bine astfel încât pot vedea dinozauri cu coadă, într-o zi mi s-a părut că văd şi un cangur, atunci în steiul buzelor mi-a înflorit un zâmbet rar. M-am bucurat şi i-am spus şi bunicii de cangurul meu, m-a mângâiat şi m-a rugat să i-l arăt şi ei, că nu văzuse niciodată un cangur şi tare i-ar plăcea să vadă unul. I l-am arătat, dar bunica mi-a zis că nu vede nici un cangur, acolo în locul acela este o pisică cu o coadă lungă, ba nu! aceea nu-i coada pisicii ci e un şir de cârnaţi pe care pisica l-a furat de a meşterul cârnăţar Gaudenty Krupka.

            A, şi uite-o şi pe coana Marcinowa cu coşurile doldora de legume şi uite cum îi alungă pe toţi cioflingarii de teamă să nu-i facă vreo pagubă. Pisica asta neagră cu blană lucitoare e cel mai şmecher motan din toată Cracovia şi-i aşa pentru că mănâncă doar „salămuri cracoveneşti, şunci, cârnaţi italieneşti şi din cei de Brunschwig” şi toate astea au o aşa aromă îmbietoare încât maţele încep să ghiorăie şi fiori de plăcere te pătrund şi uite-l cum labele i se-ncordară şi – zdup! de pe acoperiş drept în taraba meşterului cârnăţar Gaudenty Krupka.


Şi uite-l cum fuge,
Şi uite-l cum sare,
În gură şi-n gheare
Cârnatul îl are!

E şmecher, motanul v-o spun răspicat,
Lui nu îi scapă nici un dumicat !

            Dar ce, parcă doar motanul ştie a fugi? După el într-o goană nebună pornesc coana Marcinowa, jupân Gaudenty, cioflingarii…ş-aleargă motanul cu cârnatul în bot şi…”după motan – coana Marcinowa, după coana Marcinowa – jupân Gaudenty, după jupân Gaudenty – învăţăceii, după învăţăceii – cracovianul, după cracovian – primarul, după primar – primăriţa, după primăriţă – judecătoreasa, după judecătoreasă – ajutoarele bucătarului, după ajutoare – bucătarul stareţului, după bucătar – arcaşii breslelor, după arcaşi – straja târgului, după straja târgului – oştenii, după oşteni – jupâniţele, după jupâniţe – vânzătorul de site, după vânzătorul de site – vânzătorul de mirodenii, după vânzătorul de mirodenii – postăvarul, după postăvar – mărchitanul, după mărchitan – olarul, după olar – butnarul, după butnar – plutaşul, după plutaş – blănarul, după blănar – dulgherul, după dulgher – ucenicul, după ucenic – doctorul, după doctor – plăcintarul cu plăcinta, după plăcintar – dulăul Cracoviei, adulmecând cu nasul lui galben.” Şi toată hărmălaia asta ajunge până la castelul Wawel şi pătrunde în iatacurile domneşti unde craiul Sigismund încearcă să-şi facă siesta. Săriţi! Săriţi! se aude de afară… şi craiul dă un ordin…

            …şi bunica îmi dă să mănânc, şi eu cu ochii-n tavan şi cu gura deschisă nu bag de seamă când termin castronul cu supă.


Temă: Metode de decantare a cantităţii de adevăr dintr-o povestire.

Autor: HANNA JANUSZEWSKA (20 aprilie 1905, Varşovia – 18 iulie 1980, Varşovia)
Copertă şi ilustraţii: JAN MARCIN SZANCER
Traducere: OLGA ZAICIK
Titlu original: O krakowskim kocie
Editura Ruch – Editura Ion Creangă

Tipărit în Polonia





joi, 14 ianuarie 2016

Puf-Pufos aventurile unui iepuraş curajos

            Ţin minte această carte de când eram mic, ţin minte ilustraţiile, ţin minte doi-ul scris pe elicopterul de pe coperta din spate, mă gândeam pe atunci că acest doi anunţă o parte a II-a. Ştiu că-mi plăcea să o răsfoiesc, mă atrăgea roşul copertei, faptul că textul era puţin şi scris în casete… nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu exemplarul meu, ştiu doar că atunci când am văzut din nou coperta mi l-am amintit pe iepuraşul Puf Pufos, dar nimic din aventurile lui curajoase. Nu am stat pe gânduri nicio clipă şi am cumpărat imediat cartea, am citit-o şi am lăsat-o deoparte. Nu este o carte spectaculoasă, este doar o carte de când eram eu mic şi care întâmplarea face să o fi avut-o şi eu în bibliotecă. Atât.

