sâmbătă, 19 decembrie 2015

Lungul drum către Santa Cruz

            E luni, afară plouă, ai treisprezece ani şi trebuie să pleci la şcoală. La prima vedere s-ar părea că este mai bine să stai acasă, dar nu-i aşa! Aici nimeni nu te înţelege, nimeni nu mai aude ceea ce spui, eşti de acum deja băiat mare care trebuie să aibă responsabilitatea faptelor sale. Trebuie să ajungi la şcoală la timp, să-ţi faci lecţiile, să fii respectuos şi să o laşi pe sora ta cea mică în pace, să nu-i mai sâcâi pe părinţii tăi pentru tot feluri de nimicuri…a! şi vezi de mănâncă tot, nu irosi mâncarea.

            Dificilă situaţie, şi Hermann, eroul acestei povestiri, este fix în mijlocul ei. Aşa cum se întâmplă în viaţă, în astfel de momente sunt posibile două acţiuni, fie o apatie totală (asta dacă putem socoti apatia o acţiune), fie intrarea în funcţiune a pilotului automat, care ne permite să ne derulăm activităţile zilnice în virtutea deprinderilor dobândite. Hermann alege pilotul automat, trântind totuşi o t-uşă personală la ieşirea din apartament.

            Ce bun este pilotul acesta automat! Îl punem în funcţiune şi ne vedem de ale noastre, sigur! mai aruncăm din când în când câte un ochi să vedem pe unde suntem, poate trebuie să rulăm şi alte programe, nu-l putem lăsa pe el la manşă, aşa într-o manieră necondiţionată.

            Pilotul lui Hermann este setat să urmeze drumul către şcoală aşadar, paşii urmează drumul ştiut, dar gândurile lui Hermann sunt cu totul într-altă parte. Sentimentul acesta de a fi un nimeni, de a nu reprezenta decât suportul unui trebuie spus cu orice ocazie, obsesiv, îl face pe Hermann să-şi dorească să le arate el adulţilor cine este cu adevărat, de ce este el în stare. Şi ce poate să facă un băieţel de treisprezece ani? Păi, să-şi imagineze, să-şi ducă bătăliile pe plan mental, în virtualitatea sa proprie, acolo unde administratorul de sistem este chiar el. Aici, plecând de la elemente reale (în astfel de bătălii, elementul real este foarte important deoarece el asigură validitatea faptelor imaginate) cum ar fi, o maşină de pompieri care trece în goană pe lângă el, un om-sandviş care face reclamă la un circ, un semafor şi o bătrânică care se încăpăţânează să pornească, toate acestea îi prilejuiesc lui Hermann derularea unor scenarii de erou. Or, conform poveştilor citite până la treisprezece ani, se ştie că eroii sunt răsplătiţi regeşte. Astfel, maşina de pompieri nu se îndreaptă spre un incendiu oarecare, ci spre incendiul care a cuprins clădirea şcolii, unde toţi adulţii sunt paralizaţi de frică şi numai spiritul civic al lui Hermann şi cunoştinţele lui în materie de coridoare şcolare salvează situaţia. Dar cum ar fi ca şarpele din reclama omului sandviş să fi scăpat de cuşca lui şi chiar acum să intre într-un apartament, unde o fetiţă mică este lăsată fără apărare, dar şi de data aceasta Hermann salvează situaţia. Iar bătrâna nu este altceva decât o contesă deghizată care testează bunătatea şi cinstea trecătorilor (se poate citit despre astfel de făpturi în diverse poveşti), iar Hermann trece cu brio acest test şi devine unicul moştenitor al unei averi colosale. Acum, toată lumea i se adresează cu alteţă, chiar şi părinţii, care se vor căi amarnic, dar Hermann îi va ierta căci este mărinimos şi-i va lăsa să locuiască la castel, e! nu chiar în cele mai bune camere ci în camera portarului şi chiar! ce atâta mărinimie când ei o au pe Carla, odorul lor şi sora mai mică a lui Hermann, să doarmă aşa cum şi-au aşternut, ce! în camera portarului nu e cald.

            Şi sunt multe crâmpeie de realitatea care pot fi răstălmăcite… a! vi s-a întâmplat ca stând la semafor să vă spuneţi în gând că dacă se face verde până număraţi la douăzeci, atunci vă va merge bine… haide, douăzeci şi unu şi, uite număr şi mai încet de la nouăsprezece, şi mai e şi bătrâna asta, uff, fir-ar să fie! Astăzi toate îmi merg anapoda… da, poate mai prind un semafor şi echilibrez situaţia.