            Cu ceva timp în urmă (nu cu mult) Puf Pufos a apărut într-o discuţie şi am promis că voi spune câte ceva despre el. M-am tot gândit la aventurile lui şi mintea mea de adult folosea nişte criterii care mă făceau să încadrez cartea în contextul specific acelor vremuri, sigur, sunt multe simboluri care susţin o astfel de interpretare, figura mamei ca un soare; un 23 de pe o combină; spice de grâu şi maci… dar am simţit o ciudă şi m-am împotrivit.

            Retroactiv îmi dau seama că am încercat să găsesc o soluţie în spiritul unei idei pe care mi-a spus-o un prieten cu privire la arta de a face fotografii şi anume, am căutat perspectiva potrivită pentru a scoate la iveală ceea ce este ascuns vederii rutiniere căci deprinderea de a vedea lucrurile într-un anumit fel îngroapă de cele mai multe ori spectaculosul. E greu, dar merită încercat !


            Mi-am dat seama că această carte poate străluci doar dacă cititorul se află într-o zonă întunecată altfel, bucuria lucrurilor mărunte este înecată în suficienţă şi în ideea întâmplării de la sine.

            Posibilitatea de a vedea într-un băţ o baghetă magică, o sabie, un cal nărăvaş; dorinţa sinceră de a şti cui să-i mulţumeşti pentru pâinea bună pe care o mănânci; visul de a deveni aviator; întrebările candide de genul unde este celălalt capăt al curcubeului; expediţia de recuperare a unei mingi; visul de a naviga şi de a fi un lup de mare… toate acestea sunt nişte copilării, dar vă jur că vă vor face să zâmbiţi peste ani de zile când vi le veţi aduce aminte într-o zi noroasă numai bună de citit o carte de când eraţi mic.



Temă: Desenaţi un curcubeu.

Autor: PETRE GHELMEZ (2 martie 1932 – 9 martie 2001)
Copertă şi ilustraţii: DUMITRU DOBRICĂ
Editura: Ceres – Bucureşti 1971
Redactor: IULIA ENDEŞ
Tehnoredactor: ILIE GABRIEL








duminică, 27 septembrie 2015

set de 8 titluri

            E ceva vreme de când mă dau în vânt după cărţile acestea pentru copii. Sunt câteva întâmplări de povestit, dar mai mult decât atât, cu timpul, pe canavaua acestor întâmplări, a început să se brodeze o teorie. Ei bine, despre această teorie aş vrea să vă zic câte ceva. Dar mai înainte de toate ţin să atrag atenţia asupra faptului că această teorie, nu e o teorie în adevăratul sens al cuvântului, e mai mult un soi de poveste, care îşi are din plin naivităţile ei, care nu-şi are nicio fundamentare ştiinţifică deşi pleacă de la nişte întâmplări reale, care una peste alta e mai mult o joacă. Vă invit aşadar să citiţi povestea Bibliotecarului Universal.

            Mulţi ar spune că povestea a început odată cu Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, dar nu-i adevărat, povestea a început mult mai târziu, cam pe vremea când a apărut primul colecţionar de cărţi. Şi nici acest moment nu-i sigur, dar este un element important al teoriei deoarece colecţionarii sunt cei care îşi doresc anumite lucruri pentru colecţia lor – în cazul de faţă cărţi – or aceste lucruri încep să se găsească din ce în ce mai greu altfel spus, cererea depăşeşte oferta. Ei bine, acesta este momentul în care intră în scenă Bibliotecarul Universal, el înregistrează fiecare dorinţă a colecţionarului de cărţi şi începe să facă demersurile necesare pentru a-i aduce cartea solicitată. Cert este că aceste demersuri pot dura şi ani de zile, de aceea este bine, ba mai mult, este indicat ca interesul colecţionarului să fie ţinut treaz, pentru că fiecare aducere aminte, fiecare răscolire funcţionează ca un reminder pentru Bibliotecarul Universal. În felul acesta el ştie că are de rezolvat o sarcină şi nu se lasă pe tânjeală, caută, scotoceşte, răsfoieşte, răscoleşte, face schimburi astfel încât la un moment dat colecţionarul îşi întâlneşte cartea dorită, el o poate achiziţiona chiar acum. Nimic mai simplu, scoate portofelul, achită suma cerută şi este fericit pentru o perioadă de timp. Acum intervine un mecanism subtil, ale cărui resorturi fine sunt perfect cunoscute de Bibliotecarul Universal, astfel încât acesta ştie, are siguranţa că această carte va ajunge la solicitantul potrivit.

            Se poate întâmpla ca mai mulţi colecţionari să îşi dorească aceeaşi carte, dar este evident că la nivelul la care vorbim nu pot exista două cereri înregistrate în acelaşi timp, aşadar colecţionarii care îşi doresc o aceeaşi carte se află pe o listă de aşteptare. Bibliotecarul Universal ştie exact cât îşi poate permite fiecare colecţionar astfel încât, în momentul în care o aceeaşi carte dorită de doi colecţionari este văzută în acelaşi timp de cei doi, prin acest mecanism al preţului, cartea ajunge exact la cel care trebuie.

            Şi uite aşa toată lumea este fericită şi la fel şi eu căci am reuşit să întregesc o serie de 8 titluri. Au fost câţiva ani în care din această serie am avut doar trei titluri, pe urmă am mai găsit patru şi m-am oprit aici, cel de-al optulea titlu nu l-am putut găsi nicăieri. L-am căutat pe unde m-am priceput şi eu, am scotocit, am răscolit, am scorbolit, nici măcar titlul nu îl ştiam. Şi uite aşa am ajuns pe lista Bibliotecarului Universal, care a făcut ce a ştiut el mai bine şi pot acum să vă arăt seria completă.

            Mulţumesc!



Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14 aprilie 1929 – 16/17 aprilie 1975)
Copertă şi ilustraţii: PUIU MANU
Editura: Ion Creangă







miercuri, 15 iulie 2015

Fridolin

            Fiecare dintre noi poate povesti o întâmplare cu un căţel, fac ei ce fac şi sunt eroii unor peripeţii cum nici unui patruped nu-i este dat să trăiască. Nu, nu ignor pisicile, au şi ele aventurile lor, oho! şi ce mai aventuri sunt în stare ele să înfăptuiască, dar parcă aventurile pisiceşti au un alt specific decât cele al căror protagonist este un căţel… sau poate sunt eu setat să văd lucrurile în felul acesta. Cert este că apropierea de om le oferă posibilitatea de a avea atitudini şi comportamente pe care nu le-ar avea dacă ar trăi în sălbăticie, poate şi pentru simplu motiv că în sălbăticie nu vor întâlni prea uşor o pereche de papuci sau o perdea.

            Fac animalele acestea nişte mutre când sunt vinovate, au diferite trăiri care nu scapă ochiului iubitor, nu poţi fi indiferent când le vezi că ţopăie sau se împletesc printre picioarele tale, dar nu-mi dau seama dacă ele preiau din felul oamenilor de a fi sau oamenii le împrumută, proiectează asupra lor propriile lor trăiri.

            Uite, povestea lui Fridolin, un câine şoricar care ducea o viaţă fericită. Avea un stăpân – Willy – care îl iubea, trăia într-o căsuţă frumoasă, dimineaţa, la prânz şi seara farfuria era plină cu mâncare, de plimbări în natură avea parte, ba prin pădurea învecinată, ba pe marginea râului, iar noapte şi-o petrecea în bucătărie în coşuleţul lui cel călduros. Şi zilele aveau pentru Fridolin, eroul nostru, această rutină şi nu este nimic nepotrivit aici, Fridolin era cât se poate de mulţumit. Dovadă stă discuţia pe care o are cu Willy în care îi spune că de ziua lui el nu are nevoie de nimic deoarece lui nu-i lipseşte nimic, dar tânărul stăpân are alte planuri, pentru că nu-i aşa, inima bună se dovedeşte. Willy îi spune lui Fridolin că va primi un cadou straşnic, chiar a vorbit cu tatăl său şi acesta i-a dat voie să umble la puşculiţă şi să ia de acolo oricât ar fi nevoie. Nu contează că pe puşculiţa rotundă şi galbenă scrie „Strânge bani albi, pentru zile negre” sau pe scurt, patine, când este vorba de prietenie baierele inimii slăbesc pe cele ale pungii… şi în plus, Willy ştie că va primi patine de la tatăl său, nu degeaba învaţă el aşa bine.