            La un moment dat Hermann se întâlneşte cu Einstein, un vagabond care are posibilitatea de a călători în timp după bunul plac. Este un episod care mie îmi place tare mult deoarece accentul se mută pe o altă lume de poveste… sigur, putem fi reci şi detaşaţi şi să spunem că Hermann cade într-o capcană clasică căci asemănător lui Pinocchio se încrede în mirajul multor bani câştigaţi cu uşurinţă. Nu este vorba aici de sădirea unui pom care să facă bani, la treisprezece ani nu poţi crede una ca asta, este vorba de o chestie ştiinţifică, de posibilitatea de a călători în timp şi imaginaţi-vă că aţi depus la bancă o sumă de bani acu’ 100 de ani, cam care ar fi dobânda în prezent, e?! Aşadar, Hermann se decide să-i dea toţi banii lui Einstein, urmând ca să-l aştepte aici, în casa asta dărăpănată, călare pe cufărul acesta vechi, pe care-l crezuse mai devreme ca fiind păstrătorul unei mari comori.

            Afară plouă şi va continua să poluă şi peste jumătatea de oră necesară lui Einstein pentru a se întoarce… ceva nu a mers cum trebuia în această călătorie, neprevăzutul a dat peste cap un plan garantat ca un împrumut la bancă, Hermann nu mai poate aştepta şi îi lasă prietenului să un mesaj




            Partea care îmi place la acest episod vine acum căci odată coborât la metrou, Hermann îl zăreşte pe Einstein escortat de doi poliţişti, mai bine spus târât deoarece nu se mai putea ţine pe picioarele lui şi la un moment dat privirile celor doi se intersectează. Acesta ar putea fi momentul în care realitatea dă năvală şi surpă castelul de iluzii, momentul în care îţi accepţi imensitatea mică… dar nu! Einstein amână acest moment pentru altădată căci bolboroseşte către poliţişti o întrebare „În ce secol suntem domnilor?” şi Hermann, eroul nostru are o revelaţie.

            Temă: Ce scenariu rulaţi în secret cu privire la ziua de mâine?

Autor: MICHAEL ENDE (12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen, Germania – 28 august 1995, Germania)
Copertă şi ilustraţii: REGINA KEHN
Traducere: DRAGOŞ DINULESCU
Titlu original: Der lange Weg nach Santa Cruz (1992)
Editura: Allfa, 2003
ISBN 973-8407-31-1










4 comentarii:

  1. Superba descriere! :) Cat despre scenariile imaginate... ah, reprezinta de fapt partea cea mai distractiva a fiecarei zile.. sa stai seara in pat, inainte de culcare, cu lumina stinsa si sa-ti lasi imaginatia sa umble hai-hui, sa te vezi cine-stie ce erou sau inventator excentric... ca apoi sa aluneci usor in vis, iar visul sa culeaga si sa lipeasca tot felul de franturi abstracte si sa faca sa para totul atat de ridicol... Cum de exemplu am visat intr-o noapte... pe Napoleon care taiase jumatate dintr-o padure din cauza unui presupus principiu feng-shui care spune ca intr-o padure nu trebuie sa existe doua feluri de copaci.. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Totul ţi se datorează căci de nu mi-ai fi dăruit această carte cine ştie când aş fi apucat să scriu câte ceva despre ea, îţi mulţumesc încă o dată!

      Da, ai dreptate, imaginaţia ne este un aliat de nădejde în a vedea partea frumoasă a lucrurilor sau te pomeneşti că nu ne este prietenă deoarece ea ascunde partea neplăcută şi oferindu-ne posibilitatea de a trăi în lumi ireale ne împiedică să devenim cu adevărat. Dar, nu! sigur ne este aliat deoarece ne ajută să vedem în viitor şi astfel reuşim să luăm decizii înţelepte în prezent, aşa cum s-a întâmplat cu Hermann.

      Ștergere
  2. Crăciun Pufos Fericit 2015!
    Nu am mai avut timp de citit bunătățuri de pe la alții (precum aceasta), dar mi le-am notat. Revin.
    Să fiți pufoși și bucuroși!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Sărbători Fericite și ție și întru pufoșire maximă să fie!

      Ștergere