            După ce Willy aranjează toate monedele pe masă, Fridolin se minunează cât de mult poate să coste un cârnat şi dă să îl însoţească pe Willy, dar acesta îi refuză plimbarea…na! surpriza are meşteşugul ei. Dar cadoul nu miroase a cârnat ci parcă a pantofi noi, mirosul acesta îl face foarte nerăbdător şi tot dă târcoale pachetului, dar abia mâine este ziua lui, aşa că pentru prima dată în viaţa lui Fridolin avu o noapte neliniştită. După un aşa zbucium Fridolin, a fost cuprins înspre dimineaţă de un somn greu, astfel încât atunci când a deschis ochii l-a văzut pe Willy cum stătea lângă coşuleţ, arătându-i cadoul. Nu era nici o urmă de îndoială, a pantofi noi miroase pachetul, numai că nu sunt pantofi noi ci o zgardă de toată frumuseţea, roşie, bătută în ţinte aurii… o minunăţie.

            Şi ziua lui Fridolin a început bine, l-a condus la şcoală pe Willy, iar pe drumul de întoarcere a trecut pe la băcan, pe la măcelar, pe la brutar şi de la toţi a primit bunătaţi deoarece l-a spus că este ziua lui de naştere. Ba chiar pisica cea neagră a vecinului, nesuferita aia care se cocoşa şi zbârlea la el ori de câte ori îl vedea, ba o dată l-a şi scuipat, de data aceasta a fost prietenoasă cu el… ce să mai, zgarda cea nouă făcea minuni. Fridolin se gândeşte la Clementina o fetiţă-şoricar, oare ce efect va avea zgarda asupra ei, oare de data aceasta va reuşi să stea de vorbă cu ea.

            Succese pe toată linia, of! ce bun a fost stăpânul Willy să-mi ofere o zgardă aşa frumoasă, cum a renunţat el la toate economiile sale pentru mine, aşa gândea Fridolin în drumul său spre casă.

            Dar uneori frumuseţea atrage invidia şi o haită de câini mai mari, dulăi în toată regula, încep să-l urmărească pe Fridolin cu gândul de a-l pune la punct, prea se poartă ca un domnişor de oraş. Şi începe o goană nebună pe străzi, prin magazine, printre picioarele trecătorilor, până la urmă Fridolin îşi găseşte scăparea într-un vagon de tren în care se urcau nişte vaci, ba chiar se împrieteneşte cu una dintre ele, cu Lisa mai precis căruia începe să-i povestească aventura lui… şi trenul se pune în mişcare. Fridolin intră în panică şi încearcă să părăsească vagonul, până la urmă reuşeşte să sară din mers şi se întoarce în oraş, dar acum nu mai este şoricarul de dimineaţă, acum este tăvălit, murdar, miroase a grajd şi nimeni nu-l mai bagă în seamă, pisica neagră a vecinilor îl stucheşte din nou, Clementina îl face vagabond, iar haita de dulăi îl ignoră cu desăvârşire şi colac peste pupăză şi-a pierdut şi zgarda.

            Un sentiment de vinovăţie şi unul de responsabilitate îl fac pe Fridolin să pornească în căutarea zgărzii pierdute. Şi să ştiţi că Fridolin nu este deloc un şoricar fricos, va avea parte de o mulţime de aventuri şi de fiecare dată când în calea lui apare un personaj nou el îi povesteşte tot ceea ce i s-a întâmplat… şi s-a întâlnit cu vulturi, cu oi, cu portarul unui hotel, cu ajutorul de văcar, cu un flaşnetar bătrân, a primit şi decoraţie, a stat şi la închisoare, s-a bătut şi cu un şpiţ alb, a demascat răutăţi, a prins hoţi, a căpătat de pomană, a găsit şi a pierdut din nou zgarda, îşi rupe coada… dar ştiţi ce! toate lucrurile acestea el este gata să vi le povestească aşa cum s-au petrecut şi vă rog fiţi convinşi că nu există nicio urmă de înfloritură căci Fridolin este un căţel credincios… adevărului şi lui Willy, tânărul lui stăpân.

Temă: Fără temă, doar suntem în vacanţă!

Autor: FRANZ CASPAR (17 septembrie 1916, Rapperswil, Elveţia – 13 aprilie 1977, Strobl- St. Wolfgang, Austria)
Copertă şi ilustraţii: HANS P. SCHAAD
Traducere: JEAN GROSU
Titlu original: Fridolin (1959)
Editura: Ion Creangă
Redactor ŞIŞMANIAN ECATERINA
Tehnoredactor STANCU PETRE
Dat la cules 12 VI 1980 Bun de tipar 10 XI 1980
Apărut 1980 Comanda nr. 1829 Coli de tipar 9 ½









joi, 28 mai 2015

Spiriduşii pădurii

            Cu ceva timp în urmă am făcut o vizită virtuală într-un parc de distracţii nemaiauzit de mine până atunci. Parcul se află în Olanda şi se numeşte Efteling. Ei bine, cu această ocazie m-am întâlnit cu Himpelchen şi Pimpelchen, mai bine spus mi i-am reamintit. Nu mai ştiam nimic de ei, exceptând faptul că unul este pitic, iar celălalt este spiriduş, dar nu eram în stare să vă spun care cum sunt. A! şi mai ştiam că piticii şi spiriduşii pot fi deosebiţi după felul scufiilor pe care le poartă, acestea au culori diferite. Aş fi pariat că aceste culori sunt albastru şi roşu... aş fi pierdut, sunt albastre şi albe. Piticii poartă scufiile albastre şi spiriduşii pe cele albe. Acum pot să vă spun că Himpelchen este spiriduş, iar Pimpelchen este pitic, primul are 111 ani şi prietenul său 110 ani... şi sunt încă tineri! În anii oamenilor asta ar veni 21 respectiv 20 de ani, transformarea îmi aparţine şi am făcut-o ţinând cont de felul lor de a fi.

            Nu voi exagera cu detalierea trăsnailor făcute de cei doi, în principiu faptele se petrec în jurul unei tabere de pionieri aşezată la poalele muntelui unde eroii noştri îşi au căsuţa. Doar un singur episod pentru că mi se pare nostim şi surprinde tonul întâmplărilor. Este vorba de ziua în care Himpelchen şi Pimpelchen s-au hotărât să mergă că culeagă ciuperci şi să-şi facă rezerve pentru iarnă. Numai că în acea zi şi pionierii au avut aceeaşi idee, fapt pentru care nu este greu să ne imaginăm că la un moment dat mâinile tuturor s-au întins spre aceeaşi ciupercă, un spectaculos burete galben care strălucea în soare…fraged, bun, gustos şi aşaaaa de mare. Mâna pionierului se retrage brusc asemeni unui melc speriat, buretele îi vorbeşte şi îi spune că este otrăvitor şi că ar trebui să-l lase în pace. Pionierul nu-i iepure fricos şi mai face o încercare, buretele îşi face din nou cunoscută puterea de a-i otrăvi pe cei care îl privesc ca pe o gustare. Pionierul îi spune iepurelui, leneş şi duce cu el în tabăra din vale întâmplarea cu buretele vorbitor. Mâinile lui Himpelchen şi Pimplechen dau măsura hărniciei lor şi îi schimbă buretelui domiciliul, din poiană în cămara lor. După acest renghi H şi P se aleg nu numai cu rezerve îndestulătoare pentru iarnă ci şi cu mustrări de conştiinţă, fapt pentru care hotărăsc să se revanşeze faţă de pionieri, prilej de alte peripeţii.

            Mă ţin de cuvânt şi nu spun o vorbă despre războiul furnicilor, despre vânătoarea care are loc în pădure, despre întâmplarea cu ochelarii de la care lui H şi P li se trage un perdaf straşnic de către  Spannenhansel, şeful cel mare peste aceşti mici mărunţei. Vreau totuşi să fac o dare de seamă asupra tuturor lucrurilor pe care le-am aflat despre viaţa piticilor şi spiriduşilor din această carte. Sigur, dacă vor fi consultate alte cărţi se vor găsi alte referinţe legate de viaţa acestora, dar nu cred că o întrebare de genul unde stă adevărul îşi are locul în acest context, dat fiind faptul că ambele se petrec în afara realităţii, una în zona de fantezie candidă a acesteia, iar cealaltă în zona ei de supranatural. Să nu mai lungim pelteaua...

- ne putem face o idee despre mărimea piticului plecând de la faptul ca la un moment dat el este purtat în zbor de către puful unei flori de umbreluţă – păpădia de munte;

- cum am zis, piticii poartă scufii albastre, spiriduşii scufii albe;

- la vârsta de 111 ani, respectiv 110 ani sunt consideraţi tineri;

- de obicei trăiesc în adâncurile munţilor;

- au obiceiul ca diferiţi membrii ai comunităţii să fie trimişi periodic, să trăiască vreme de un an, într-un alt mediu decât acela în care s-au născut – este un mijloc de a studia lumea, de a învăţa o sumedienie de lucruri, de a-şi îmbogăţi experienţa;

- expresia spiriduşilor „o luăm la ciorap” este echivalentă cu expersia oamenilor „o luăm din loc”. Expersia spiriduşilor provine din faptul că atunci când pleacă undeva, pe vreme frumoasă, ei îşi încalţă de obicei frumoşii lor papuci din pâslă cu buline;

- articolul 1 din legea de bază prevede „Fereşte-te de om, căci este egoist şi mândru şi îşi supune lui toate fiinţele vii.”

- când un spiriduş spune despre el că este un „purice de apă” aceasta înseamnă că recunoaşte că este un măgar;

- au acces la tehnologie deoarece la vremea respectivă aveau în posesie aparate Talki-Walki;

- spiriduşii şi piticii dorm numai pe burtă şi probabil aşa se „explică ştiinţific cum în decursul mileniilor, nasurile (înainte ascuţite) li s-au tocit.” – de aceea spiriduşii şi piticii sunt cârni;

- spiriduşii şi piticii au doar un singur conducător, acesta fiind ales rând pe rând din neamul piticilor şi spiriduşilor. Căpetenia poartă în semn de recunoaştere o scufie cu moţ de două ori mai lungă decât a celorlalţi şi este colorată în dungi albastre şi roşii;

- când un spiriduş îşi duce degetul la nas este semn că acesta a căzut pe gânduri;

- toţi spiriduşii au câte o bătătură la degetul mic de la picior, fie că este stângul sau dreptul, uneori au la ambele picioare. Dacă se întâmplă ca bătătura să fie la degetul mare de la picior acest fapt este privit ca o minune – în ultimii 5000 de ani acest fenomen curios s-a petrecut doar de trei ori;

- articolul 13 din legea de baza prevede „Ajută oriunde şi de câte ori îţi stă-n putinţă, dar nu pentru a primi laude şi a te bucura de mulţumiri.”

- dacă vreodată aveţi de ales între a găsi acul în carul cu fân şi a găsi un spiriduş, alegeţi acul, aveţi mai multe şanse;

- unul din cinematografe se numeşte „Raza Lunii”, iar o editură se numeşte „Conul de brad”;

- spiriduşii nu fac niciodată din noapte zi oricât ar avea de învăţat, de muncit sau de distrat. Revelionul constituie singura excepţie, dar în momentul povestirii noastre era în lucru un proiect de lege care prevedea ca revelionul să aibă loc la orele amiezii.


Temă: Imaginaţi un exerciţiu numit „Fuga Spiriduşului”.

Autor: HEDI HAUSER (HEDWIG MARGARETE HAUSER, 26 ianuarie 1931, Timişoara)
Copertă şi ilustraţii: COCA CREŢOIU-ŞEINESCU
Traducere: AL. MITRU
Titlu original: Himpelchen, Pimpelchen und die Riesen (1974)
Editura: Ion Creangă



Dat la cules 10.XII.1974. Bun de tipar 10.III.1975.
Apărut 1975. Comanda nr. 957. Tiraj 16400 ex.
Coli de tipar 5.